Opinia, februarie 1909 (Anul 6, nr. 643-666)

1909-02-01 / nr. 643

REFORMELE Toate ziarele anunţă că guvernul a distribuit, la Senat, un ante-proiect relativ la reformele pe care vrea să le introducă în Biserică. Nu este vorba de­cît de un ante­proiect, al cărui text definitiv nu va fi hotârît de­cît atunci cînd guver-nul va fi aflat părerea senatorilor şi ai ales părerea episcopilor Biseri­­cei române. Intr’adevâr, pentru noi ca şi pen­tru ori-care om da bun simţ, există o chestiune prejudicială în materie de reformă în Biserică. Statul modern este un Stat laic, cu totul laic, aşa de laic în cît s’ar pu­tea foarte bine întîmpla—poate fap­tul există deja—ca majoritatea mem­brilor Senatului şi Camerei să fie compusă nu numai din oameni cari nu practică, dar din oameni indife­renţi în materie religioasă. Statul român nu cere, într’adevăr, reprezentanţilor săi, nici o confesiune de credinţă, nici o afirmare a cre­dinţei. Este evident că un astfel de Stat cu totul laic nu se poate confunda cu Imperiul de Răsărit al celor d’in­­tăiu secole creştine, cînd împăraţii din Constantinopol, adevăraţi papi civili, conduceau şi influenţau chiar şi chestiile de dogmă şi de afirmare de credinţe. In timpurile acelea, Sta­tul era stăpîn în biserică de­oare­ce şi el la rîndul său, îşi supunea viaţa întreagă ideiei religioase şi înalţilor demnitari ai Bisericei. Dintr’această simplă constatare re­zultă că astăzi drepturile morale ale Statului faţă de Biserică sunt cu to­tul altele. El are dreptul să supravegheze menţinerea ordinei şi a bunului mers în afacerile religioase, mai întăiu fiind că reprezintă puterea fără de care hotărîrele Bisericei ar putea să nu fie puse în executare, apoi pentru-că el plăteşte budgetul cultelor. Din acest punct de vedere este u­­şor de constatat că, în Romînia nu poate fi vorba de frumoasa maximă a lui Cavour: „Biserica liberă în Sta­tul liber“. Dar dacă, la noi, în mod fatal, Sta­tul poate şi trebue să legifereze în chestiunile bisericeşti, este evident că atunci cînd vrea să aducă o mo­dificare în organizaţia de cinci­spre­­zece ori seculară (omitem intenţionat primele secole ale creştinizmului, în timpul cărora s’a căutat şi s’a găsit o organizaţie), prima datorie mo­ală a Statului este de a se înţălege cu reprezentanţii actuali ai Bisericei. Aceasta, pentru noi, este un prin­cipiu de căpitenie, o regulă de da­torie morală, şi fiind­că este vorba de biserică, am putea adăuga, o dog­mă politică. O dogmă politică, de­oare­ce fără de aceasta, te expui cu certitudine la tulburări ale căror consecințe nu le poate prevedea nimeni. Nimic nu este mai delicat—istoria o probează cu îndestulare—de cît chestiunile re­ligioase şi nimic nu este mai greu de despărţit de cît chestiile de or­ganizare ale bisericei de chestiile pur şi simplu religioase. In toate timpurile şi în toate ţările, această experienţă s’a făcut. Guver­nele cele mai puternice, oameni în­zestraţi cu geniul cel mai puţin de discutat, nu au scăpat de acest ade­văr istoric. Adesea ori intenţiile cele mai bune, cele mai lăudabile, au fost ignorate, schimbate, şi în cele din urmă condamnate de toată lumea, din cauză că nu s’a înţeles că nu se poate legifera asupra bisericei şi în afară de biserică. Iată de ce, înainte de a examina amănunţit—şi lucrul acestea îl vom face pe larg şi fără vre­ un gînd as­cuns—proectele guvernului, aşteptăm să vedem dacă guvernul a ştiut sau cel puţin va şti să ţie seamă de acest principiu primordial, dacă proectul său definitiv va fi sau nu de acord cu opinia organismului care, astăzi, reprezintă biserica română. De altfel,—o vom spune fără a ne face vinovaţi de o indiscreţiune,— guvernul a avut o probă de realitatea afirmaţiei noastre. In primul său anteproect—acel îm­părţit senatorilor este al doilea,—gu­vernul, creînd un Sinod mixt din episcopi şi preoţi mireni, dădea aces­tui Sinod mixt toate atribuţiile Sino­dului actual, în afară de acţiunea disciplinară asupra episcopilor. Ei bine, acest anteproect fusese denunţat—toată lumea ştie aceasta,— de P. S. S. răposatul Iosif Gh­eorghian, ca contrar „nu numai canoanelor bi­sericeşti, dar chiar dogmelor, de oare­ce transforma o biserică episco­pală într’o biserică presbiteriană, şi mitropolitul primat declarase mai multor persoane nu numai că va combate reforma la Senat, dar că, dacă va fi votată, se va retrage în­tr’o monăstire. Noul ante-proect al guvernului lasă Sinodul actual aşa cum este, îi rezervă chestiunile de dogmă — lucru care va atrage studiarea în­­tregei literaturi religioase,—şi de rit, şi nu-i ridică de cît celelalte atribu­­ţiunî, dîndu-le unui al doilea Sinod numit Consiliul superior eclesiastic — avem pînă acum Consilii superioare administrative şi agricole, şi d. Ste­­lian propune acel al magistraturei— care s’ar compune din cei 16 mem­bri ai Sinodului actual şi din 20 de preoţi mireni aleşi după oare­cari regule. Asupra împărţirei atribuţiunilor în­tre aceste două sinoade juxtapuse— asupra chiar a utilităţei acestui al doilea Sinod,—asupra chestiunei de a şti dacă nu era mai bine să se înfiinţeze consilii de preoţi mireni pe lîngă fie­care Episcopie,—asupra chestiunei şi mai importante, de a se şti dacă pentru a da Bisericei mai multă splendoare şi clerului mirean un rol în afacerile Bisericei, soluţia nu ar fi în depistarea din partea Statului a unei părţi din puterile sale concentrate în acea administraţie nu­mită Casa bisericei, administraţie cu totul laică şi ministerială,—ne vom da părerea după ce vom fi avut oca­zia de a cunoaşte opinia acelora cari reprezintă astâ­zi Biserica română, nu numai prin tradiţia de atîtea ori seculară, dar încă prin Constituţia din 1866 care, de­oare-ce a chemat de drept la Senat pe cei 8 Episcopi ai ţărei, le-a dat mandatul moral de a lumina naţiunea asupra chestiunilor religioase şi de organizaţie ecle­­siastică. -------------------------------------------­ Cine a interpelat?­­ Un articol al deputatului Diamandi — D. George Diamandi, fost socialist, a fost ales de colectivişti deputat al co­legiului III de Tutova. D. Diamandi, care a petrecut anii din urmă intre Paris şi Nauheim, n’a venit în atingere cu ale­gătorii sei şi s’a ales natural prin co­rupţie. Aceasta nu l-a împedecat să facă cunoscuta interpelare, al cărei rezultat se cunoaşte şi care a clasificat defini­tiv pe interpelator între zurbagii fără de rost. Dar d. Diamandi, care a spus că d. Fieva este alesul corupţiei, fiind că d. Fieva nu este liberal, a avut, altădată, şi despre liberali şi despre d. Fleva— idei cu totul opuse. Vom reproduce imediat părerile ac­tualului colectivist zurbagiu, cari vor invedera întreg felul de a fi al foştilor ciraci ai lui Nădejde. Iată un articol publicat, sub semnă­tura întreagă G. Diamandi, sub titlul N. Fleva şi P. P. Carp, în „Lumea Nouă" din 2 Noembre 1895: „Cele ce se petrec în partidul li­beral, justifică în totul atitudinea par­tidului socialist în alegerile de faţă. încă de la începutul formărei actua­­lul minister, noi am atras băgarea de seamă a publicului asupra luptei crîncene ce se va încăera între d-l N. Fleva şi vechii colectivişti. Ministrul de interne pare că s’a convins şi d-sa de nevoia de a introduce în politică alte chestii de ăt cele de căpătuială. „Mai mult încă, d-l Fleva cu proec­tul său de lege privitor la comune, aplică un punct din însuşi programul nostru. Mai multe declaraţiuni făcute prin „Monitor“ şi chiar un început de realizare a unor făgădueli, au produs o impresie foarte bună şi so­cialiştii au aprobat purtarea d-lui Fleva. „Din nenorocire însă, tocmai aceste apucături democratice ale tribunului au avut darul să turbeze pe colectiviștii roşii, după cum unele proecte ale d-lui P. P. Carp au turbat pe colec­tiviştii albi. „Interesele de gheşeftărie, un intreg program de furtişaguri şi de abuzuri, o adevărată tradiţie de necinste, ză­dărnicesc munca unor oameni ca Fleva şi Carp, cari vor sa dea politicei o virginitate de mult pierdută în braţele colectiviştilor conservatori sau liberali. „ Cele ce spunem sînt atât de adevărate, în­cît în toate judeţele vedem momii co­lectiviste, o întreagă clică de pungaşi, cari vor să facă cu neputinţă starea d-lui Fleva în minister“. „Chiar aci la Bucureşti din sorginte sigură aflăm că este o ură ascunsă în­tre partidul băninilor şi între­ tineretul grupat în jurul tribunilor. Sferile şi în­­colţirile vor începe îndată după ale­geri, ba au şi început acum. „Tocmai această pricepere a situa­ţiei politice a liberalilor o are şi d. P. P. Carp, şi aceasta îl autorizează pe d-sa să prevestească venirea sa la putere în cel mult un an de zile. Dar vicleanul şef al junimiştilor nu ne spune că va veni alături cu­­ Nicolae Fleva pe care colectiviştii îl vor sfărîma, după cum au surgunat pe C. A. Rosetti“. Călătorii de plăcere Sunt superstiţioşi, cari cred în făcutul de la mînă. El variază după închipuire ; unul îşi trage manşeta; un altul se gîn­­deşte la un anumit număr; un al treilea se aşează în anume fel pe tîlţ—şi aceste diferite ticuri urmează să fie de noroc celor care-şi fac de la mînă. Şi d. Grecianu, ilustrul om de stat al Romîniei, crede în eresuri. De îndată ce Fortuna, în politică, nu-i mai suride, fos­tul logofăt al Dreptăței se pune pe călă­torite. Egipetul l-a făcut ministru, iar a­­cum coasta de Azur urmează să-i fie norocoasă. D. Grecianu respiră încă aerul curat pe promenada Englejilor, şi, aci la Iaşi, norocul seu politic s’a şi ivit. Ce va fi ziua de 2 Februarie cînd d. Grecianu se va fi întors în oraşul în care popularita­tea sa n’are pereche ! D. Grecianu, în partidul conservator din Iaşi, dispune abia de o minoritate. Nu este nici şeful acelui partid, nici o­­ratorul favorit, nici scriitorul impetuos, dar, de cînd s’a călătorit în străinătate, a devenit temelia pe care se reazimă partidul. Fiind în Iași, i se luase clubul, i se luase gazeta. Plecînd—la club nu mai vin de cînd grecenești, iar gazeta ie pur gre­­cenistă. Intre marea majoritate a partidului con­servator și între ziarul de la Iași, desa­­cordul ie perfect. — Noi n’am delegat pe nimeni, spune clubul, să vorbească în numele nostru în cutare împrejurare. — D. X, respunde ziarul, care a vor­bit în acea împrejurare, a fost delegatul clubului conservator. Este, deci, evident că, plecînd d. Gre­cianu lăsase un club şi un ziar, care am­bele nu-i aparţineau. Iar de cînd şi-a fă­cut tirul,a căpatat ziarul şi o parte a clubului, care sunt în diverginţă cu res­tul partidului. Iată dar un nou agrement al călătorii­lor de plăcere şi efectele salutare ce ele au asupra unor anumiţi bărbaţi politici. Călătoriile pe distanţe relativ scurte au fost, deci, în două rînduri, de mare folos d-lui Grecianu. Ce va fi cînd, re­întors în ţară şi amărît din nou , fostul ministru se va hotărî la o călătorie în America. Şi ce va mai fi— Doamnei — cînd d. Grecianu se va stabili definitiv în stră­inătate și va încerca un siste­m politic de acolo într-o­coace ? Dar să nu anticipăm asupra viitorului. In prezent vedem că, de îndată ce s’a călătorit, norocul i s’a întors în bine d-lui Grecianu : schimbarea locului, schimba­­rea norocului. Făcutul de la mînă i-a succes şi de această dată. —I.mmmmmmarnuma» ga— — •— Să mergi pe jos pînă în Marroca a­­ceea ! Cînd ai ajuns acolo numai îţi a­­tingi mîna şi vorba lui Quintus, ai şi făptuit prostia, căci „toate facultăţile noastre de senzaţie fisică se surescită pînă la exesperare“. Dar d. Quintus nu s’a mulţumit nu­mai cu o simplă atingere a mîinelor, care a produs asupră-i enormul cabazlîc de mai sus, ci s’a decat şi la luxul unei privelişti de „bruscă îndîrjire a patime­­lor“ : d. Quintus, în traducerea sa, fi­reşte s'a ascuns în dosul unei stînci şi a asistat, la o dureroasă distanţă, la baia unei dame. Sublimul act s’a petrecut precum ur­mează : De-o odată, în dosul unei stînci pe jumătate înecată în unda liniştită, ghici o mişcare uşoară şi, întoreîndu-mă zări, scăldîndu-se o faţă in­nal­­ă şi goală, în apă pînă la sin... Ea se întoarsă, dădu un ţipet şi jumătate înotînd, jumătate mergînd, se ascunse după stîncă... Şi asta se chiamă : Marioca. * „D. Nicu Filipescu este unul dintre a­­cei fruntaşi politici, cari nu stau la în­doială de a se exprima desluşit şi cate­goric asupra chestiilor la ordinea zilei îndată după ivirea lor, şi aceasta, direct, sub răspunderea lor, în formă de inter­view. Abordabil presei, cu care se gă­seşte în permanent contact de mai bine de douăzeci de ani, e gata să-şi dea pă­rerea, fără nici o şovăire, asupra proble­melor ce se ridică, şi aşa a făcut şi a­­cum cînd l-am rugat să ne dea părerea d-sale asupra reformei sinodale“. Aceste rînduri au apărut în fruntea numărului de astăzi al ziarului liberal Viitorul. Comentarii ar umbri frumuseţa lucrului. CÂTE­VA NOTE Ploieşteanul Quint­us—ducă-se pe pus­tii— traduce o nuvelă a lui Maupassant cărrea ! zice Mar­roca. Află că aci—în Marroca—se iubeşte cu fu­rie. Din primele zile simţi un fel de patimă în­fiorată, o răscolire, o bruscă îndîrjire a pati­­melor... de la simpla atingere a mînilor care ne face să făptuim atîția prostii.. OAMENI ŞI LUCRURI TRAGI-COM10 In cursul săptămînii scena iaşană, a înregistrat o mică tragedie în viaţa unuia din foştii noştri comediani: apariţia cea din urmă,—ultima înfruntare a rampei, momentul greu, cel mai greu din viaţa unui actor — despărţirea de scîndurile scenei. Complex trebuie să fie în adevăr a­­cel moment şi stranie trebuie să fie sen­zaţia sufletească a artistului dramatic— indiferent dacă e vorba de o forţă mai mare sau mai modestă—în clipa cînd priveşte pentru cea din urmă dată sala şi publicul, sala iluminată în onoarea lui publicul adunat în jurul lui, un public al său propriu, un public bine dispus, ve­nit ca să-i aducă un omagiu şi să-şi ex­prime admiraţia şi... compătimirea în a­­celaşi timp. Admiraţia constitue elementul epic, iar compătimirea pe acel liric, dar a­mîndouă la­olaltă le vede eroul clar ex­primate pe feţele spectatorilor. Cu o singură privire el îmbrăţişează nu numai sala plină şi festivă, dar un întreg trecut, un vast bagaj de amintiri, de senzaţii, de emoţii,not mai cu seamă de emoţiuni. Şi ori­cît ar fi de predispus tempera­mentul actorului către elementul comic al vieţei, momentul acela cînd îşi iea rămas bun de la scenă, este fără îndoială cel mai mişcător şi mai... dramatic din cîte a trăit în decursul activităţii lui. Căci el însamnă un sfîrşit—dacă nu propriu zis, cel puţin un sfîrşit al unui mod de a fi, iar prefăcătoria nece­sară firii de actor nu ajută nici ea la nimic, la ce bun ? pe cine ar putea a­­măgi ? cui foloseşte să-şi facă iluzii vane pe seama sa proprie ? De aceea clipa retragerei definitive are totdeauna ceva tragic şi ne face să vedem în „comicul“ producător de ho­hote de rîs, în actorul care a ştiut în curs de decenii să stoarcă la­crimi de rîs,— pe muritorul asemenea cu toţi muritorii în viaţa căruia nu lipsesc epizodele de tristeţe şi de duioşie. Iar dintre aces­tea cel mai remarcabil şi cel mai inte­resant este momentul plecării dintre ai săi. Publicul nu-şi poate reţinea ecoul u­­nui regret răsărit din adîncimile since­rei simţiri,—iar eroul serei nu-şi poate reţinea înlăcrimarea, privirilor , iar în a­­cea umbrire, a pleapelor se rezumă toată senzaţia psihică a momentului duios şi fatal. E bine cînd momentul acesta vine cel puţin, în plina vigoare, cum a fost cazul concetăţeanului nostru, astăzi ex-actor... Rodion 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. II, 50 Bani v »» »» » rv» 40 ,, 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.....................20 lei 6 luni.....................10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacția si Administraţia: IAȘI, Str. Primăriei 30­­ » I * Anul VI— No. 643 — Duminecă 1 Fevruarie IS09 Se găseşte acidul salicilic­­ în vinurile naturale ? Această întrebare chimică a fost obiectul unor foarte vii discuţii la vestitul proces din Vaslui al cărciumarilor, daţi în ju­decată de către Corneliu Şumuleanu. D. profesor dr. Riegler, chemat ca ex­pert, s-a pronunţat că acidul salicilic, în doze foarte mici, se află în vinurile natu­rale precum şi în fructe şi în zemurile lor. Cum d-sa a fost atacat în mod nedemn, pentru o părere absolut ştiinţifică şi ade­vărată, suntem fericiţi că putem publica după notele luate de un student la cursul d-sale părerea motivată a d­lui profesor Riegler, asupra acestei chestiuni. Mai notăm cu părere de rău că oame­nii noştri, cei de mai mare valoare sunt tărîţi în noroiu de oameni cari n­u văd chestiunile de­cit prin ochelarii paternilor. N’avem nevoe să spunem că d. profesor dr. E. Riegler, alături cu profesorii d-nn Babeş şi Marinescu, sunt cele mai ari ilustraţiuni aie vremurilor şi că d-sa nu şi-ar fi compromis reputaţia d-sale Euro­peană de dragul nici a unei părţi, nici a alteia din cei cu procesul de la Vaslui. Iată notele despre care am vorbit ■ Domnilor, Ne putem mîndri că astăzi suntem în posesiunea unui remediu specific în contra reumatismului şi anume : acidul salicilic. D-voastră ştiţi că acest corp se gă­seşte în esenţa de Wintergreen sub forma de aalicilat de metil şi sub forma de a aldehide salicilice şi în alte esenţe. Cstăţi încă el se fabrică prin sinteza lui Kolbe, făcînd se reacţioneze acidul carbonic asupra fenolului sudat. Acidul salicilic influenţează mai cu seamă asupra organismelor inferioare, a­­supra fermenţilor solubili, asupra secre­­ţiunilor bacteriene; aceste acţiuni ex­plică întrebuinţarea lui pentru a conserva alimentele şi mai cu seamă din punctul nostru terapeutic pentru a combate di­ferite boale. Domnilor, Erotit de această ocasiune ca se vă pun în curent cu o chestiune foarte importantă, care trebue să o cu­noaşteţi cu toţii, căci în calitate de me­dici de judeţ, de oraş, de spitale etc. veţi fi de multe ori chemaţi în interesul justiţiei să vă pronunţaţi în această pri­vinţă. Cu ocazia unui proces celebru la Cur­tea cu Juraţi din Vaslui am fost chemat ca să răspund la unele întrebări nece­sare spre a lumina justiţia. Una din întrebările puse era urmă­toarea : Se cunoaşte faptul că în vinuri absolut naturale se găseşte une­ori acidul salicilic fără ca se fi fost adăugat inten­ţionat. La răspunsul încă afirmativ şi catego­­ric, bazat pe lucrările unui mare număr de savanţi, am fost insultat, calomn­­­it într’un mod sălbatic de partea interesată în acest proces. Mai mult încă unele ziare inspirate de către unii oameni absolut ignoranţi în a­­ceastă materie au taxat afirmaţiunele mele positive şi categorice ca aberaţiuni mentale! Domnilor, cea mai puternică armă în contra calomniilor, a insultelor şi a igno­ranţei este puterea faptelor ştiinţifice publicate în arhivele ştiinţifice de oameni a căror reputaţiune nu lasă nici o umbră de îndoială asupra exactităţei acelor fapte. Orice om de ştiinţă trebue să fie dez­brăcat de pasiunile unite şi nedemne ome­nite­. Vă voi arăta prin urmare toate lucră­rile ştiinţifice publicate de oameni savanţi, specialişti, în diferitele ţări şi vă veţi convinge că afirmaţiunile mele făcute la Vaslui nu sunt de­cît expresiunea ade­vărului. Primul învăţat care a comunicat lumei ştiinţifice că în vinuri absolut naturale de o providienţă autentică se găseşte un corp care dă toate reacţiunile acidului salicilic este Medicus. Acesta a publicat lucrările lui la darea de seamă despre al 9-lea congres al thimiţiilor în Erlangen. (Bericht über die 9 le Versammung der Vereinigung bsgr­täher Vertratter der angi was dien Chemie în Erlangen Berlin 1890. Pag. 42). # In această comunicare Medicus insista asupra posibilităței de a declara un vin de falsificat cu acid salicilic pe cînd in realitate este un vin natural care con­ţine corpul care dă reacțiunile acidului salicilic cu perclorura da fer. Dar pentru a nu face această evocare trebue chi­­mişti experţi anume pregătiţi pentru ast­fel de lucrări. In anul 1902 a apărut în revista fran­ceză „Comptes“ rendus 131 psg. 42­3 p

Next