Opinia, noiembrie 1897 (Anul 1, nr. 152-176)
1897-11-01 / nr. 152
ANUL I No. 152 Numărul 10 Bani AROX A MESTEIE încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totdeauna înainte in Iaşi la Casa Administraţiei la cartele şi străinătate prin mandate poştale Un an în ţarii 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA Xo 42. — Siratta Goliel —No. 42 ZIAE CONSERVATOE COTIDIAN EDIŢIA DE SEARA IAŞI — SÎMBlTl 1 NOEMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani Axrxcmm.u In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia »! » KI ... . 40 „ „ Inserțiile și reclamele ... 50 „ „ En număr verii in 30 Unui REDACȚIA Xo. 42— StradaJoliei -OVo. 42 FALIMENTUL COMUNEI Semne Rele ^ Dacă rațiuni de înalt interes general nu ne ar obliga la o critică de toată ziua în contra actelor ocîrmuirel, mărturisim că am ceda adesea unui sentiment de compătimire şi am deplînge, în loc să învinovăţim, pe oamenii cari s’au încăpăţînat să păstreze puterea cu jertfa desevîrşită a demnităţii lor. D. Dimitrie Sturdza a luat puterea în urma unei campanii desfrînate care a pus de-a pururea un zabranec negru peste paginele istoriei contimporane în cari ’i se va înregistra purtarea din ultimii ani aî vieţei. Pentru aşa faptă, autorul e de plîns — şi noi îl criticăm, în pornirea noastră de militanţi. A turburat, cu furia omului a cărui conştiinţă s’a întunecat, tot ce era stabilit şi la locul lui în ţara aceasta, frămîntată şi necăjită. Şi opoziţia, tîrîtă de patima politică, n’a avut răgaz să discearnă ceea ce era patologic în atitudinea ministrului preşedinte—de aci nedreptatea de a lovi în loc să compătimească pe omul victima a propriului său temperament nenorocit. S’a înecat d. Sturdza în sînge — după ce tîrîse biserica în noroiu şi prestigiul ţarei în batjocura străinătăţii. Opoziţia, revoltata cu drept cuvînt de înjosirea dureroasă la care se coborîse demnitatea Statului, a făcut campanie în potriva bolnavului—în loc să lăcrămeze pentru ministrul a cărui minte se sguduise pînă in punctul de a nu vedea prăpastia către care se îndruma. A revenit d. Sturdza—şi a revenit după umilinţe cari ’l-au înstreinat pînă şi simpatiile oamenilor cari îl datoresc tot ce sunt el azi. Şi noi, cari urmărim cu vigilenţă fiecare pas al preşedintelui de consiliu, ne-am înşelat în judecată, şi în loc să vedem în d. Sturdza un bolnav inconştient, şi să-l căinăm, am pornit în potriva lui cu înverşunare ca în contra unui erou fioros. S’a îngenunchiat ţara la capriciul istericilor din Pesta--şi opoziţia, neînţelegînd că purtarea şefului colectivităţii e manifestarea normală a unei stări anormale, a cerut pedepsirea pacientului în loc să recomande regimul potrivit pentru oamenii cu şira spinării amintită. A trebuit ca însuşi Suveranul să caute a-şi da seama de gravitatea lucrului pentru ca d-lui Sturdza să n i se aplice, în fine, regimul indicat pentru cazul de care boleşte. Şi ca o doctorie specifică pentru manifestaţiunile morbide ale ministrului preşedinte, M. S. Regele a lăsat fără răspuns discursul premierului nostru, rostit la banchetul oficial de zilele trecute, şi tot ca doctorie a fost sistematic lăsat la un loc cu galoşii în timpul festivităţii de la Iaşi. Şi d. Sturdza, mişcat de atenţiunea părintească a Suveranului, a mulţumit la gară sărutînd omului cu recunoştinţă mîna care -i administrase doctoria. Dar convins că, în starea în care se află, d. Sturdza n’a putut avea, pentru alegerea colaboratorilor, liberul arbitru și trebuinciosul discernămînt, Regele a fost silit să avizeze la mijloacele de a face cunoscut și la periferie modul de a cugeta asupra ministrului preşedinte şi a colegilor săi de spital. Plecînd din Iaşi, Suveranul a ţinut să bucure şi pe şaraci cu amintirea vizitei pe care a făcut-o, după multă întîrziere, celei de a doua capitale a ţărei. Drept aceea, conform vechei tradiţii, a trimis primăriei 6000 de lei ca să-l împartă săracilor celor mai în nevoie. Dar, cunoscînd din experienţă practicele colectiviste, Suveranul s’a temut să lase grija distribuirea banilor la discreţia primarului de Iaşi, şi a întocmit, cu mîna sa, lista de ajutoare, ca să evite, negreşit, ocazia, pentru consiliul comunal, de a face.... calitate bine orînduită Toate acestea — refuzul Regelui de a vorbi ministrului preşedinte într'o împrejurare solemnă, şi îndoiala exprimată anume asupra cinstei consiliului comunal de Iaşi — toate aceste manifestaţiuni sunt semne rele. De aci şi pînă la furtuna care va resturna putrigaiul colectivist nu mai e decît chestie de timp — timpul necesar spre a se căuta formula definitivă pentru lichidarea falimentului. De altfel în stadiul în care se găseşte azi partidul naţional-liberal, retragerea colectivităţii s ar folosi în prima linie el însăşi. Tot mai bine e să utilizezi la vreme materialul unei ruine--decît să aştepţi pînă se va netezi terenul. G. Rădulescu. Febra Tifoidă Pacostea care bintuia pină acum numai asupra laşului, s'a Întins «le citva timp şi asupra capitalei. Sunt sute de cazuri pe zi de febră tifoidă—şi consiliul sanitar stă cu mliniie in sin. Origina acestei cumplite epidemii stă lu apa infectă pe care o bea populaţiiutea—şi municipalităţile refuză cu incăpăţinare să introducă filtre la şcoalele publice. Cazul este acelaşi ca şi la noi. Primăria face de toate—numai ceea ce trebuem face. O nenorocire 1111 vine nici o «lată singură : o «lată cu colectiviștii ne a venit și febra tifolilă—și sunt semne că epidemia va «lăinui cit va dăinui guvernul liberal, căci măsuri «le Îndreptare nu se iau. OAMENI Șl LUCRURI Romeo. — In momentul cînd vor apare rîridurile acestea, pe scena noului teatru se va fi reprezentat geniala drama a marelui Shakespeare. Pe scena noului teatru.... Dar sala, frumoasa sală, ca totdeauna, aproape goala. Cu toate acestea ca niciodată afiptul de spectacole a ţintuit privirea multora. .Şi nu era numai poezia titlului celei mai cunoscute idile şi drame omeneşti — dar era că Iaşul a legat cîndva de măiastră piesă numele celui mai strălucit artist al scenei române. Pe vremea aceea în locul vechiului teatru distrus de flăcări nu se ridicase încă splendida clădire care aşteaptă astăzi bunăvoinţa publicului, ci era baratca lui Sidoli, nesfirşită, urîtă surdă şi prozaică. Dar pe scena „circului-teatru“ ne apăruse intăia oară interpretul măiastru. Acolo, liceani diletanţi în artă, noi ocupam din timp locurile galeriei şi acolo sărbătoream cu aplauze ivirea la rampă a divinului Manolescu. Era un decor sărac, dar cînd privighitoarea îşi îmbină glasul cu jurămîntul sfînt al îndrăgiţilor Julieta-Aristizza, Romeo-Manolescu, noi simţeam fiorii zguduitori ai artei puternice pe care o întrupau atît de măreţ, atît de profund cei doi mari artişti al scenei române. Astăzi creatorul Iul „Romeo“ nu mai este şi dacă glasul Julietei cheamă încă dulce prin graiul unei gingaşe artiste pe scena iaşană, niciodată, niciodată In viitor nu vom avea redat cu atîta talent, cu atîta adevăr, scenele fermecătoare ale dramei Shakespeareane. Manolescu a dus cu sine în mormînt tot tezaurul lui Shakespeare—pentru noi. Un premiu de pace Testamentul lui Nobel. — Propagatorii păcii.Și vis pacem... Candidatura lui Tolstoi.—O sectă rusă . Dukhoborni. Nu e mult de cînd a făcut senzaţie testamentul faimosului descoperitor al dinamitei, Alfred Nobel. Un capital enorm o rentă de aproape 150.000 de franci, împărţită în cinci premii egale pentru acei care, fără nici o deosebire de naţionalitate, vor fi adus cele mai mari servicii omenirii. Testamentul acesta este, de sigur, unul din cele mai bizare din cite se pomenesc. S’ar părea o ironică potrivire, s’ar părea un act de ispăşire din partea aceluia care a dat lumii elementul cel mai distrugător: dinamita. Dar nu datorim noi chiar progreselor, înspăimântătoare în arta distrugerei, siguranţa păcii în zilele noastre ? Nobel proiectase să lase marea sa avere institutului de Franţa pentru răsplata invenţiilor folositoare pentru pacificarea universală, în domeniul fizicei, chimiei, fisiologiei, medicinei sau literilor. Dar premiul are o extenziune mai largă încă, el poate fi acordat aceluia care chiar numai prin cuvînt va şti să înlăture fragelid războaielor între popoare. Unversitatea sau Institutul de Franţa, după părerea Norvegianului sunt instituţii oficiale care n’ar fi putut sprijini toate părerile sau mijloacele îndrăzneţe. De aceea averea a fost lăsată unei comisiunî de cinci oameni aleşi din Dieta norvegiană. Intre cererile ce s’au primit — de la artiști, scriitori, inventatori etc.—e demn de notat candidatura recentă a generalului scriitor, contele Tolstoi. Nu pentru dînsul cere premiul bănesc, ci pentru o sectă rusă Dukhoborii care, după el, ar fi meritînd un premiu pentru propăvăduirea păcii. Dukhoborii sunt o sectă religioasă care numără ca la 20000 de aderenţi şi practică, în Caucăz, doctrina religioasă susţinută de Tolstoi, acea a nerezistenţei la rău prin violenţă. Oamenii aceştia sunt cei mai resemnaţi ce a putut crea creştinizmic; ei îndură cu stoicism persecuţiile toate şi nu opun forţei decît o nesupunere neînfrîntă şi senină dar fără violenţe. Se lasă biciuiţi, omorîţi, culcaţi în picioare de caii cazacilor, jefuiţi, de averi şi trimişi în surgun. In anul 1895 Tolstoi a scris o broşură în care e zugrăvită viaţa şi credinţa acestor eroi moderni, bătuţi, rîniţi, goniţi din sălaşele lor, îngrămădiţi astăzi în cîteva sate din Caucazia, unde mor de foame aproape. Acolo Tolstoi i-a văzut „mari, blînzi şi tari,“ despreţuind orice autoritate, spirituală sau temporală, neprimind nici-o ierarhie, nici un tribunal, nici-o slugarnice şi supunînd tot traiul lor acestor principii. Prigonirile ce au îndurat nu datează de ieri. Dreptul lor de martiri e mai vechiu. Deja la începutul secolului Dukhoborii locuiau în Taurida. Fură exilaţi la 1840 după un ukaz al împăratului Nicinai I care le dădu voe să locuiască guvernămîntul de la Tiflis, regiune mlăştinoasă la 5000 de metri deasupra mării. Dukhoborii se resemnară dar nu se se recunoscură supuşi, stăruind în trainica lor credinţă : «cugetul nostru ne opreşte de a intra în biserici căci ele nu mai sunt sfinte, pentru că sunt trecătoare iară nu veşnice. Biserica noastră nu e clădită nici pe un munte, nici în pădure, nici de lemn, nici de piatră, ci e clădită în sufletele noastre. Noi nu adorăm icoanele făcute de oameni, nu credem în a lor sfinţenie. Respectăm o imagine lăuntrică de la care sufletul ni se luminează.». Mîngăiaţi de această nematerială credinţă ei se mutară, nomazi, din loc în loc, pribegind deapururi şi purtînd în suflet zei şi sfinţi. Cultivară pămîntul unde li se dădu voe, şi fură fericiţi, trăiau uniţi şi se ajutau între dînşii. Astăzi încă, reduşi la un soiu de sclăvire, ei nu primesc nici o lescaie de la cei saraci, ci îi ajută pe cît pot şi cu ce iau de la bogaţi. Era prigonirilor se redeschise în potriva lor cînd un soldat numit Matvei Debedeff încorporat într’un regiment de rezervă refuză de a face armată, luînd cu sine încă vr’o doisprezece convertiţi. Pilda lor fu urmată de un mare număr. Adepții sectei strînseră armele grămadă și udîndu-le cu petrol le dădură foc „ctrătînd prin aceasta, zice Tolstoi, că erau gata să indure toate urmările pasivităţii în faţa răului, adecă să îndure toate chinurile decît să atace cu arma pe om“. Cazacii desfrînaţi săvîrşiră îngrozitoare excese asupra acestor resemnaţi, care fură sfîşiaţi, călcaţi şi biciuiţi. Dar erau mulţi şi nu putură să fie stîrpiţi cu desăvîrşire. Li se dădu timp de trei zile ca să-şi vîndă tot ce aveau şi apoi fură exilaţi în Georgia unde trăiesc acum şi unde i-a admirat Tolstoi. Marele scriitor a pus dară candidatura acestui trib nu pentru că ar pune mare preţ pe suma de bani, dar pentru a se ajutora familiile victimelor grelelor persecuţii. Ei propagă sfîrşitul războiului, zice Tolstoi, prin fatalitatea lipsei de oşteni. Ce poate fi mai conform cu visul lui Nobel? Căpăta-vor Dukhoborni premiul ? Moravurile norvegiene nu trebuiesc judecate după ale noastre sau după acele din apus. Acolo domneşte ideala seriositate, voinţa stăruitoare şi chibzuită în viaţă. Acolo trăesc acei eroi din care Ibsen şi-a întocmit societatea teatrului său şi de-acolo Nansen a pornit la polul nord. laţă de ce se poate întîmpla ca dorinţa lui Tolstoi, de a se răsplăti energia şi resemnarea sectei caucaziane, poate deveni un fapt îndeplinit. »lag. Călătoriile Favoriţilor D. St. Sihleanu, secretarul ministerului cultelor şi instrucţiunei publice, a fost la Stockholm, unde a cercetat de aproape admirabila organizare a şcoalelor din Suedia. De aci, d. Sihleanu a plecat la Berlin, iar actualmente se află la Paris de unde apoi va pleca la Neapol. Voinţa Naţională Aşadar, trai neneco cu banii babachi! De cînd ţara, printr’o „răsuflare“ care o face de rîs de două ani, a reluat „stăpînire de sine“ — favoriţii ocîrmuireî o duc într’un chef şi o plimbare. Ministrul lucrărilor publice se duce la Rotterdam ca să viziteze portul; d. Cantacuzino merge la Viena, ca să răspunză prese! din Bucureşti la învinuirile ce aduce d-lui Sturdza cu privire la decoraţia luî Jeszenszky —pe cînd secretarul general al ministerului de culte se duce la Berlin, ca de acolo să treacă la Paris, de unde are de gînd să se repează la Neapole pentru a cerceta de aproape „admirabila organizare“ a școalelor din Suedia. Atîtea plăceri, gustate toate pe socoteala Statului, sunt de natură să ne facă invidioşi pentru oamenii practici, cari au ştiut din vreme să’şi înscrie titluri la atenţiunea haznataruluî general. De alt fel, lucrul e şi firesc. De ce s’ar face cineva colectivist — expunîndu-se prin aceasta la criticele tuturor oamenilor cinstiţi—dacă în schimbul unui aşa de imens sacrificiu n’ar avea nici dreptul de a-şi plimba cheresteaua în socoteala Statului? Slavă domnului! Calitatea de naţional-liberal—dacă porecla aceasta constituie, cumva, o calitate — nu aduce pacientului nici stimă nici consideraţie; dacă n’ar aduce nici folosul de a Înlesni turiştilor călătoria gratis prin apusul civilizat şi pe ţărmurile unde nu e iarnă nici odată—atunci nici un muritor n’ar mai îmbrăţişa profesiunea de colectivist. Pentru a respunde la învinuirea ce ’i se aduce de cîtă-va vreme cum că ar fi ungur de origină, d. Sturdza profită de toate împrejurările spre a dovedi că e de obîrşie romană. Şi a început, sistematic, de la coadă . Romanii dedeau pîine şi „hora Unire!“ poporului, cînd începea să’şi arate colţii; d. Sturdza dă diurne şi misiuni în străinătate partizanilor pe cari ’i apucă spleenul din pricina huzurelei. N. I. Filip, Galaţi 1897, ediţia a II-a Am primit nu de mult o broşură cu titlul de mai sus. Ca una ce tratează chestiuni de şcoală am cetit-o cu atenţiune spre a vedea ce spune autorul. Să spun drept de a-şi fi cetit broşura ca un cucernic creştin m’aşi fi aliat în totul la ideile d-lui Filip, alias Filipide. Dar discuţia pe tema aceasta mi se pare prisoselnică, de oarece nu se sinchiseşte o ţară de pe faptul că o domnişoară două, fie acea a Romînului Gavril Abramof(l) d-ra înseta Abramof, sau alta, a crezut de cuviinţă a se catoliciza. S’au întîmplat şi se vor întîmpla şi în viitor scene de asemenea natură, în care individualităţile şi temperamentele nu prejudecă masele. Autorul se teme de o surpare a ortodoxismului prin catolicism. Legitimă temere la un credul! Dar noi ştim că azi ştiinţa face proseliţi, iar nu diferitele secte religioase. Şi dacă ici pe colea se întîmplă unele cazuri, trebue a fi privite ca rarităţi, care nu vor putea lovi masele. Nu se surpă mozaismul prin linele creştinări ale evreilor. Că institutele iezuite dau o mai îngrijită educaţie religioasă e de netăgăduit. Nu ne înscriem cu totul contra educaţiei religioase. Din contra o credem ca o puternică pîrghie în dezvoltarea moralităţii în om. Totuşi educaţia modernă tinde a deveni morală pe baze civice, sociale, iar nu numai religioase ; şi dacă iezuiţii mai continuă a da o exagerată educaţie religioasă, aceasta se explică prin excluzivismul credinţei catolice, şi prin bigotismul, care stăpîneşte pe preoţii catolici, bigotism, care se împacă în mod curios cu o largă cultură modernă. Pentru noi exagerarea acestui sentiment religios e o chestie de atavism în şcolile iezuite. Să le fie de bine. Autorul mai învinueşte şcolile catolice că surpă familia şi neamul. Din sutele de fete, care au învăţat în şcoalele catolice sigur că 99 la sută au eşit bune mame. Nu şcoala interverteşte rolul natural al femeei, căci pe colea mele au dat dovadă de uşurătate In moravuri, e o boală generală a timpului nostru, cînd asistăm la o prea mare desvoltare de sentimentalism în tinerele generaţiuni. Credem că e şi unilaterală şi exagerată această critică, ce s’ar putea aduce şcoalei în genere, iar nu numai celei iezuite în special. Numărul femeilor nemăritate se găsesc între cărturărese, căci şcoala le desvoltă acele aptitudini bărbăteşti, de le fac nedestoinice pentru căsătorie. Dar nu! şcolile catolice surpă naţionalitatea ! Sunt patetice paginele în care autorul zugrăveşte pînă în cele mai mici amănunţimi chipul cum se practică educaţia în aceste şcoale. Ce-i dreptul, simţul patriotic e cam slab cultivat în şcoalele noastre, şi nu noi Romînii dăm dovadă de o exagerare de naţionalism. Ori că suntem cu toţii Romîni noi, ori că în firea noastră de popor şi rasă stau aceste apucături; în ori ce caz constatarea aceasta e dureroasă. Natural că şcoala contribue mult la lustruirea şi înălţarea sentimentului de ţară, de popor, dar şcoala mare unde se învaţă patriotismul e societatea. Aci noi stăm rău. Pe noi n’a avut şi nici azi n’are cine să ne înveţe patriotismul. Domnii noştri în trecut ca şi guvernanţii de azi numai patriotism nu ne-au învăţat. Aşa că dar critica ce o face autorul broşurii şcolilor catolice n’ar putea prinde şcoalei în genere. Să deştepte iubirea de popor, patriotismul la femee, care nu va avea un rol activ în cultivarea şi nutrirea patriotismului e în adevăr greu. Cultura care se dă actualminte femeii, să fie în genere domnişoară de şcoala, să pârlească niţică franţuzească * şi sa ştie drîmbăni din clavir, nu se împacă cu naţionalismul. Din cele zise reiesă că autorul ca Galaţan n’a eşit din sfera oraşului său, şi mînat de cîteva fapte petrecute acolo şi la care fapte a fost se vede direct interesat, a dat întindere mare studiului său, generalizînd lucruri, care nu se referă numai la şcolile catolice, ci la şcoala Romînă în genere. Studiului D-lui Filip i se potriveşte de