Opinia, iulie 1898 (Anul 2, nr. 48-73)

1898-07-31 / nr. 73

ANUL II No. 73 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —VINERI 31 IULIE 1899. Numărul 10 Bani ABONAMENTESVSî încep la 1 şi 15 ale fle-oa reî luni şi s© plă­tesc tot-d’a-iina Înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin timudare postait Un an în ţară 30 lei; In streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA No 43. — Strada Cioliei —No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Rnmfirul10 Bani ANI NOJURIILE • In Iaşi şi judeţe se primise numar la ‘Administraţie In strâinătat­e, direct la administraţie şi toate­­oficiile de publicitate. Anuneiuri la pag. IV , . . . 20 b. linia­­ ■ . . la ... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ „ Un număr vech­i, 30 bani REDACŢIA No. 43— Strada Hiftiei - No. 43 «m Distrugerea Portretului Regelui REPUBLICI UBERE Un examen cît de superficial a­­supra mijloacelor de cari se slujesc liberalii pentru a păstra un echili­bru aparent şandramatei lor putrede duce la încheierea că sistemul pri­mitiv, după care suntem guvernaţi, are mai multe puncte de asemă­nare cu practicele şefilor de bandă de­cît cu organizaţia modernă de partid. Se ia puterea terorizînd Coroana — fără program şi fără ideal poli­tic. Tot bagagiul de formule seci cari slujesc de mască adevăratului scop pe care -l urmăresc campa­niile din timpul opoziţiei se leapădă pe treptele puterei. De aceea libe­ralul la guvern se deosebeşte mai mult de liberalul în opoziţie, sub raportul sentimentelor pe cari le afişază, de cît se deosebeşte de con­servatori chiar. Raţiunea de stat temperează ca prin farmec expan­siunea patriotismului lui de paradă, simţul realităţii dure răceşte fante­­zia-i zănatecă şi proza vieţei pu­blice pune din capul locului plumb în aripele imaginaţiei lui de dema­gog jumătate poet şi jumătate şar­­latan. Această decepţie, care -l demo­ralizează din primul moment, fac ca cel dintîiu­ pas pe treptele pu­terei să fie pentru liberal şi primul pas spre prăpastie. Şi în starea a­­ceasta de covîrşitoare rătăcire su­fletească, două sunt căile pe cari poate purcede liberalul: să se lase pornit de firea sa catilinară şi să răstoarne din temelie moştenirea de la predecesori, ca să aibă de re­construit pe urmă ; sau să stea cu mîinile încrucişate în faţa operei ad­versarilor, ca viţelul la poarta nouă, şi să cîrpească cu o mînă nedibace, micile imperfecţiuni pe cari le des­copere vremea la lucrările sevîrşite de alţii. La prima îndeletnicire s’ar fi de­dat cu voluptate colectivistul —dar e un factor în ţara asta, care, mai presus de partide, păstrează cu ge­lozie materialul din care ’i se va alcătui într’o zi istoria. Şi colecti­vistul s’a isbit ca de un granit de rezistenţa nebiruita a acestui factor suprem. Alternativă, deci, nu mai era—şi colectivistul s’a văzut din­tru început osîndit la rolul de um­plutură netrebnică însărcinată să ţie vremelniceşte un loc rămas de o­cam dată vacant. Atunci, pentru ca aşa zişii mi­niştri să pară că se află în treabă, au scăzut cu vre-o zece numen ai jandarmilor rurali, au lărgit cu vre-o cîţi­va kilometri circumscripţiile ad­ministrative, şi, între două tentative avortate de a vota legea patente­lor, au redus cu cîte unul, în fie care oraş, numărul biurourilor de servitori. Această uriaşă activitate, însă, desfăşurată numai în interval de trei ani, a absorbit într’atîta pe titanii colectivişti în cit n’a lăsat nici u­­nuia vremea să dovedească apti­tudini de om superior. De aceea posidicul mărunt, care nu iese din smîrcuri în timpuri normale, s’a ridicat cu pretenţii în iazul de me­diocrităţi—căci, poate nu fără cu­­vînt, fie­care secătură se credea în putinţă să se coboare pînă la înăl­ţimile de unde tronau oamenii mari ai partidului. Atunci a fost un moment de haos. Ne am pomenit, Intjiu, cu douî şefi de­odată : cînd guverna unul, cel-l­alt îmbătrînia şi ’şi de­dea demisia--iar cînd a demisio­nat cel dintjiu, cel din urmă a în­ceput să întinerească. A urmat a­­poi o luptă piept la piept între parlament şi banca ministerială, luptă din care toată lumea a eşit rănită—dar omul superior nu s’a produs. Situaţia era desperată. Zizania şi inimiciţiile luaseră aşa proporţii, în­cît la un moment dat a trebuit să întervie opoziţia ca să obţie un armistiţiul în resboiul acesta fratricid. Acum, s’a făcut pace—un fel de pace armată. Văzînd că nu se gă­seşte omul cu destulă autoritate ca să adune pe răzleţi sub un singur steag, s’a frînt toiagul de şef în atîtea bucăţi cîte căpetenii se res­­culaseră. Cu chipul acesta s’a des­fiinţat consiliul de miniştri căci fie­care departament lucrează neatîr­­nat —şi membrii guvernului nu se adună la sfat de cît cînd au să se certe asupra cîte unei chestiuni ar­zătoare. Sistemul acesta e mai mult sau mai puţin comod în capitală, unde fie­care ministru îşi are atribuţiile determinate păna la oare care punct. încurcătura e în provincie. Aci —fiind că secăturile n’au fost con­sultate cînd s’a făcut compromisul -grupările s’au format după îm­prejurări; de aceea nu e rar să vezi primari umbriţi sub bariera ministrului de finanţe, prefecţi o­­crotiţi de ministrul domeniilor şi vameşi sprijiniţi de logofătul bise­ricesc. Amestecul acesta grotesc împedecă mersul regulat al servi­ciilor şi nu odată produce scene de un haz irezistibil. Situaţia pre­fectului de Covurlui, spre exemplu, care cere de la d. Stolojan tran­sferarea subprefecţilor, sau cazul consilierilor comunali din Bucu­reşti, cari aşteaptă pe ministrul de finanţe ca să’l înmîneze demisiile — sunt teme de comedie bufă care ar face reputaţie chiar unul medi­ocru autor dramatic. Dacă n’ar fi tributul de admira­ţie ipocrită şi concursul în alegeri care să stabilească o trăsătură de unire între bonzii din capitală şi vasalii din provincie —ar crede că ţara romînească e o federaţiune de republici libere, cari se guver­nează fie­ care după sistemul său propriu. Dr. RăduleSCU­ OAMENI $I LUCRURI Un fapt divers. De o extra­ordinară sim­plicitate—nu zicem banalitate—întîmplarea re­latată aci merită fără îndoială o clipă de re­flecţii şi regrete, ori­cît de îndepărtaţi, şi de străini am fi de dînsa. O clipă... Cuvîntul acesta este filozofia toată a întîmplăr­ii acesteia ; filozofia vieţei noastre întregi. Fericirea amăgitoare nu e decit o sin­gură clipă ; disperarea, şi dînsa, nu pune decît o singură clipă din intensitatea pentru a ne ho­tărî să punem capăt vieţei. Dovadă faptul divers înregistrat de ziarele din Lyon, în Franţa. Mai mulţi jucători erau strînşi în jurul u­­nei mese de cafenea cînd o fată tinără întră neobservată şi luă loc la o masă vecină. Ceru un ceain și—„de scris.“ Făcu în grabă două scrisori pe care le puse în plic. In tot timpul privirea se întorcea mereu în­spre unul din jucători ca și cum ar fi vrut să-i atragă luarea aminte. El văzuse mișcare,—dar se sili să pară că nu știe nimic. Atunci tînăra scoase un praf din buzunar, îl turnă în paharul de ceain şi înghiţi conţinutul fără a şovăi. Se otrăvise cu acid oxalic. Adevărul era că venise în cafenea ca să facă o ultimă încercare de a recîştiga prietenia unui amant,—tînărul jucător cătră care întorsese de atîtea ori privirile. Era una din nenumăratele victime ale „clipei“ de iluzii şi uitare de sine, care dăruise ce avea mai scump celui intuit care făgăduise fericirea pe păm­înt lucrătoarei doritoare de mulţămire, ca tot omul. Din fericire disperarea îmbracă une­orî haina energiei supreme şi mîna care a năzuit în zadar să reţie himera norocosului destin e încă în stare să caute în praful omorîtor—praf de puş­că sau praf de farmacie—mîntuirea desevîrşită. EXTERNE CON JECTU­RI.... Reproducem dintr’un ziar drain—cu toată discreţia trebuincioasă : un ziar­­ femenin — următoarele reflecţii politice de dublă actualitate europeană: moar­tea lui Bismarck, călătoria regelui Carol. «Omul care a murit de curînd, d. de Bismarck, făcuse din Romînia un sa­telit destinat să evolueze in cercul poli­ticei germane. Plină de dușmănie în potriva Rusiei pe care o învinuia că vrea să-i răpească tot teritoriul, Româ­nia — după cum ştia ori­cine — intrase cu desâvîrşire în tripla alianţă. Par­tidele opoziţiunii române care pledau contra Austro-Ungariei, odată ajunse la putere (attrape, ă­le Sturdza­­) se grăbiau să între în marea ligă inter­naţională unde figurează Habsburgii şi a căror mişcare e călăuzită de Hohen­­zollern. E uşoară de înţeles dară mi­rarea care a cuprins oare­cari cabinete văzînd că după vizita prinţului Ferdi­nand al Bulgariei la St. Petersburg, regele Carol al Romînieî vine la rîndul său să salute pe Ţarul Nicolae II. De­sigur Împăratul cunoaşte anti­paticele măsuri luate odinioară de gu­vernul roman în potriva Rusiei. Prin urmare apropierea aceasta căutată de regele Carol, un Hohenzollern el însuşi, este excelentă pentru asigurarea cordi­alităţii raporturilor între suveranii mari şi mici. Totuşi, oare­care mirare persistă. Merită oare să dăm crezare zvonului senzaţional despre o alianţă între Ro­mînia şi Rusia? Vom păstra cuvenita rezervă şi vom observa numai că pri­mirea făcută unui prinţ al Balcanilor (? N. Red.) este foarte semnificativă, fi­nind seama că vizita na fost pregătită fără o prealabilă înţelegere cu cancela­riile de Viena şi Berlin. Că, prin ur­mare, politica austro-germanâ o să în­tre în conformitate de acţiune cu politica guvernului de la St. Petersburg. Nimic mai mult,—ceea ce însă e deja mult. Ceea ce ne interesează—încheie ziarul —e ca liniştea să domnească în Bal­cani şi ca o nouă chestiune a Orientu­lui să nu ameninţe pacea Europei.“ E locul de a zice că după moartea lui Bismarck toată lumea poate să facă politică,—pînă şi femeile. Manevrele de toamna Concentrările in vederea marelor manevre ale corpului al 3-lea şi al 4-lea de armată vor Începe la 1 Sep­tembrie. Soldaţii vor fi concentraţi pe 35 de zile. In zilele de 33, 33 şi 34 vor avea loc marele m­anevi­e, iar in ziua de 35 ne va face denconcentrarea trupelor. ___AC TU AL IT A T .1 DUPĂ 0 CATASTROFĂ 0 polemică pe cit de curioasă pe a­­tîta şi de tristă s’a iscat în jurul unei re­cente tragedii pe care am caracterizat-o de «internaţională». E vorba de naufra­giul vaporului Bourgogne in drumul din America spre Franţa, naufragiu îngrozi­tor care a rîpit viaţa la sute de oameni aparţinînd ambelor continente. Era din cale afară mare nenorocirea ca să poată fi prea curînd uitată. Scă­pase «prea mulţi» de moartea îngrozi­toare ca să nu afle amănunte postume asupra teribilei catastrofe. A fost o a­­devârată luptă pe mare, luptă desperată între oameni şi natură, luptă între băr­baţi şi femei, între tari şi slabi. Pentru a linişti însă spiritele iritate prin îngrozitoarele dureri ce le-a prici­nuit dezastrul, s’a căutat a se atenua în chip oficial răspunderile, neglijenţele per­sonalului vaporului Bourgogne. Rapor­tul oficial trage concluziuni binevoitoare şi conchide că un eroism netăgăduit a fost desfăşurat de tot personalul vapo­rului, ba chiar se întocmise lista deco­raţiilor ce vor fi distribuite drept răs­plată a virtuţii şi curagiului în împre­jurări grele. Ironia era prea mare în faţa unei si­tuaţii atît de triste. Curagiul şi devota­mentul erau prea puţin vădite în faţa cifrelor de morţi şi salvaţi. In contra acestei indulgenţe oficiale se ridicară o parte din cei scăpaţi cu viaţa, rude de ale celor înecaţi—şi că­­utară a stabili vinovăţiile în trista afa­cere a naufragiului pe ocean. După a­­ceste mărturisiri, a căror sinceritate e greu sa fie bănuită, personalul marelui vapor, compus din marinari francezi duce în adevăr răspunderea catastrofei prin neglijenţa cu care a condus vaporul şi mai ales prin repeziciunea cursei pe apă, în timpul nopţii. O afirmare care prinsese rădăcini era ştirea comunicată de unele ziare franceze că Italienii, călători pe vapor, abuzase în chip groaznic de forţa lor fizică, ba chiar uzase de cuţite pentru a scăpa gel din­­tiiu, în dauna celor­lalţi, şi în­ dauna fe­meilor care—după cum se ştie—au plă­tit cu viaţa inferioritatea forţei fizice. Contra acestei patriotice dar gratuite a­­firmări protestează de asemeni călăto­rii francezi şi americani rămaşi în Viaţă. Era în adevăr prea grotesc să se facă din o atît de funestă întimplare un iz­vor de duşmănii şoviniste şi de... deco­raţii pentru «serviciu credincios». Apropos de fumuri,... Un proverb foarte adevarat de alt­mintrelea spune că nu e foc fără fum, bine­înţăles că pe timpul cînd se stabi­lise această zicătoare, praful de puşcă fără fum nu era încă inventat. Şi de­oare­ce patrioţii liberali nu î şî pot atribui inventarea nici unui fel de praf de puşcă, cu uşurinţa cu care bună­oară îşi atribuie antreprizele, pensiile reversibile, diurnele şi’n fine tot felul de afaceri avantajoase partidului, apoi de aceea ei n’au găsit pînă acum mij­locul de a face ca focul isprăvilor libe­ralilor să nu scoată fum. De cite ori vin la putere, miroasă din ţară a pîrleală aşa că trebuie­­ să cîrnea­­scă chiar nasurile cele mai rezistente. Pe urma lor un fum gros şi negru se ridică în toate părţile pe unde calcă, şi pîrjolul care-l fac în averea statului şi a comunelor provoacă o atmosferă de fum, încît denotă, chiar şi celui mai sceptic, o stare de foc şi de ardere ge­nerală. Cu toate acestea presa patrioţilor libe­rali găseşte de cuviinţă să afirme că opozanţii şi mai cu samă noi ceştia de la Opinia suntem oameni cu fumuri, adică înfumuraţi, fiind­că îndrăznim să înregistrăm zilnic isbînzile regimului şi să le comentăm ceva mai de sus adică maî cu oare­care discernămint de cum se aşteptau fraţii căuzaşî că o vom fa­ce-o. Şi dacă chiar ne găsim azi într’o at­mosferă de fum, atmosferă în care se află învăluit întreg poporul român, apoi fumul acesta nu e alt­ceva de cit acel al focului general, pe care partidul pa­trioţilor liberali l-au întins p­este toată ţara. Suntem împreună cu toate conştiinţele drepte şi nepărtinitoare, învăluiţi, înădu­şiţi de fumul actelor regimului, acte care ard toate izvoarele de progres ale ţărei şi pentru a scapa de acest incendiu, care a luat proporţii îngrijitoare, trebuie se recurgem la pompe de calibru mare şi la trompete de alarmă care să deştepte cu o oră mai curînd naţiunea. Această atitudine a noastră însă, scri­bii liberali naţionali o numesc: înfu­murare, opintindu-se a dovedi că atmos­fera e limpede cînd o lume întreagă e convinsă de contrarul. Şi fiind­că vorbirăm maî sus despre praful de puşcă, apoi" singura " concesie ce o putem face patrioţilor în materie de asemine invenţii, este să le recunoaş­tem esclusiv pe acea a prafului de a­­runcat în ochii naivilor. Uzul, ca să nu zicem abuzul, pe care fraţii liberali îl fac cu acest fel de praf, a ajuns la o îndrăsneală uimitoare. Aşa de exemplu, în lăuntrul ei se ingeniază se arăte că ţara înoată în belşug şi fe­ricire, iar în afară că guvernul se bucură de victorii şi triumfuri care lasă cu o sută de poşte în urmă pe toţi Napo­leonii, Nesselroziî, Cavariî şi Bismarck de pe faţa pămîntului. Fie­care, deci, cu fumul lui. Juvenal f ---*----------«« ^----­ N­edotherapie Ziceam într’un număr recent că epoca e priincioasa subiectelor privitoare la diferitele şi nenumăratele sisteme tera­peutice puse la dispoziţia noastră, oa­meni «moderni» într’un sens anumit , sinteză care cuprinde noţiunile unui mare număr de slăbiciuni şi neajunsuri. Vorbeam atunci de terrotherapie—hi­­poteza unei noi descoperiri pentru folo­sul omenirii suferinde şi emiteam pă­rerea că toate elementele naturii cu­prind în sine o putere, misterioasă In parte, de a tămădui pe omul suferind. După hydro­th­erapie, aerotherapie, ter­rotherapie, thalassiotherapie, metallothe­­rapie, electrotherapie,—iată un nou cu­­vînt, maî eloquent și mal suggestiv de­cît toate : nudotherapie. Nudul..., elementul cu neputinţă de de­finit, cuvîntul pe care nu-l putem îm­brăca în epitete fără a-i răpi înţelesul firesc, nudul a devenit un mijloc thera­peutic, după ce a dat artei toată pute­rea şi frumuseţea, farmecul şi plasticita­tea ; nudul pe care ipocrita civilizaţie l-a declarat contrariu unor artificiale şi închipuite legi de moralitate, decadenţă şi pudoare, nudul—care îşi răzbună de această insultă im­punîndu-se nu ca u­­nicul element de frumos adevărat, ci ca o necesitate bio-fiziologică. Dovadă că adevărul gol triumfă de­­apururi.* Există astă­zi—ne zice d. de Varigny —instituţiuni unde la adăpostul priviri­lor indiscrete, în grădini anume aran­jate, bolnavii fac cură de nuditate, pe­­trecînd toată ziua fără îmbrăcăminte ex­puşi la razele soarelui, la aier şi la ploaie. Tratamentul acesta convine, în genere, debililor, astenicilor, neurastenicilor, o­­bosiţilor, blazaţilor şi chiar unora dintre tuberculoşi. Nuditatea stimulează şi întăreşte, izo­­lînd însă în acelaşi timp pe bolnav de restul Uimei, de lumea sănătoasă. Bine­înţeles că despărţirea sexelor e un prin­cipiu esenţial şi iniţial în acest nou tra­tament. Bolnavul se scoală la 5 ore dimineaţa şi iese în grădină imediat. Gol cu de­­săvîrşire, sau cel mult cu o centur­ă ca­re aminteşte faimoasele centuri de cas­titate ale străbunilor noştrii romani şi avînd pe cap o mare pălărie de paie, contra arşiţei solare. In mijlocul grădinei se află o colină umbrită în parte; pe această colină bol­navul îşi petrece cea mai mare parte a zilei de cură, ba şi masa e servită tot acolo. Dejunul e foarte frugal ; carnea e in­terzisă. Dacă ziua e călduroasă bolnavii se culcă jos, pe verdeaţă, la umbra unui pom, citind ori vorbind între ei. Pe răcoare bolnavii sunt învoiţi să se primble pe iarbă, să facă exerciţii pastorale, etc. In sfirşit sunt liberi să se frigă la ra­zele soarelui, dacă le place. După cîte­va oare de asemenea cură bolnavul se­ dă jos de pe colină şi se urcă pe un acoperiş unde timp de un ceas se expune la razele calde ale soa­relui, păzindu-şi numai capul. Aceasta e baiea de căldură şi lumina, după aceea de aier. Sioria cobtinuă încă, înfăşurat într’o pătură, bolnavul se expune la focul ce­resc, şi apoi doi servitori îl bagă într’o baie caldă după care i se face un ma­­sagiu general. Dup’amiază bolnavii se duc la refec­­toriu, în acelaş costum uşor şi sunt ser­viţi cu diverse alimente frugale : lăptuci, fructe, legume,—în rezumat alimentaţia vegetariană. Căci aceasta domneşte es­­cluziv în instituţiile de care vorbim. Dup’amiază cura e aproape aceeaşi pînă seara. La 9 oare are loc culoarea obligatorie, fie în costum de noapte, fie în acelaşi «costum» de baie. * Mai curios , e că baiea rămîne aceiaşi şi în caz de vreme ploioasă, cu deose­bire că în acest caz ea se complectează şi cu o adevărată baie de apă. Bolnavii se lasă plouaţi, fără a fi «plouaţi» de această lipsă de vreme bună. Afară dacă timpul e din cale a­­fară urît,—atunci cura este întreruptă, bine­înţeles. In resumat, principiul nudotherapie­ constă în a se expune corpul gol la ac­

Next