Opinia, iunie 1907 (Anul 4, nr. 160-182)
1907-06-10 / nr. 167
5 Bani Exemplara! iMI flr,vv L ■ *3« ;-.V^ v<J^ 'vi.i ABONAMENTE Un an . H v Í i 20 lei 6 lui» 10 > * * «a* • -«? * »- ■ • fl», •*•• <a^« <3»m» <«>«► -«SMZIAR CONSERVATOR COTIDIAN \ Redacția și Administrația: Str. Ștefan ce! Kare. 35 5 Bani Exemplara}. -' * ANUNȚURI Un rînd în pag. IIT, 56Bai I( » » IV, 30 ._ *,■ a: . t ■ S rtsi)«HOSB Anul IV... No. 167. Duminică 10 Iunie 1907 e Ws& UN ANARHIST E vorba de Spiridon Popescu, di-' rectorul învaţămîntului primar din Ministerul Instrucţiunii publice. Spiridon Popescu (rece drept un psiholog în cercetările sale de psihologie populară romînească , şi prin scrierile sale fie prin reviste, fie prin volum se dă de drept cel mai adine cunoscător al sufletului poporului rominesc Născut şi crescut la Rogojeni, Covurlui, dînsul a legat toată psihologia ţăranului român în felul de a fi al ţăranilor din Covurlui şi pe tema aceasta, încă de cînd era student s’a dedat la cercetări de cunoaşterea şi dezvălirea sufletului poporului. Mai în urmă prin situaţia sa creată în minister s’a pus şi a vîrit chiar în programul şcoalelor normale— în aşa zisele datorii ale învăţătorului—o serie de chestiuni, a căror tratare implicit ne-a obligat a o face după felul său de a vedea în cartea sa tipărită ad-hoc în vederea programelor normale. Dacă ar fi să fie d. Spiridon Popescu numai un cercetător obiectiv calea-valea, afirmările lui s’ar lovi de ale altui cercetător etnograf. D sa se prezintă şi ca artist ; împrumută un stil popular; dă creaţiunilor sale forma dramatică a acţiunei directe ; ne face să vedem ţăranii vorbind, gîtdind, simţind, şi deci punîndu-se în pielea lor ne face şi pe noi să credem aidoma în mentalitatea acestor ţărani iscodiţi prin pana artistului. Şi-s’o spunem - reuşeşte d. Spiridon Popescu a ne da iluzia realităţii prin dialogul scurt, rupt, ţărănesc, curat vorba cela : vorbeşte după port şi se poartă după vorbit. De cît o întrebare se pune : ne redă el tipul adevărat al ţăranului ? îi cunoaşte pe deplin sufletul lui ? şi nu cumva oare cultura acestui fiu de sătean, şcoala politică şi literară din care face parte, tendinţele ce le nutreşte această şcoală politică literară, îl fac pe artistul nostru sociolog să vadă un fel de ţăran de carnaval, cu un suflet îndopat de doctrinele scriitorului, aşa că în loc să prindem pe adevăratul ţăran, vedem pe săteanul aşa cum îl vede scriitorul, croit după mentalitatea sa, iar nu un ţăran în carne şi oase, cum îl vedem şi-i ştim că sunt la ţară. Iată -le ce e vorba : Spiridon Popescu a găsit prilejul ca cu vizitarea Expoziţiei din 1906 de cătră săteni, să-şi inventeze un tip de sătean de la Florincea—pe moş Gheorghe—care îl duce dracul să vină în Bucureşti şi văzind cu ochii lui civilizaţiunea îngrămădită în Capitala ţării, să-şi facă reflexiile lui asupra păturii suprapuse. Că moş Gheorghe se mira de tot, aşa e ţăranul,, dar iată cum gîndeşe ţăranul de pae a lui Spiridon Popescu . Trecînd pe lingă ministerul de justiţie, moş Gheorghe rezumă apreciarea sa că pe toţi judecătorii din ţară i-ar chema la Bucureşti şi le-ar tăia gîtul la toţi, să-i învăţ eu să facă dreptate în ţară .. Cumane, cheamă pe toţi judecătorii la Bucureşti şi le fae gîtul. Una la mînă. Trece pe la finanţe. Moş Gheorghe a lui Spiridon Popescu, inchee reflexiile sale că deoarece birurile sătenilor se duc pe lefuri, şi Vodă neputînd face nimic de răul slujbaşilor, nu el e vinovatul că se ia birul în ţară, ci căpcînii de slujbaşi. De aşi fi Vodă, ce i-aşi chema la Bucureşti şi le-aşi tăia gîtul fără pic de păcat ! Două la mină. Trecînd la palatul Regal, Moş Gheorghe îşi leagă amintirile de Cuza Vodă şi după ce face reflexiuni necuviincioase la adresa Regelui, inchee că Vodă Cuza taie capul la boieri, şi-i învăţa minte, că el ţinea cu norodul, pe cînd Vodă de azi totul face înadins numai pentru bieri !? Trei la mînă! In felul acesta ne face să vedem Spiridon Popescu că e ţăranul român. Noi protestăm contra chipului tendenţios al artistului de a ne reprezenta pe ţaranii noştri ca anarhişti! Anarhia in gîndul lui moş Gheorghe e ceva factice şi intr’adins vârâtă de artist prin mentalitatea lui. Toată civilizaţiunea noastră e pentru ţăranii lui Spiridon Popescu bună de pus la spînzurătoare, iar orăşenii şi boerii de pus în ţeapă, şi de tăiat capul. Şi cînd ne gîndim că un asemenea tip de anarhist intelectual ocupă un loc aşa de sus in învăţămînt, ne întrebăm care poate fi valoarea educativă a celui chemat a dirigui invăţămîntul, dacă slujbaşul artist crede că civilizaţia e demnă ale sphizurătoare, iar pătura suprapusă bună de tăiat gîtul ca la pui ! Şi ce contrast mare intre doctrinarul anarhist, care iu toate vede lupta de clasă şi cuvintele frumoase ale Regelui din mesaj care vorbind de chemarea noului parlament zice: „aveţi o frumoasă chemare, acria de a stabili un echilibru satisfăcător intre păturile sociale, care formează baza existenţei statului“. Gh. Ghibănescu APRECIERI JUSTE „Noul partid“ şi „noii şefi“ de la Iaşi —partidul naţionalist şi d-nii Iorga—Cuza sunt, apreciaţi, la justa lor valoare, de d. G. Panu. Directorul Săptămînei nu poate lua în serios pe nici unul din cei doi slabi Luegeri romîni, iar „partidul“ lor d. Panu în taxează de gogoriţă electorală. Prii a abla din Neamul Romînesc, că revista d-lui Panu a primit cuvenita subvenţie de, la Aleki Fischer, ne facem o plăcere—nouă şi cititorilor—a reproduce aprecierile deputatului de Iaşi . Prin urmare îmi pare foarte rău că nu pot lua în serios pe d-nii Iorga şi Cuza, ca întemeetorii unui nou partid , consider lucrul ca un simplu expedient electoral. De asemenea nu se înfiinţează partid nou nici cu studenţii, care mîine eşind din Universitate se duc ca să îngroaşe rîndurile partidelor politice, nici cu o gazetă sau două, care fiind reduse forţaminte a repeta aceleaşi şi aceleaşi lucruri, sfîrşesc prin a nu mai interesa opinia publică. Sunt nevoit deci a consideră pe d-nii Iorga şi Cuza ca simple individualităţi, în afară de cadrele organizaţiei noastre politice. Au mai fost în ţara aceasta individualităţi mult mai marcante, mult mai talentate, ele n’au făcut, nimic real pentru cultura şi viaţa politică a acestei ţări. Faţă de d. lorga, în special d. Panu îl face pe proorocul: ’i prooroceşte că nu se va mai întîlni cu maniat de deputat din partea alegătorilor ieşeni. Pe aceaştia d. Panu ’i cunoaşte dintr’o lungă practică şi ştie că accidente la fel cu alegerea d-lui Iorga nu se repetă, nici n'ar fi avut loc dacă d. Stere, care cal că cam prost, nu s’ar fi dedat la bezele cu Mîntuitorul „Neamului Romînesc“. Şi d. Panu prooroceşte Mintuitorului . Fac o proorocie. Pentru prima dată în condiţiile în care s’a prezentat d. Iorga, s’a întrunit cu un mandat de deputat; la alte alegeri d-sa va cădea, căci farmecul va fi trecut, noutatea va fi demodată, alegătorul ieşan este un alegător care se blazează repede şi asupra oamenilor şi asupra lucrurilor. Să ţie minte d. Iorga cuvintele mele. LEGILE AGRARE La întrunirea de joi seara a majorităţilor parlamentare, guvernul a declarat că reservă sesiunea din toamnă a Camerelor pentru votarea diferitelor legi agrare. Guvernul—mai drept M. S- Regele—doreşte ca acele legi să nu fie opera unui partid, pe care celalalt partid să le poată răsturna la vreme, ci doreşte ca legile menite să împace reaua situaţie dintre proprietar şi muncitorul pămîntului, să garanteze că, in viitor, nu se vor mai repeta acele groaznice răscoale din Martie. Soluţiunile agrare ar trebui să fie, in adevăr, produsul unei colaborări a ambelor partide, căci numai astfel trăinicia legilor ar fi garantate. Sistemul, căreu este tot ce face adversarul, ar trebui să dispară cu prilejul traducerei in fapt a proiectelor agrare și nu vedem cum ar putea proceda altfel in asemmea împrejurare, decît cînd fruntașii tuturor partidelor ar lucra cu puteri unite. Nu fiindcă guvernul conservator trecut luase acest angajament. Dat fiindcă seriositatea chestiei, marea ei importanţă şi marea ei gravitate, cer să i se dee încheire cît mai serioasă şi ea nu va putea fi, dacă partidele amîndouă n’ar fi unite in această privinţă. împrejurările grave cari reclamă rezolvirea chestiei ţărăneşti, lămuresc prea bine, că aci nu ie vorba de legi liberale, nici de legi conservatoare, ci de legi sănătoase şi patriotice. Patriotice in înţelesul inait al cuvîntului. Căci patriotic ie să aduci pace intre clasele sociale, intre avuţie şi muncă şi patriotic ie să asiguri, prin legi bune, liniştea in înăuntrul ţărei şi bunul ei renume in afară. Şi de va fi bună credinţă şi bună voie —şi sperăm că va fi —se va face operă mare şi ea nu va fi a liberalilor sau a conservatorilor, ci o operă comună a ambelor partide politice, care va trăi pentru că va representa dreptatea şi pacea intre fraţi. CATEVA NOTE Urmare şi sfirşit la „Bile roşii“. La Universitate s’a placardat ieri următoriul Avis: „se aduce la cunoştinţa domnilor studenţi, cari n’au dat încă examene, că acestea au fost suspendate. In locul tuturor examenelor, indiferent la ce fel de facultate, s’au înfiinţat secţiuni de filiere. Note rele la aceste examene nu se dau ; profesorul este ţinut să acorde o bilă roşie studentului“.* In nobleţă ce-a făptuit-o acordînd studenţilor bile roşii fără a-i examina, d. Stere a comis şi unele erori. Ele merită a fi relevate: a acordat bile roşii la doi studenţi morţi, la unul bolnav în spital şi la 2, cari au plătit taxele, dar nu s’au presintat la examene.* Exclamaţia unui student, naiv în ale politicei: „acum înţeleg şi eu ce ie aceea Suveică, cînd to trece profesorul fără să te examineze. * Din regulamentul monăstirelor : „nu vor fi primiţi iasă, (ca mosafiri) văduvi şi tineri în monăstirile de maici şi nici văduve sau tinere prin mănăstiri de călugări, afară de cei cari trec, în vrîstă, de50 ani“. Articolul acesta este cam nebulos şi va da loc la interpretări. Ce înseamnă văduv ? Om căruia i a murit femeea, becher sau om care, nevoind să vie cu struguri la vie, vine singur la mînăstire ? Şi ce înseamnă tînăr care a trecut de 50 ani ? Şi de unde va şti maica dacă cineva ie văduv sau dacă a trecut de 50 ani ? Articolul ie nebulos, dar are părţi foarte bune !* D. Dimitrie Jugănaru-Popescu, duiosul poiet asupra versurilor căruia am insistatîntr’im număr trecut, ne roagă să revenim şi să ne dăm părerea asupra poiesiei din volumul său intitulată „Două păserele“ . Mă confunzi în reveria unor ochi frumoşi căprii îmi arăţi vedenii care le-am iubit sublim o dată l episoade dulci, trecute, amintire tu îmi depui... D. Jugănaru Popescu este, probabil, un bărbat practic şi ca atare trebue să se fi asigurat contra accidenelor, în momentul în care s’a cufundat în reveria ochilor căprii. In ce priveşte faptul că poletul iubeşte sublim, noi găsim că episoadele trecute de care vorbeşte sunt şi mai sublime încă. Sublime cele trecute, căci cele presente îş hide tare ! OAMENI ŞI LUCRURI „Un an da luptă“ Printre operele cele mai puţin cunoscute ale dlui Al. Vlăhuţă este cartea care poartă acest titlu şi apărută acum vreo doisprezece ani—în urma luptei teribile ce se încinsese în ţeară la noi între partizanii „artei pentru artă“ şi acei ai „artei cu tendinţi“. Aceştia din urmă se grupase cu deosebire în jurul „Evenimentului literar“ din Iaşi, de unde şi pornise campania, iar conducerea lor o avea actualul director al „Vieţei Româneşti“, d. C. Stere. In Capitală grupul era mai mic, mai puţin entuziast şi aprins în luptă şi se strânsese în jurul regretatului şi spiritualului Toni Bicalbaşa redactor al „Adevărului literar“ Organul „celorlalţi“ era „Vieaţa“ dor A. Vlăhuţă şi dr. Ureche. De oparte şi de alta discuţia ajunsese în scurtă vreme pătimaşă, părtinitoare, aproape lipsită de urbanitate şi numai după încetarea ei şi mai cu seamă după dispariţia celor trei ziare literare, autorii acelor discuţiuni putură constata că n’au lăsat pe cîmpul de rosboiu decit cartuşe oarbe, argumente în mare parte puerile, rezultatul.... practic, adică artistic, fiind cu desăvîrşire neînsemnat. Volumele „Un an de luptă“ al d-lui Vlăhuţă şi „Ghiveciu“ al d-nului Ureche, cum şi colecţiile de pe vremuri ale ziarelor amintite sunt singurele cari au păstrat amintirile şi dovezile acelei lupte de exterminare reciprocă, pe care toată lumea o urmăria pe atunci cu cel mai mare interes. Un singur om—vorbim fireşte de literaţi—priviarizînd la duelul în chestiune şi-l numia o batrachomiomahie,—era Caragiale care, in loc să ne strige pe nume, se mulţumea să ne apostrofeze pe fiecare după categoria căreia aparţinea : — Buna ziua, domnule „artă pentru artă“, ori — Ce mai face nenea „artă cu tendinţi“ ? O singură dată ţin minte că a făcut haz. Noi, cei de la Iaşi, cam plictisiţi de „argumentele“ celor de la „Vieaţa“ hotărîsem, după propunerea d-lui Stere, să transformăm în „poemă“ ultimul articol al poetului Vlăhuţă, punîndu i astfel în evidenţă lipsa de logică. Versurile le făcuse subsemnatul şi la prima întîlnire, Caragiale îmi spuse mulţumit : — Aşa înţeleg şi eu. Discuţie — nu merge... Perodiaţi ! Fireşte, maestrul, nu ştiu din ce motive, înclina mai mult în partea „tendenţioniştilor“ — deşi îşi bătea joc şi de noi. Mi-am reamintit acum de toate aceste, în faţa vîlvei ce-a stăruit ultima poezie a d-lui Vlahuţă—desigur cea mai tendenţionistă ce s’a scris cîndva la noi. Apostolul de odinioară al artei pure, fără ţintă practică, a dat acum semnalul artei luptătoare, chiar dacă poezia nu se ridică la înălţimea „iubirei“ — poezia pur artistică pe care a publicat-o într’o revistă tendenţionistă a d-lui Gherea. Iar noua producţiune apare astăzi în revista criaconului adversar de altă dată E drept — şi aceasta e una din cele mai frumoase amintiri,—că împăcarea s’a făcut după acel nemilos război şi pacea fu cu osebire consfinţită aici în Iaşi în seara cînd d. Stere şi-a susţinut iezi pentru licenţa în drept. Pe o seară splendidă de vară un mic grup între care se află şi poetul Vlăhuţă făcu o admirabilă delicioasă în afară de oraş şi în strălucirea lumei pline îşi înfiripară cu toţii visele şi inimele, colo în mijlocul naturei frumoase şi eterne. Dîndu-şi seamă cît sunt de mielurile cît sunt de zadarnice scopurile noastre faţă de imensitatea ei, rîseră cu sinceritate de tot ce a fost altă dată şi dădură uitărei urmele, pe atunci neşterse încă, ale unei duşmănii neîntemeiate; daruiia anilor celor mulţi rănile vechi ale unui singur an de luptă... Rodion Dumnezeesc şi pământesc de Leon N. Tolstoi Nici una din vederile noastre n’au o temeinicie eternă ca şi fiinţa noastră însă şi pe acest pământ. Tot ce gândim şi credem aşa cum gândim e supus întîmplărilor şi timpului şi ideile noastre pot să să schimbe de la un minut la altul. Şi dacă e aşa, cum avem noi dreptate să propăvăduim ideile noastre . Ele sunt pământeşti muritoare ; azi frumoase şi nobile, mâine vor fi schiloade şi de râs. Avem noi dreptul să cerem schimbarea lucrurilor şi a ordinei lor pe acest pământ în numele vederilor noastre, cînd ele n’au nimic puternic, neschimbător, Dumnezeesc în ele ? Putem noi vărsa sângele semenilor noştri, ucide, fura, în numele unui ideal făurit de mintea noastră ? Iată, ce Tolstoi se întreabă: Ah! dacă idealul nostru are ceva divin, Dumnezeesc, dacă el purcede dintr’un isvor etern, atunci credinţele noastre singure au o altă înfăţişare ele sunt fără sfârşit. Ideile blândului Christos au rămas aceleaşi după atâtea veacuri, neschimbate în adevărul lor, pe când în câteva decenii idealul socialist sau anarhist a luat întrupări diferite. Pentru că cele din urmă au un isvor pământesc, sunt schimbătoare şi muritoare, ideile fiului lui Dumnezeu sunt însă vecinice, Dumnezeeşti, că însă şi puterea fără de limite a Dumnezeului tată. Pe o aşa temă Tolstoi a scris nuvela sa în aceste vremuri când se omoară atât în ţeara Rusească în numele atâtor idei şi principii diferite. Un tânăr student Svetlogub a fost arestat pentru că în odaia lui s’a găsit dinamită. Revoluţionar numai el a devenit un terorist sub propaganda unui om de caracter Megerewski pe care l’a cunoscut la Kiev. Condamnat la moarte pentru faptul de a fi ţinut în odaia lui, dinamită, Svetlogub, aşteaptă esecutarea sa, sau amnestia, căci a făcut recurs la Imparat. Şi la vremea asta în închisoare în dureroasa aşteptare a evenimentelor, el citeşte evanghelia. Din lectura pe care o face întâia oară în viaţa lui, el pricepe multe din greşelele activităţei sale revoluţionare. “Dacă oamenii urmând perceptele lui Christ n’ar urî pe vrăjmaşii lor n’ar fi nevoie da revoluţie, lumea ar fi fericită . „Atunci, spuse Isus, ucenicilor sei: Dacă vr’unul din voi, voeşte a mă urma să ieo crucea şi să mă urmeze. Acela însă care voieşte a-şi păstră viaţa sa, acela o perde ; iar acel ca o perde pentru mine, acela o va regăsi. Ce folos pentru om dacă el îşi conservă pacea şi suflatul său, e păcătos ? Da, da, aşa este, striga Svetlogul plin de lacrimi. Asta e adevărat, asta şi eu am voit să fac. Asta am găsit şi eu bun în lume : a îmi da viaţa, viaţa toată de a nu păstră nimic. Asta e toată bucuria vieţei mele. Mult din ceea ce eu am făcut, am făcut-o pentru vanitatea pământească, pentru glorie şi renumele acelor pe cari i-am iubit. Acum, el, pricepea doar, reformele adevărate şi adinei! „A trăi pentru toată lumea, nu pentru tine însuţi, iată ce trebue ! Dacă oamenii ar trăi aşa, n’ar fi nici sărăcie, nici lipsă, nici dureri. „Şi Svetlogub dori libertatea spre a putea să sacrifice şi să moară pentru toţi, aşa cum religia lui îi o spunea“. El nu credea, aşa da mică era vina lui, că va fi condamnat la moarte. „Oricum, liber sau închisoare, eu voi urma viaţa aşa cum o pricep acum“. Dar Svetlogub fu condamnat la moarte. In preziua morţei el scrise astfel mamei sale : „Scumpa mea, iartă-mă, iartă tot rău ce ţi l’am pricinuit. Drept sau nedrept eu n’am putut fi altfel. Un lucru însă te rog : iartă-mă. Nu te întrista pentru mine. Puţin mai tîrziu, puţin mai devreme, nu e oare acelaşi lucru ? Eu nu mă tem, eu nu mă căesc de conduita mea. Eu n’aşi fi putut lucra altfel. Numai, tu, iartă-mă nu te mînia nici în potriva mea, nici în potriva acelor cu cari am lucrat, nici în potriva acelora care mă vor omorî. Altfel nici nu s'ar putea, „Iartă-îi ei nu ştiu ce fac“ cuvintele acestea mă fac să suport chinurile toate. Eu plîng, dar nu de durere şi suferinţa, dar de căinţă în faţa celui mai maestos moment al vieţei mele şi de asemeni pentru că vă iubesc. Nu acuza pe tovarăşii mei, iubeşte-i, în special pe Prohorov, nu îl urî de şi lui îi datoresc moartea. A iubi pe vrăşmaş e aşa de plăcut." In aceste rînduri se vede sufletul nou al lui Svetlogub. Revoltatul de om care sămănă ura da clase şi oameni, a devenit umilul şi ertătorul creştin, dar ade