Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)
1897-10-14 / nr. 137
ANUL I No. 137 EWTIA I»K SEAUA IASI — MARTI 14 OCTOMBRIE, I SJ 7. Numărul 10 Bani AROSI AM.E5ÎT 13I.H încep la 1 şi 15 ale fle căreî luni şi se pl&tesc tot-d’a-iina Înainte In lap In Casa Administraţiei In iudei« şi străinătate prin mandate poştale Un au în ţară 30 leî; in streină laie 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43. —Strada Guliei — Wo. 42 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani an radiissee In Iaşi şi judeţe ne primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ IU ... . 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 ., „ IJn număr veeMft SÍP Irani REDACŢIA V \ No. 42— Strada Grille! — No. 42 Guvernul Contra Tîrgului de Vite Suzeranitatea Ungariei . ....Graţie, însă, guvernului român, intenţia d-lui Lueger nu se va realiza şi negustorii noştri de vite pot să fie liniştiţi. Magyar Hírlap. Visam par’eä. Se petrec în ţara asta, de la o vreme, lucruri cari îţi opresc mintea în loc. Ceea ce se zice şi ceea ce se face de la un cîrd de vreme, răstoarnä toate legile stabilite în materie de psichologie. Trebuie sa iei pe dos noima faptelor daca vrei să găseşti rostul evenimentelor cari se rostogolesc, de la un timp încoace, cu o iuţeală ameţitoare. E o logica specială —logica bolnăvicioasă, care cîrmuieşte activitatea oamenilor oficiali; de aceea, cu datele şi cunoştinţele cu caii se judecă stările sufleteşti normale, nu poţi pătrunde firea monstruoasă a guvernanţilor de azi. S’au închis oamenii aceştia, ei singuri de bună voie, într’un labirint din care nu mai e chip să iasă —şi tot dibuind ca să găsească portiţa, se lovesc mereu cu capul de pereţi şi mereu ştirbesc prestigiul ţărei pe care o reprezintă. Au fost chemaţi ca să ceară iertare, la vatra neamului unguresc, pentru rodomontadele din timpul opoziţiei—şi s’at dus. Li s’a cerut să decoreze pe Jeszenscky — călăul Romînilor din Ardeal—şi s’ău executat. Atîta tiranie nu exercită Ungurii nici asupra celor pe cari ’i au îngenunchiat — şi reprezentanţii regatului liber se închină la capriţiile ungureşti cu pusilanimitatea pe care n’a arătat-o Românul nici cînd era unul contra a zece. Aşa mişelească degradare nu se poate explica fără ajutorul psihiatriei. Dar, fie! — aceste umilinţe au fost cerute de Unguri ca pedeapsă pentru oamenii nedemni, cari, în goana după putere, au atins susceptibilităţile guvernului maghiar. D. Sturdza, însă, a mers cu slugărnicia-i pentru Unguri pînă acolo, încît va fi nevoie de intervenţia însăşi a Maghiarilor pentru a-l opri pe priporul care primejdueşte propriele lui interese—întrucît purtarea ignobilului nostru ministru preşedinte ameninţă să zădărnicească chiar planurile ungureşti. Iată una nouă.* Din pricina relei credinţe cu care aplică Maghiarii convenţiile comerciale cu Romînia, negoţul nostru de vite a încetat cu desăvîrşire peste fruntaria ungurească. Dar dacă graniţa Ungariei e închisă de fapt pentru vitele noastre, pieţele austriace solicită concurenţa noastră pentru a scăpa de tributul pe care-l plătesc Ungariei. Aceasta nu convine la Pesta— şi cum nimic din ce displace Ungurilor nu se face în Romînia, trebuia ca însăşi guvernul nostru să se pue d’a curmezişul năzuinţelor romîneşti. A In senzul acesta iată ce a făcut d. Sturdza.** A trimis la Pesta pe directorul general al serviciului sanitar ca să ia instrucţii, şi d. dr. Felix s’a întors cu lozinca ca nici o vită a noastră să nu treacă graniţa. Dar consiliul comunal din Iaşi, necunoscînd înaltele combinaţii ale ministrului preşedinte, a hotărît să înfiinţeze, pe lîngă abatoriu, un tîrg de vite, unde să se expue toate mostrele cultivate în Romînia Măsura aceasta, adînc româneasca, a suparat pe d. Sturza tocmai pentru motivul că este adînc românească. De aceea, la dorinţa consiliului comunal de a invita pe primarul Vienei să asiste la tîrg o dată cu regele, preşedintele consiliului a opus un veto al cărui rost îndepărtat nu-l pricepeau cei neiniţiaţi. Dacă presenţa d-lui Lueger este inoportună în ziua de 20 octombrie, nimic nu se opune ca această vizită să se facă înaintea sau în urma acestei date nu e aşa ? Dar nu va veni la Iaşi primarul Vienei nici o dată cîtă vreme va avea puterea d. Sturdza. Mai mult. Pentru ca din svon macar să nu se cunoască peste graniţa calităţile superioare ale vitelor romîneşti, d. Sturdza a făcut tot ce a putut pentru a împiedica chiar fiinţa tîrgului de la Iaşi. A trimis, inopinat, un inspector veterinar care să cerceteze, din chiar senin, dacă nu cumva este epizootie în judeţ. Sistemul acesta ar fi ridicat dacă n’ar fi odios. De regulă, ministrul de interne, după rapoartele veterinarilor regionali, fixează zona contaminată și prescrie măsurile sanitare. De astă dată, d. Sturdza a trimis pe inspectorul Murgeanu ca să invente epizootia! Şi faţă cu insistenţa naivă a consiliului comunal de a declara că epizootia s-a stins de mult şi în Iaşi şi în judeţele limitrofe, inspectorul a plecat supărat la Bucureşti pentru a depune mandatul cu care fusese însărcinat. Şeful serviciului sanitar, însă, nu remîne nici o dată fără expediente cînd e vorba să’şi slujască stăpîniî. Vezînd că d. Murgeanu n’a reuşit să sugereze primarului de Iaşi ideea căRomînia e pretutindeni bîntuită de epizootie, a poruncit veterinarilor din judeţele mărginaşe cu laşul să nu libereze certificate de sănătate pentru vitele cari ar porni la tîrgul de la abatoriu. Cu chipul acesta, fiind-că consiliul comunal s’a încăpăţînat, parese, să facă tîrgul chiar cu mijloacele meschine cari ’ au remas la dispoziţie —expoziţiunea de la abatoriu va fi o întreprindere avortată, din pricină că aşa a voit d. Sturdza — şi d. Sturdza a voit aşa, pentru că Magyar Hírlap să poată scrie, cum a scris deunăzi: „Graţie guvernului român, intenţia d-lui Lueger nu se va realiza —şi negustorii noştri de vite pot fi liniştiţi“. Credem şi noi. Chiar de ar fi Banffy ministru prezident în ţara noastră, Ungurii n’ar putea fi mai liniştiţi..... G. Rădulescu Micim© de suflet şi-î colectivist şi dă-î pace. Comitetul de organizare al serbărilor pentru inaugurarea monumentului vinătorilor, monument care s’a ridicat ieri pe o piaţă din Ploieşti, a interzis asociaţiunea izraeliţilor rezervişti participarea la această serbare militară. Comentarii nu se încap aci. A respinge pe foştii soldaţi de la o serbare a foştilor soldaţi— este o idee pe care n’o poate pricepe omul care nu cunoaşte micimea de suflet a colectiviştilor. Caraplera nemţeşte Apariţia unei cărţi în o limbă străină care ne onorează popularizînd ce avem mai bun şi mai trainic în literatură, nu merită ca să ne oprim şi să-i jertfim spaţiul unei coloane cel puţin tot atît de mult ca moravurile chineze sau certele administrative — atît de asemănătoare între dînsele ; — nu merită ca să insistăm cu legitimă mindrie asupră-i ? Evenimentul acesta literar s’a întîmplat zilele acestea: Caragiale figurează pe coperta celei mai răspîndite biblioteci universale— ediţia lui Reclam— şi în momentul acesta avem înaintea noastră broşura No. 3716 cuprinzînd : Păcat, Făclie de paşti, Nirvana, 25 de minute, Un om cu noroc, A zecea muză, Grandotel Victoria. Din alegerea aceasta deja traducătorul lui Caragiale ni se vădeşte ca un literat fin şi pătrunzător, care a înţăles că nu mimai în „senzaţionalele“ nuvele de longue haleine ca „Păcat“ şi „Făclia de paşti“ stă, marea forţă literară a lui Caragiale, ci şi în schiţele puţin întinse, concise şi intense pe care le-a aşternut în haina cea mai, durabilă a stilului şi limbagiului clasic. Acele cîteva rînduri din „Grand-hotel Victoria“ în care se zugrăveşte “petrecerea populară“ a provincialilor cari chinuiesc un biet cine hoinar sunt tot atât de demonstrative ca şi înfiorătoarea reeditare aşternută în tot cuprinsul „Făcliei de paşti“. ....„O clipă animalul se opreşte îngheţat ; sîngele îi dă năvală la inimă, care începe să zvâcnească de coaste.... E pierdut !... Părul îi se zbârlește pe coamă. Un fior îi fulgeră de-a lungul prin şira spinării și-i încovrigă coada de-a îndărătele, pînă-i înfinge vîrful în pîntece. Ochii tulburi caută încotrova un punct de scapare. Dar abia se pune problema în mintea aiurită şi o peatră l’a izbit peste bot, alta la o încheitură, un lemn peste şale şi altele plouă....“ ....„Opintindu-se din fundul rărunchilor, animalul se avîntâ orbeşte în faţa loviturilor“. Un răcnet suprem sparge rândurile vrăşmaşilor, le scapă dintre picioare şi fuge uităndu-se drept şi numai înainte, fuge mereu pînă dă de un loc singuratic. Aci s’aşează, stins de oboseală, să-şî liniştească cutremurul membrelor, să-şi lingă rănile şi să se vaete de durere. Somnul se capătă mai eftin decît hrana şi de o cam dedă îi e mai trebuincios: truditul corp se încolăceşte binişor; închide ochii trişti şi adoarme oftând greu din afund....“. Citaţia preţuieşte mai mult decît definiţiile; măsuraţi şi comparaţi proza lui Caragiale şi veţi avea criteriul valoarei literare. Traducătorul, zic, a înţeles admirabil că pretutindeni nota desăvârşirii se găseşte în bucăţile scriitorului şi a ştiut minunat să îmbine o varietate de subiecte şi de pilde ca să pue în relief variatul talent al scriitorului român. «25 de minute“ e tot atît de spirituală şi de merituasă ca întreg repertorul de comedii al lui Caragiale. Broşura tradusă de d. Ludwig Klein— probabil un pseudonim al unui nume literar sau un nume al unui pseudonim valoros—va atrage luarea aminte a multora asupra literaturii noastre. „Păcat“ nu se va ruşina în faţa nici uniei scrieri literare străine şi „Făclia de paşti“ ar fi iscălită de oricare dintre fruntaşii prozaişti ai veacului. Vor medita mulţi asupra nuvelei ciudate care se petrece în preajma tîrguşorului din partea Copoului, unde se vorbeşte de nebuni scăpaţi de la Golia, de ovrei fricoşi şi prăpădiţi, de alcoolici şi periigroşi, de uri şi batjocuri, de răzbunări înfiorătoare , vor reflecta asupra dialogului concis, nervos, întretăiat şi suggestiv — asupra sfîrşitului atît de groaznic legat în acelaşi timp de moravuri speciale la două rase protivnice şi înduşmănite. «....Und der Mann ging bedaeclitig gen Osten der Anhoehe zu, wie ein verstaendiger Wanderer, der da weiss, dass man einen weiten Weg nicht beschleunigten Schritten anheben darf...“ «Şi omul plecă incetinel spre răsărit la deal, ca un călător înainte care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu pasiv pripit...“ Cunoaşteţi o inchiere mai întristătoare şi mai eloquentă ? Am afirmat că traducătorul broşurii e un literat de merit, după modul alegereî — după îndrăsneală am putea zice—şi apoi judecind după notele alăturate textului german, în special la bucata „Nirvana“ ,unde, precum se ştie, Caragiale vorbeşte de Eminescu. Acolo d. Klein traduce şi versuri din Eminescu spre mai deplină lămurire a textului român: „Nu credeam să’nvăţ a muri vr’odată», poezia în metru antic e tradusă în întregime şi cu mult talent. Aci e locul să înregistrăm protestarea traducătorului cu privire la modul cum au fost redate în limba germană, o mare parte a poeziilor maestrului Eminescu, unele chiar sub ocrotirea ministeriului de instrucţie. Afirmarea aceasta o putem primi cu încredere de la un literat dezinteresat. Caragiale, deja mai fericit decît Eminescu prin faptul că i s’au recunoscut marile merite literare în viaţă, a fost mai fericit decît genialul predecesor şi în chipul cum a fost făcut cunoscut, străinătăţii. Rodion Intre done Focuri încurcătura în care a intrat d. Sturdza cu decoraţia lui Jeszenszky, n’o poate deslega nici popa Damaschin. Dacă ministrul preşedinte va eşi cu obraz curat din cursa pe care ’şi a întins-o singur, are să treacă la posteritate cu mai multe drepturi de cît însuşi Păcală—tipul legendar care aducea fîntîna acasă ca să’şi cruţe osteneala de a tot căra apă în fiecare zi, Iată problema : Primul ministru al ţărei romîneşti a exagerat speranţele Romînilor din Transilvania ca să producă o mişcare ostilă în potriva Ungurilor care să facă dificilă situaţia la guvern a conservatorilor. Politica aceasta de spion mizerabil în potriva însăşi a neamului său, a reuşit d-lui Sturdza. Dar îndată ce a ajuns la putere, şeful colectivităţii î şi a spart capul de chiar zidul pe care ’l ridicase singur. Silit să dea dovadă de sentimente ungureşti, d. Sturdza a trebuit să înăbuşe pe Romîni. De aci, scuzele şi ignominia despre care am vorbit de la venirea colectiviştilor şi pînă azi. In această situaţie, d. Sturdza ’şi-a făcut duşmani de moarte din Romînii de peste munţi, cu al căror sprijin a răsturnat pe conservatori. Dar nici cu preţul acesta n’a reuşit să cumpere bunele graţii ale ungurilor. A trebuit să provoace vizita de la Pesta, ca să plătească păcatele pe cari le a săvîrşit în opoziţie cu chestia transilvană. S’a făcut vizita —şi cu ea, d. Sturdza a revoltat pe toţi Romînii, pînă şi pe cei cari rod din ieslele bugetului său. Aşa, pentru a căpăta amicia Ungurilor, colectivitatea a stîrnit inimiciţia Románkor—şi socoteala ar fi fost bună din punctul său de vedere, dacă lucrurile ar fi eşit aşa cum s’au plămădit. Dar creierul d-lui Sturdza are surprinderi cari răstoarnă şi logica şi psichologia. Cu decoraţia lui Jeszenszky, colectivitatea s’a înecat cu desăvîrşire. Laşitatea de a nu îndrăzni să afirme pe faţă păcatul acesta, a revoltat pe Unguria şi slugărnicia de a nu îndrăzni să desmintă categoric ticăloşia, a scos din răbdare pe Romîni. Prins între două focuri, ministrul preşedinte ’şî-a pierdut capul. Şi, crezînd că iese din încurcătură, a făcut una, mai boacănă decît toate : a însărcinat pe VIndépendance Roumaine să afirme că decoraţia lui Jeszenszky cată să fie atribuită excluziv Regelui care a conferit-o fără consimţimîntul ministrului de externe. Legat, astfel, de mînî şi de picioare, d. Sturdza a recurs la bunătatea ungurească pentru a eşi din impas. Anume a sondat pe ministrul preşedinte al Ungariei dacă ar fi bine primită o intervenţie amicală a consulului român din Pesta pe lîngă Jeszenszky ca să-l roage să renunţe de bună voie la decoraţie. Şi Banffy, cu curajul pe care mi-l dă slăbiciunea d-lui Sturdza, a răspuns verde că toate persoanele decorate vor înapoia brevetele dacă ministerul romînesc va îndrăsni să facă un asemenea demers. Mărturisiţi că situaţia d-lui Sturdza nu e nici decum de invidiat. Ministrul preşedinte al ţărei romîneşti, are, de cînd cu vizita de la Budapesta, exact poziţia unui cîîne în car. Ywann. Din arhiva de la Stînea In hati-humaiumul ce l’am publicat în acest ziar, relativ la pămîntul Moldovei de 32 ceasuri lung, şi două ciasuri lat stăpîniî de cîtră Tataril din Bugiac, după învoirea lui Mihai Vodă Racovitză, precum şi în nenumărate cărţi de hotărnicie din veacurile trecute, să pomeneşte despre această ciudată măsură, după care să socotea faţa pămîntului Moldovei, la 70 ceasuri în lungime, şi 50 în lăţime. Cărturarii ar avea prilej de controverse înverşunate şi de mare paradă al unei erudiţiuni mucegăită în contactul hârţoagelor scăpate lăcomiei timpurilor şi al moliilor, de nu ar fi fost unii din străbunii noştri, atît de vorbăreţi, încît să ne fi destăinuit că această măsură ce o aveau la îndemână nu era decît, pasul unui om care mergînd pe jos, călca 2000 de stînjeni, într’un ceas. Nu este însă înţălegerea acestui obicei al pămintului, care ne a îndemnat de a publica documentul de mai jos, ci dorinţa de a desvălui scînteia care licărea în sufletul unui boer pămîntean, iubitor de ţară şi de neam, pe cînd străbatea timpurile de restrişte ale domnielor fanariote, atuncea cînd să părea că conştiinţa naţională fusese cu totul înăbuşită sub pătura adîncă şi mereu îndesîndu-se a lăcustelor, care ne bîntuiau ţara. Aflării în această lucrare, intitulată «închipuire» unele idei şi sentimente care ne surprind şi mai ales ne inspiră o admiraţiune nemărginită, pentru acest boer luminat care cu un veac mai înainte ca visurile lui frumoase şi înalte să fie realizate, de cătră strănepoţii sei, se rostea în contra privilegiilor care alcătuiau apanagiul clasei din care făcea parte, li videm compătimind pe locuitorii lăcuiţi fără milă şi fără saţ şi căutind a înlocui toate dările sub denumirile cele mai ciudate, şi cele mai sdruncinătoare care istoveau, prin o singură dare asupra pămîntului, ci nu asupra omului care va deveni volnic de a se strămuta ori unde il va povăţui interesul. Cu .0 sută de ani mai tîrziu Kiseleff s’a încercat, în zadar, de a obţine acest drept pentru ţărani, proclamînd în regulamentul organic, emanciparea lor, care nu s’a putut efectua nici atuncea. In darea funciară înlocuind orice alt bir, autorul «închipuire!» vedea nu numai o mare uşurinţă pentru împlinirea unei contribuţii fixă şi unică, dar şi desrobirea locuitorilor, încetarea nesuferitului sistem de investigaţiune inchizitoriale care se întrebuinţări pentru perceperea feliurimilor de biruri după acele vremuri (obiecţiune care se face şi astăzi cu drept cuvînt în contra imposibilul asupra venitului), şi în sfirşit o cadastrare complectă a tuturor moşiilor în Moldova, lucrare, astăzi încă fie efectuată. Dacă aceste năzuinţe care în mare parte sunt şi astăzi la ordinea zilei sunt uimitoare pentru un boer, din secolul al 18-lea, ceea ce însă ne mişcă cu totul, este înalta suflare patriotică care face să tresară inima lui de Moldovan, atuncea cînd deducînd consecinţele insemnate a birului asupra pămîntului ne arată că făcînd cu toţii această plată în unul şi acelaş chip, fără nici un fel de deosebire să va alcătui legătura obştească a toate stările locuitorilor se va face legatusba lîniţionalîCî'iisH*», şi conchide într’un cuvînt de înalt patriotism, că tot neamul fiind unit de la cel mal mic, de la cel mai sărac ţaran, pînă la cel mai mare şi mai puternic din boeri, cine va putea să-l biruiască şi să-i surpe dreptatea. Acestor năzuinţi democratice ale unora din boerii noştri din timpurile de mai înainte, să datoreşte alcătuirea cu desăvîrşire democratică a ţărei noastre. Aceleaşi sentimente însufleţeai mai tîrziu pe blîndul şi marele patriot Costachi Negri, atuncea cînd cerea la Adunarea Ad-hoc, împroprietărirea locuitorilor săteni, zicînd că «pentru a conlucra cu durere şi sfîntă datorie la statornicirea, înflorirea şi mai vîrtos, apararea ţărei, treime ca elementul cel mai numeros şi temeinic al acestei ţări, să fie strîns legat de ea, încît pentru a apăra ceva, trebue să aibă şi ceva de apărat». Astfel să văd adesea privindu-se inteligenţe care să înalţă deasupra nivelului omenire! în care trăesc, ca farul care strălucește cu o tărie cu atît mai splendidă cu cît întunericul e mai adînc împrejur