Opinia, ianuarie 1907 (Anul 4, nr. 38-60)

1907-01-14 / nr. 47

5 Bani Exemplarul 5 Bani Exemplarul ABONAMENTE ANUNŢURI 'Ud an .... 20 Lei 6 luni », „ . . 10 „ \­­ ■■ Un ruul Iu pag. 111,60 Bani IV, 3Q -----ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN fflŞj---—----------------------­..... . ■ — - Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare,35. Directori: Gr. C. BUŢUREANU şi LASCAR ANTONIU­­ Anul IV.­­No. 47.--Duminică 14 Ianuarie 1907 9­1 Sînt trei ani din ziua rece şi mo­­horîtă, în care s’a stins,—la vrîsta cînd viaţa e mai frumoasă şi mai utilă,—unul din cei mai mlndri fii ai laşului, Spiru Prasin. Celor cari l’au cunoscut, moartea aceasta neaşteptată şi absurdă, le-a lăsat Încă în suflet ceva din uimirea şi tristeţea clipei dintâi. Cei cari i-au fost mai aproape însă, cei cari l’au preţuit şi l’au iubit, vor simţi multă vreme încă golul ce-a lăsat în urmă-n Minte limpede şi fecundă. Prasin era dintre acei chemaţi să lase în urma lor o însemnată dungă de lu­mină. Iar inima sa largă şi simţitoare îi asigura înălţarea prin luptă, trium­ful prin virtute. Viaţa sa a fost viaţă de muncă , firea sa, fire de luptător. De aceea închipuirea sa îi arăta în­totdeauna mirajul unei lumi mai frumoase de­cît cea in care trăia. Ast­fel, deprinşi a-1 vedea­ neclintit acolo unde-1 chema datoria, deprinşi a-1 şti mereu în acţiune, anevoe ne-am­ putut obicinui mai tîrziu cu gîndul că întunerecul morţei a înghiţit a­­ceastă luminoasă figură, că creerul care a zămislit atîtea nepreţuite lu­cruri nu mai este, că inima acea caldă şi generoasă a încetat de a mai bate, că ochii aceia limpezi cari pri­veau cu nesaţiu în spre un ideal de lumină s’au inclus pentru totdea­una... In partidul conservator de la Iaşi Prasin, cu toată modestia, care-1 fă­cea să evite onorurile zgomotoase, a ocupat un loc, pe care viitorul i -ar fi făcut din ce în ce mai nalt şi mai frumos. Timp de 6 ani, con­secutiv, a condus ziarele Opinia şi Evenimentul, înălţîndu-le in demni­tate, însufleţindu-le în cuprins, fă­­cînd din ele ceea ce trebue să fie o pre­să liberă a unei societăţi ci­vilizate. Trista aniversare de astă­zi, tre­zind durerea ce ne amorţise în i­­nemi, reînoeşte în amintirea noastră tot ce datorim acestui suflet ales, acestui prietin perdut. * întorşi cu gîndul la acel care ne-a fost atît de scump, nici n’avem încă timpul de a ne reculege şi iarăşi simţim în preajmă, filfîitul aripei în­gheţate. De data aceasta moartea închee o viaţă lungă, o viaţă albă şi curată ca şi ziua aceasta senină de iarnă, care i-a adus sfirşitul. Bătrânul Andrei Bădăreu a fost u­­nul din puţinii cari nu-şi datoresc nimic de­cît lor înşi­le. Cu toate acestea şi viaţa sa a fost viaţă de muncă şi de greutăţi. Şi dacă împrejurările nu l’au ridicat la înălţimi ameţitoare, sufletul său cu­rat l’a ridicat în stima tuturor ace­lor cari pun mai mult preţ pe co­morile inimei, de­cît pe cele pămln­­teşti. Căci avînd în suflet ceva din lu­mina soarelui de vară, ceva din pu­ritatea aerului de cîmp, el resfira acea îndoită sănătate, trupească şi morală, care dă chipului omenesc o frumuseţe liniştită şi făpturei sale întregi o autoritate netăgăduită. Sufletul bun şi drept a plecat. Pilda pe care a înfăţişat-o însă, — pildă vie de muncă şi de stăruinţă, de adevăr şi de cinste,—aceea nu va dispărea curînd.... LA „DAUIA“ Aşa harababură mai rar ! La Iaşi colectiviştii confecţionează sta­tute pentru club, dar n’au club. La Bu­cureşti se anunţă o mare întrunire libe­rală dar nu se poate stabili lista... ora­torilor. Domnul D. Sturza a adoptat un foarte curios sistem în politică. De cîte ori vede că situaţia în partidul liberal este mai rea, de atitea ori provoacă pe partizani la manifestări publice. Dacă o face aceasta în speranţă că, cu prilejul unei manifestaţiuni publice, lucrurile se vor împaca, sau dacă o pro­voacă înadins ca să vadă şi lumea halul partidului, asta o ştie numai d. Sturza. Fapt este că prima încercare, acea a faimosului congres, a arătat ţărei rana adîncă a partidului şi că reprisa—marea întrunire—n’are pereche în mişcările noa­stre politice. O zi înainte de întrunire nu se ştie încă cine are să vorbească, nu se ştie despre ce are să se vorbească! La contramandarea întrunirei nu vor ajunge lucrurile. Se vor găsi, pănă în cele din urmă, trei sau patru oratori, cari să reînvie chestia comică a fana­rioţilor. Dar vor rîde şi copii şi ţara va înţe­lege, odată mai mult, cît de departe sunt colectiviştii de ziua senină a luatului pu­­terei. Numai astă­zi nu-i Duminecă. Mîne vom vedea ediţia a ll-a a congresului din De­cembrie. Cine intrighează? Inzăpădirea trenurilor ne-a făcut să aflăm cu o regretabilă întârziere plăcutul fapt, că mîndrul nostru confrate din pala­­tul princiar situat în strada Edgard Qui­­net, s’a, coborît spre noi, anonima şi efeme­­mera gazetă de la Iaşi, s’a coborît atît de jos—spre a ne maltrata şi a ne da lecţie princiară. Confratele nostru—mai marele nostru confrate—dă vina pe noi că este ceartă în partid şi ne acuză tot pe noi că facem intrigi. Dacă prea distinsul organ de publicitate, care are redacţia într’un palat, ar voi să asculte glasul unui infim ziar de provin­cie, cu redacţia într’un neîncăpător local (plătim 900 lei anual)—ar afla că el— Patriotul—este acela, care a inaugurat şi stabilit era intrigelor în partid; că el a dus campanie infamă contra unui fruntaş al partidului; că el este susţinătorul ope­raţiunilor... grăbite ce se fac pe şoseaua Kisileff şi aiurea ! Noi n'am intrigat! Suntem dintre oa­menii care spunem pe şleau tot ce avem de zis şi în această calitate am scris negru pe alb că nu dăm voie minorilor să-şi iee nasul la purtare şi că nu primim infamii, ori de unde ar porni ele. Patriotul duce campanie violentă de mai bine de un an de zile. Opinia n'apa­re de cît de 2 luni. In acest interval n’am fi putut, chiar dacă am fi voit, să scriem şi să inventăm atîtea infamii, cîte le-a scris şi inventat Patriotul. Am fost atacaţi şi trataţi de sus de acest fudul confrate, chiar înainte de a apare. L’am tratat şi noi în cosecinţă, fiind­că noi nu ne speriem de beizadele, necum de bufonii lor. Am zis altă dată că intriganţii trebue să dispară şi o repetăm şi acum. Dacă „Patriotul“ crede că intriganţii sîntem noi—să-şi dovedească acuzarea. Aşteptăm. DOI PRIETINI Pe bietul conn Andrei Bădărău l-am cunoscut acum 15 ani, cînd pentru prima oară urcam scările ce duc la casa ospita­lieră a fruntaşului nostru prietin. Pe atunci om de 60 ani regretatul şi respectatul bărbat era în toată vi­goarea, un bătrîn-tînăr d­intre acei, cari, în timpurile nervoase de faţă, devin tot mai rari. O prietenie sinceră, care nu s’a des­­minţit în acest şir de ani, se legă între mine şi veneratul defunct. De­ altmintreri aceasta era marea cali­tate a lui Andrei Bădărău, de a cîştiga repede simpatiile, graţia caracterului său drept, a manierelor sale cu totul alese şi a excesivei sale bunătăţi de inimă. Ce comoară rară omul acesta care nu lasă în urma sa umbră de duşmănie. Mă gîndesc la acest fapt. Noi, cei în­hămaţi la politică, avem proprietatea de a ne crea zilnic duşmani , avem duşmani pe care i cunoaştem, duşmani fără să ştim, duşmani printre prietenii noştri chiar. Andrei Bădărău a avut norocul să nu fi resimţit durerile ce le procură duşmă­nia şi de aceea moartea lui este regre­tată de toţi de­o potrivă. Un mort fericit ! Fericit şi pentru că a lăsat în urma sa, în prima linie, pe u­­nicul său fiu pe care a avut norocul să-l vadă urcat la o înaltă treaptă în stat— fericit pentru că cei trei nepoţi ai sei sunt o chezăşie că, şi in viitor, numele de Bădărău va face cinste ţărei romîneşti. Cerul a voit să răsplătească cu drep­tate pe omul a cărui viaţă a fost de-a pururea închinată muncei, cinstei şi ab­­negaţiunei. Trei ani se împlinesc mîine de cînd fa­talitatea care a fost tovarăşa vieţei lui Spiru Prassin, a răpit zilele pline de chin ale neutatului şi prea bunului nostru prieten. Cu durerea, vie încă în inimele noas­tre, ne­ amintim de acea nenorocită dimi­neaţă a zilei de 14 ianuarie 1904, ultima din viaţa sbuciumată dar plină de acte de cavalerism şi de mare abnegaţiune a neuitatului Spiru. Profităm de această tristă aniversare spre a depune pe mormîntul excelentului umăr, o lacrimă pornită din fundul ini­mei şi toată sincera părere de rău ce ne-o invocă adine trista amintire a zilei de 14 Ianuarie. * * * O nouă deziluzie Adversarii naturali cît şi pescui­torii în apă turbure, care formează plaga tuturor partidelor noastre po­litice, căci ei n’au fiinţă de cît în si­tuaţiile neclarificate—încearcă o nouă şi o mare deziluzie. Fuziunea nu se face, guvernul nu pleacă. Din contra, s’a pus pe lucru, în deplin acord, între membrii gu­vernului şi între guvern şi cameră, iar acei care se aşteptau la întîmplări extra­ordinare pentru aceste zile, pri­vesc înmărmuriţi şi stau îngheţaţi, nu­­ n­um­ai din cauza gerului în­grozitor , în faţa cursului liniştit al lucrurilor. Dar rutinari incorigibili cum sunt, ei nu dezesperă ci susţin că liniştea ie numai aparentă, că chiar dacă o înţelegere ar fi intervenit ea nu s’a făcut în chip sincer şi că în curând vor izbucni din nou certurile. Să-i lăsăm să spere. Doar­ atît lu­cru­le mai române ! OBŞTIILE SĂTEŞTI Ţăranul nostru e nevoie­, el nu are bani cu care să pue garanţie cătră stat şi deci prin obştie să împrumută cu bani; cei cu dare de mină îl împrumută ; cu ce condiţiuni ? numai nevoiaşul ştie ; tre­bue de plătit cîştiul înainte după analo­gi­e, ţăranul n’are bani, se împrumută, tot numai el ştie cu ce condiţii şi de la cine. Să împarte pămîntul. Aici vine soarta cea rea a ţăranului, căci pămîntu­­rile cele mai bune să iau de către acei din obştie, ei au în mini şi panea şi cu­ţitul ; iar nenorocitul de ţăran capătă pămîntul cel mai prost, mlaştină, rîpă, năsipiş sau cu cioate ; cînd la roade,—pu­ţine,—cînd la plată aceiaşi ca şi ceilalţi, iată isvorul sărăciei celei mari, căci nea­­vînd cu ce să plătească, sau neajungîn­­d­ui plata, i se vinde tot ce are în casă sau pe lîngă casa lui.—Iată o obştie care aduce mizeria ţăranului din satul său, care în loc să Înlesnească, ruinează, duce satul la sapă de lemn. Şi răul acesta mare din ce pricină ? Fiind­că nu s’a statornicit prin lege în ce chip să se închege obştia satului. Pe cîtă vreme se vor lăsa ca, tot acei ce conduc comuna rurală să conducă şi alegerile obştiilor, nici un bine nu se va aduce vieţei ţăranului, ci din contra, în multe locuri vom avea rezvrătirea satu­lui, creşterea neîncetată a nemulţumirilor, alăturea cu creşterea mizeriei în sat. Trebueşte ca la închegarea obştiei să prezideze un judecător, om cu simţul dreptăţei, cu tragere de inimă pentru bi­nele ţăranului şi care mai înainte să pre­gătească pe ţărani prin cuvîntări şi sfa­turi spre înţelesul nevoilor lor şi grija de a-şi alege oameni cinstiţi şi cu nume în sat, ca să fie sprijin pentru nevoile obştiei. Să se chibzuiască asupra persoanelor care pot intra în obştie, îndeobşte funcţi­onarii primăriei, crîşmarul, apoi învăţăto­rul şi preotul să nu între în obştie, pen­tru ca ei să fie oare­cum privighitorii dreptăţei; aceşti doi apostoli ai satelor , învăţătorul şi preotul, trebue să fie lăsaţi în îndeplinirea frumoasei lor misiuni, nu trebue ca să fie priviţi ca înşilători, ci ca sfătuitori cu tragere de inimă spre bi­nele obştiei, nu spre apăsarea ei ;—tre­bue ca în sate să fie pe lîngă obştie şi clţi­va oameni cu greutate în sat şi care să poată exercita acel control natural al omului cult şi cu dor de inimă pentru nevoile satului. închegarea obştiei săteşti trebue să fie îngrădită cu toate măsurile pentru ca să fie espresiunea voinţei şi nevoilor satului. Gr. C. Buţureanu OAMENI ŞI LUCRURI SPIRU PRASMN In acea rece şi umedă dimineaţă de iarnă, cînd am intrat în sala de redacţie a ziarului, părea că mă împresoară o at­mosferă din lumea lui Dante. Numai oa­meni înlăcrimaţi, numai feţe întunecate, numai priviri încruntate, numai mini frînte, numai vaete şi suspine. Printre cei dintăi, mă întîmpină acel pe care as­tăzi îl încearcă cea mai nemîngîiată du­rere şi cea mai grea pierdere. îmi închi­­puiesc că nu poate avea mai mare jale în ochi, mai adîncă mîhnire zugrăvită pe faţă, mai stinsă vibrare în glas, ca în di­mineaţa aceea, cînd deplîngea moartea nenorocitului Prasin. „Scrie ceva, fă şi tu ceva pentru me­moria sărmanului Prasin....1" Apoi, către ceilalţi din redacţie : „Pe mine lăsaţi-mă , cu neputinţă să vă dau un rînd, cu neputinţă...“ Iar în timp ce sălile redacţiei se um­pleau de vizitatori, de curioşi, de gemete, cîţi­va colaboratori ai gazetei aşterneau cu mînile tremurătoare şi cu privirile plînse—impresii asupra marei nenorociri, amintiri asupra iubitului dispărut. In adevăr, era de neînchipuit o atît de năprasnică lovitură, o dispariţie atît de neaşteptată, o moarte atît de meschină şi în împrejurări atît de uimitoare. Cu toate aceste era adevărat! Se curmase pentru totdeauna firul u­­nei vieţi atît de promiţătoare, al unei e­­xistenţe atît de bogată în speranţe, atît de pasionată pentru muncă, atît de do­ritoare de a se înălţa ! Noi, din apropierea lui, nu ne puteam închipui cum îl secerase vijelia morţii, cînd îl văzusem în ajun încă atît de vi­guros, atît de activ, atît de setos de viaţă, atît de încrezător în soartă, cu a­­tîtea iluzii de viitor. II văzusem plutind în sufletească mulţumire pe urma reuşi­tei pe scenă a frumoasei „Myriam din Magdala“ ; îl urmărisem părăsind „Calea Robilor“ pentru a intra pe acea izbînzi­­lor ; îl ştiam însufleţit şi plin de avînt pentru întreprinderea revistei sale „Epi­gonii“,—împunîndu-se in fruntea unui grup, care iubea în el energia, talentul, ambiţiunea, credinţa într'un ideal literar şi ‘artistic. Şi toate aceste să fi pierit aşa, într’o clipă , să se fi stins în umbra unei urîte şi umede dimineţi de Ianuarie printre copacii desfrunziţi, pe cărările în­­zăpădite ale acelei alee pustii,—de apu­­rurea însîngerată de un groaznic păcat ? Da, s’a stins ! Şi iată trei ani—toc­mai trei ani astăzi—aşternuţi cu sumbra greutate a semi-uitării peste mormîntul atîtor visări, peste tinereţea atîtor iluzii, peste cerul atîtor credinţi ! Trei ani, trecuţi cu atîta grabă....Şi doar nu amintirea şi’n sufletul cîtor­va prieteni dacă învie imaginea lui cavale­rească, cuvîntul lui blajin, visul şi avin­­tul lui, irosite odată cu dînsul.... Şi doară dacă în rîndurile tovarăşilor lui de luptă, de muncă, de gazetărie, mai răsare simpatica lui figură iluminată de zimbetul vizionar, de aureola seninelor inspiraţii. Iar odată cu ivirea ei—simţim filfîind par’că în apropierea noastră aripa morţii spăimîntătoare , auzim sunînd to­­xinul sfîrşitului a tot şi a toate ; ne cu­tremurăm de fiorul tainic al unui gînd cutremurător,—acelaşi fior care ne-a pă­truns şi acum trei ani, cînd pe-o zi tristă de Ianuarie urmam în convoiu fu­nebru, rămăşiţele lui spre cimitir. Rodion Tăria sexului slab Literatura şi femeile—Fecioara tare a se­xului slab—idile celebre—Amica poietu­­lui şi a politicianului—Boerne şi Gam­­betta -- Resemnare şi răbdare. Psihologul Prévot ne-a dat in nume­roase volume analiza figurei moderne a „Fecioarei tari“ — La vierge forte —, acea care resistă împrejurărilor, care o­­pune ispitelor şi chiemărilor, slăbiciunilor şi dorinţelor,— forţa voinţei, tăria tem­peramentului oţelit de căldura unei con­vingeri, de flacăra unui ideal. Literatura — cu excepţie poate pentru unele drame ibseniane­­— cunoaşte însă prea puţin tipul „femeei tari“, al cărui suflet, cu toate aceste, nu e mai puţin vrednic de analiză şi de studiu. Şi nu e vorba de figuri imaginare, de născociri fantastice izvorîte din visul vreunui po­­iet , ci de femei reale care se arată în anumite şi grele împrejurări, mai presus de acestea şi mai presus de obicinuita psihologie atribuită „sexului slab“. Vreau să vorbesc de două figuri reale de femei despre care se ocupă două pu­blicaţii recente. Intr’o editură berlineză au apărut în volum scrisorile d-nei Jea­­netta Strauss-Wohl— amica lui Börne — şi adresate acestui mare scriitor între anii 1820—1833. D-na Wohl a nutrit o viaţă întreagă, o profundă simpatie pentru ce­lebrul polemist — contimporan şi uneori rival­a lui Heinrich Heine, — iar Börne nutrea o adevărată iubire pentru autoa­rea scrisorilor. Măritată de tînără cu un om foarte bogat ea îl părăsi curînd, aşa cum Nora în drama lui Ibsen, îşi lasă bărbatul cu care nu se simte legată prin mentalitate, prin simţire, prin suflet. In momentul rupturei soţul se îmbolnăveşte greu ; tînăra femee îi dă cele mai devo­tate îngrijiri, dar odată însănătoşit, ea-1 părăseşte şi-şi reia numele părintesc. Tocmai după mai bine de un sfert de­ secol se mărită cu Strauss şi în împreju­rări originale. Găseşte în el un pasionat admirator al, lui Börne, şi pe cînd ambii copiau fai­moasele lui „Scrisori din Paris“ îşi făcu­ră... propuneri sau promisiuni de căsăto­rie, după ce Börne dădu de departe a­­probarea şi bine­cuvîntarea, — dar nu fără greutate. Căci scriitorul iubia pe Ja- 1 nna ; dar aceasta ajungînd la convingerea ‘ că temperamentul lui Berne nu cerea ca să-şi lege soarta de a unei femei legitime refuză cererea cu toate că cel mai mare orgoliu al vieţei sale ar fi fost să ajungă soţia unui scriitor pentru care avea un nemărginit cult... literar. Apoi ea se în­­voieşte cu bărbatul seu să se mute la Paris unde Börne era exilat ca să-i asi­gure acestuia liniştea şi fericirea unui me­­nagiu fără ai impune greutatea şi res­­punderea lui. Şi în adevăr Börne care era atunci aproape un bătrîn—Janetta Stra­uss-Wohl avea ea însăşi peste cinci­zeci de ani— trăieşte împreună cu soţii Strauss pînă la sfirşitul vieţei sale. Până la mu­tarea lor la Paris, ea mulţumea neconte­nit lui Berne pentru bunătatea ce a avut de a o... mărita cu altul, căci graţie ad­­miraţiunei pentru talentul lui o luase în căsătorie un soţ atît de bun care-i îngă­duia să-şi continuie cultul pentru plato­nicul adorat şi adorator... O altă „amică“ a unui om celebru este eroina unei alte lucruri, apărută la Paris , „L’amie de Gambetta“. Despre marea pa­siune inspirată de d-na Leonie Leon ilus­trului om de stat și scriitor Gambetta— și el scoborîtor al rasei din care făcea parte Borne — ne convinge cartea lui Francis Laur. Era o iubire adîncă, o pa­siune înflăcărată care facea din luptăto­rul politic un adevărat polet și un vizi­onar. Scrisorile cătră iubita lui sunt ade­vărate perle literare de stil inspirat şi dovedesc adîncimea unei simţiri ce se înalţă une­ori pînă la delir. Şi această modestă femee — stînsă dăunăzi în liniştea şi sărăcia unui colţ al Parisului — a refuzat timp de 12 ani mî­­na lui Gambetta, a celui mai glorios om al epocei sale, cel mai fecund şi mai po­pular talent al tribunei, al parlamentului, eroul cel mai atrăgător al maselor, apos­tolul fermecător al ideilor generoase, ido­lul Franţei întregi Gambetta are accente de lirism care se ridică — ori, dacă vreţi, se coboară pînă le umilinţă şi nu poate îndupleca pe această modestă eroină să-i acorde fa­voarea unii căsătorii... civile, căci Gam­betta nu-şi putea contrazice convingerea şi trecutul întru atît ca să se cunune re­ligios cu d-na Leonie Leon.

Next