Opinia, iunie 1909 (Anul 6, nr. 739-761)

1909-06-02 / nr. 739

Redacţia şi Administraţia: IAŞI, Str. Primăriei 30 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet Anul VI— No. 739 — Marţi 2 Iunie 1909 Scumpirea traiului Ca cetăţean am asistat eri la fru­moasa întrunire a meseriaşilor ro­mâni din Iaşi, şi declar că n’am pier­dut nimic, ci din contra am cîştigat foarte mult. In mişcarea ce s’a încins în jarul scumpetei traiului, meritul cel mare vine meseriaşilor romîni,­*cari simţind­­ mai mult urmările scumpetei îşi văd­e viaţa închisă între ciocan şi nicovală. Siliţi a munci din greu pentru un salariu, care nu creşte în proporţie cu greul vieţii, mai avînd apoi şi a­­vantajul unor familii numeroase, fie­care ban care se adauge la traiul zilnic se resimte în totalizarea lu­nară. Apoi meseriaşul prin ocupaţia sa e mai liber; nu e plecat slugă administraţiei, nici n’are zgarda func­ţionarului. Din meşterşugul său ma­nual el îşi cîştigă pînea zilnică şi puţin îi pasă de cine îl guvernează. Apoi disciplina de partid şi elemen­tul de stat a întrat prea puţin in e­­ducaţia lui profesională şi stînd mai mult şi direct supt influenţele so­ciale, în el, în meseriaş îşi au curs toate curentele sociale şi economice în largul lor; şi cum ei sunt înşişi factori economici prin excelenţă, au prin firea îndeletnicirilor lor instinc­tul chestiilor sociale şi economice. De aceia mi-a plăcut libertatea pă­rerilor, cum şi adînca convingere că adevărul e de partea lor. Şi aşa este Meseriaşii în mişcarea lor astă­zi , simt singuri, dar simţesc că au ală­turi cu ei sufleteşte pe toţi munci­torii cu capul şi cu mînele, cari pri­mesc din budget salariu supt 400 lei. Şi de aceştia sunt zecile de mii de slujbaşi ai statului, ai judeţelor şi comunelor. Iar dacă funcţionărimea nu se mişcă în mod aşa de liber, e că are zgardă şi e prea îmbărşită de disciplina de partid şi de guvern. Ei bine, meseriaşii au pus mîna pe cîte­va pricini bine-cuvîntate şi materialul adunat e foarte convin­gător. Intîiu sînt cartelurile. Imoralitatea cartelurilor e evidentă, de­şi legile la noi nu prevăd nimic. Ia dorul lipsei de lege, producătorii se înţe­leg între dînşii pentru a scumpi ar­­ticulele de consumaţie în dauna con­sumatorilor. , Capitalul celor puţini, în 190 de a fi pus în slujba socială, eftenind tra­iul, el e întrebuinţat pentru specula mulţimei. Urmarea cartelurilor este deci specula. Amîndouă aceste lucruri sunt îndeajuns pentru a stîrni în marele public indignarea contra celor puţini cari speculează nevoile oamenilor. In această cartelare speculativă a întrat şi întră şi statul sau toată ştiinţa, cu toată v­oinţa. Aici cererile me­seriaşilor sunt legitime. Ei cer să se facă lege contra cartelurilor, să se oprească prin lege asemenea fapte imorale, şi odată lucrul legal făcut, omul se va supune. Cel de al doilea mijloc e mai sumar, dar e anarhie. Dacă pentru 5 milioane de ţărani cei 1000 de proprietari mari rurali au putut stărui tristele evenimente din 1907, tot aşa pentru tîrgoveţii noştri de toate categoriile: slujbaşi, mese­riaşi şi comercianţi, pot stărni re­volte, faptul ne­mai­pomenit ca 5 f morari mari să se carteleze şi să fure din pung de tuturora 14.637 lei pe zi, venit net, din urcarea necon­­trolată a preţului făinei faţă de griul cumpărat. Cînd cei 5 inşi fură ziua nu amează mare 6 milioane lei pe an din pun­gile numai a Bucureştilor, insamnă că fie-care suflet din capitala ţărei plăteşte fără să vrea tribut anual la 5 inşi morari 17 lei. Cartelarea pînei.. Cartelarea cărnei. Cartelarea brînzei. Cartelarea gazului. Cartelarea hîrtiei. Cartelarea zahărului. Totul e în cartelare. S’a arătat că din 1901 pînă azi un mare speculant evreu a cum­parat fruptul de la oile din judeţul Iaşi, plătind invariabil 12 lei pe an rodul de la oae: lapte, brînză, unt, lănă.­­ Dacă plata e aceiaşi, de ce astă­zi caşul e îndoit mai scump ca acum 7 ani? Nu e aici alt­ceva de­cît spe­cula. Slobăciunea consumatorilor, lipsa de legislaţie economică, lipsa­­ de con­trol a autorităţilor, toate acestea fac ca pe nesimţite viaţa să se scum­­pească şi greul traiului să se resimtă. Statul are chip să intervină, are chiar datoria să intervină. Cum însă va face aceasta el, cînd azi se află pe mini cartelate, căci liberalismul ro­mín a întrat în faza cartelării şi eco­­nomiceşte şi polipeşte. Economiceşte liberalismul romín e putred, căci fruntaşii săi sunt toţi vărîţi în tot felul de fabrici de cuc, de hîrtie, de făină, de şocolată şi nu poţi lua nici o măsură! căci te lo­veşti de un ministru ori un fruntaş! Ba acum­ li s’au dat şi­ băile statului, mîine li se vor da tramvaile, pen­tru a exploata ţara şi nevoile ei! Politiceşte liberalismul trăieşte tot prin“cartelare. Dacă doctrinar libera­lismul stă în antipod cu conservato­rismul reacţionar, cu tactica de ex­ploatat această ţară ei se înţăleg minunat; azi ţara ţie, mîine ţara mie, nouă ghelirurile, nouă cartelurile ! Mai poate merge ţara aşa ? Iar cît despre acţiunea oratorică pusă în contribuţie, trebue să declar că am întâlnit forţe oratorice demne de semnalat şi d. Stănescu de la Bu­cureşti— tapiţer — e orator, nu şagă. Şi atunci mi-am zis: pasiunea te mişcă, pasiunea ne mişcă! Cu aşa cauză sfîntă de dreaptă ce ai, ci­ aşa mîni vrednice, cu aşa talente Cauza nu poate fi de­cît cîştigată. Şi nu va fi de mirare dacă tapiţerul din Bu­cureşti cu pasiunea lui curată şi de­­sinteresată va sluji ţării mai mult de­cît însuşi fiul statuei, căci va face ca milioanele cari azi curg cu con­cursul statului în pungile a 50 de inşi cartelaţi, mîine să mai rămînă prin pungile cetăţenilor, cînd toţi a­­ceşti cartelaţi vor fi luaţi ori de guler ori desfi­nţaţi prin legi organice. Meseriaşii să meargă înainte; gla­sul lor e glasul curat al ţării şi cîş­­tigul e cu dînşii ! Gh Ghibănescu Venitul la putere — Din discursul de ieri, de la Tîrgovişte, al d-lui Take Ionescu — Unii beau la banchetele lor în sănă­tatea Regelui ca să i ţină la putere, alţii beau ca să i aducă la putere. Noi nu cerem nimic Regelui. El e sim­bolul permanent al ideei patriei. Noi nu’l avem pe Rege ca la o partidă de ccarte, în care jucătorul nenorocit îl scoate după mânecă. EMINESCU ŞI CREANGĂ — Unui fundac şi unei strade din vîr­­ful Tataraşului, li se dă numele celui mai mare poet şi al celui mai de seamă povestitor al neamului — Primarul laşului s’a întors cu mult en­­tusiami literar de sub cupolă. De aceia prima şedinţă a consiliului comunal la care a luat parte de la instalarea sa pe jilţul lui Hajdeu, d­r. Oane a prefacut-o în şedinţă literară S’a hotărît anume în acea şedinţă de a comemora ziua morţii lui Eminescu prin botezarea unei strade cu numele marelui poet, şi s’a profitat de prilej spre a face acelaşi lucru şi pentru Creangă şi o mie lei s’au votat pentru bustul lui Negri. Deci o şedinţă pur literară a unui sfat obştesc ale cărui şedinţi, în­deobşte, ex­celează prin plictiseală. Două zeci ani după moartea lui Crean­gă, care a fost un fiu al laşului şi două zeci anii după moartea lui Eminescu, care a avut mari legături cu laşul, se hotă­­reşte, în fine, comemorarea lor. D. Gane însă­ şi a fost cinstit ceva mai repede­, chiar sub primariatul său s’a dat numele N. Gane stradei Butu şi de în­dată tăbliţele au fost schimbate, pe cînd acelaş lucru nu s’a făcut nici pînă astăzi cu strada Romînă, căreia i s’a zis—pe hîrtie—strada Lascar Catargi şi cu strada Primăriei, căreia i s'a dat—tot pe hîrtie —numele G. Mărzescu. Şi L. Catargi şi b­eiul cc. Ghiţă Măr­ze­scu, dacă ar fi ţinut, ca d. Gane, la co­memorări în viaţi, ar fi putut avea stra­dele lor... Aşa dar, două decenii după plecarea lor d­intre noi, s’a hotărît, în fine, să li se dee—lui Eminescu şi lui Creangă—cite o stradă în Iaşi Să sperăm că ei vor fi fericiţi ca d. Gane şi nu vor fi trataţi după modelul Catargiu Mărzescu. Strada cu numele N. Gane este situată în inima tîrgului, foarte aproape de Co­­pou şi de strada Lăpuşneanu. Strada Emi­nescu va fi actualul fundaş al Dîmbului, un început de uliţă situată într-o parte foarte urîtă a oraşului iar pe Creangă sau exilat în vîrful Tatarasului, în ac­tuala stradă Bulgară, care, într’o vreme avea să fie schimbată în strada Mihai­­leanu, cu prilejul crimei politice din Ca­pitală. Constatăm și nu comentăm. Necuviinţă ungurească Ca protestare contra intemniţărei doamnei Ana Vlad, ca protestare, mai ales, că persecuţiile politice în Unga­ria lovesc cu aceiaşi sălbatecă măsură şi pe femei ca şi pe bărbaţi, medicii din Romînia au hotărît să nu participe la congresul medical din Pesta. Fireşte, sunt motive şi mai serioase, motive de interes economic şi naţional, cari îndeamnă pe Romînii din Romînia liberă să vie cît mai rar în contact cu marele lor duşman şi să calce cît mai rar pe un pămînt, care a ajuns iadul fraţilor noştri transilvăneni. întemniţarea Anei Vlad a fost motiv de ordin pur delicat, pur omenesc, pe care medicii l’au dat ca motiv al ne­­venirei lor la congres. Ei n’au voit să facă politică şi este falsă tema politică pe care se pun ziarele maghiare, spre a explica boicotul doctorilor noştri. Dar acele ziare, in cunoscuta lor impertinenţă, îşi permit să deschidă mari paranteze asupra capacităţei doc­torilor romiul şi asupra rolului infim pe cari ei l’ar avea în lumea ştiinţifică. Aci se încearcă marea cu degetul, căci noi nu cunoaştem nici o celebri­tate medicală ungurească, pe cînd Tom­a Ionescu, Babeş, Marinescu, Leonte — spre a nu lungi lista—sunt, pare-mi-se, celebrităţi europene. Şi cum procesul verbal al medicilor, care hotărea abţinerea de la congres, nu cuprindea nici sudălmi la adresa Ungariei, nici aluzii la capacitatea in­doelnică a Esculapilor maghiari, s’ar fi căzut ca şi comunicatele publicate în presa maghiară, să fi fost ţinute pe acelaş ton. Dar nici într’o împrejurare nu poate da greş şovinismul deplasat al priete­nilor unguri. 869 lei hectarul pe zălog Adevărul a constatat că, pe cînd co­misia regională a stabilit preţul pămîn­­tului pentru islaz, la Vîlcea, la 500 lei hectarul, Brătienii, pentru o moşie a lor din acel judeţ, au obţinut 600 lei Acum se publică o scrisoare a d-lui C. I. Brătianu, alt prinţ al dinastiei, care declară că moşia e a lui—ca şi cum asta importă—şi că i s’a dat acel preţ, fiindcă altora li s’a dat şi mai mult. Indiferent dacă s’a dat sau nu, rămîne stabilit că Brătienii, cari umblau după expropiere silită şi după distrugerea ma­rei proprietăţi, profită de situaţia lor spre a stoarce preţuri cît mai mari. Mai mult. In justificarea sa, d. C. I. Brătianu arată că, pe cînd a vîndut pă­­mînt pentru islaz, cu 600 lei ha, creditul rural, la care moşia se află ipotecată, a acordat împrumutul socotind hectarul 869 lei. Aci suntem în faţa unui gheşeft colo­sal. D. Brătianu, făcînd pe victima, spune că, pe cînd alţi proprietari din Vîlcea au luat 800 lei pentru hectar, d-sa, popo­ranist, entuziast, l’a dat numai cu 600 Iei. Vrea să zică, preţul cel mai mare ce s’a obţinut pentru vînzarea de veci a unei porţiuni din moşie, a fost de 800 Iei hectarul, pe cînd d. Brătianu a obţi­nut de la Credit,­ pe ipotecă, 869 lOL Creditul, ca să se asigure, nu dă, în principiu, de­cît cinci­zeci suta din va­loarea reală, prin urmare, socotind chiar preţul maxim stabilit de d. Brătianu, n’ar fi putut da acestuia de­cît 400 lei pe hectar, iar nu 869 lei cum a dat. Vom reveni. CATE­VA NOTE D. A. Camburopol a îmbogăţit Plo­­eştii cu un nou organ de publicitate, Aurora. Iată cum îşi justifică apariţia ex­celentul confrate: Dacă vom şti şi vom persevera să ne facem datoria aceasta, cu atît mai mare ne va fi mîndria, cu cit asistăm astăzi la un trist compromis între par­tidele politice, care-şi tolerează reciproc faptele cele mai josnice, atitudinile cele mai imorale. Această situaţie dureroasă la care am ajuns în 1909, ar indritui în alte ţări cele mai glorioase şi mai mari mişcări populare, cele mai demne gesturi din partea pre­sei, — la noi însă turpitudinile se înghit ca cel mai natural aliment. Incur­a frapează de pretutindeni cînd mari şi interesante chestiuni economice stau nerezolvate. După cum se vede stăm reu de tot, atît de rău că am ajuns să în­ghiţim turpitudinile ca cel mai na­tural aliment. De aceea s’au şi scumpit alimen­tele, mai ales alimentul turpitudine, care este trufanda. ♦ Eri­c. Iorga a înregistrat un nou succes. Asistînd la întrunirea meseriaşilor din sala Pastia a cerut cuvîntul, dar mese­riaşii i-au refuzat accesul tribunei, cu toate insistenţele celor cîţi­va partizani ai săi care-l însoţeau. Gestul acesta al meseriaşilor a fost de sigur un gest frumos. Ei nu înţeleg că la întrunirile lor să vorbească decît aceia, cari cunosc nevoile şi aspira­ţiile lor. Se zice, că în urma atîtor succese, pe cari Ie-a obţinut în ultimul timp, şeful naţionaliştilor se va retrage la Vălenii de munte, spre a medita şi aviza la noi mijloace de acţiune şi de luptă. In pri­mul rînd d. Iorga va cugeta ce are de făcut în contra statului Austro-Ungar cari i-a oprit accesul în Bucovina. Se zice, că un război este inevitabil. D. Iorga va lua lancea în mînă şi în fruntea armatei sale—elevii de la Vălenii de munte—va trece muniţii. Ii dorim un nou succes. OAMENI ŞI LUCRURI IN ODAIŢA sumbră... Intr’un număr recent al ziarului s’au re­zumat cele opt puncte ale raportului în­tocmit de un profesor universitar, decanul unei importante facultăţi, asupra existen­ţei unei vechi societăţi studenţeşti din lo­calitate. Se pare—şi e foarte probabil—că lu­crarea profesorului e o originală încer­care de psihologie studenţească, pentru că autorul ei, înzestrat nu numai cu ca­lităţi de cercetăt propriu zis, dar şi cu mult talent literar, a ştiut să pătrundă în inima acelei organizaţiuni şi cu spiri­tul său de analiză prin toate colţurile să scruteze detaliile toate ale existenţei a­celeiaşi organizaţiuni. In unul din acele colţuri, între cele mai ascunse se pare, profesorul a descope­rit şi o bibliotecă, mai drept o fostă bi­bliotecă, de­oare­ce din ce lipseau mai multe sute — exact patru sute —­de volume iar biblioteca însăşi a găsit-o exilată într’o odăiţă imaginară, într’o mică şi strîmptă încăpere întunecoasă unde, zice raportorul, nu s’ar fi putut ceti nici ziua... In schimb într’o încăpere foarte mare s’a găsit pianul şi se aflau numeroase mesuţe de joc. Fireşte, această din urmă descoperire nu însemnează mult. Pianul e bine venit în mijlocul tineretului studios. El n’ar trebui să lipsească din nici o organizaţiune, din nici o instituţiune şi mai cu seamă n’ar trebui să lipsească din locurile de întîlnire ale tineretului, căci muzica îndulceşte munca, îmblînzeşte gîn­direa, apropie caracterele şi le înseni­nează. Poate sunt mai puţin explicabile şi na­turale mesuţelor de joc, dar sunt unele jocuri inofensive menite unui divertis­ment puţin primejdios şi jocurile nu sunt totdeauna conrupătoare. Ceea ce uimeşte însă este faptul du­blei exilări a bibliotecei: exilarea celor cîteva sute de volume şi exilarea între­­gei biblioteci în acea întunecoasă odăiţă unde „nici ziua nu s’ar vedea nimic“. Cine ar putea concepe oare o viaţă uni­versitară fără cărţi şi fără... lumină ? Sau poate acea întunecoasă şi invizibilă odăiţă era menită exclusiv meditării ? Să fi ser­vit numai ca loc de retragere cîte unui izolat, cîte unui gînditor preocupat de problemele mari şi grave ale zilei, de­parte de odaia cea mare şi luminoasă a cîntecului şi a jocului ? Lucrul e posibil. Dar nu va rămînea mai puţin un document prea interesant Filosoful-tip—Emanuel Kant—Ordinea în viaţă —Pedantisme şi ciudăţenii.— Eleganţa filosofului.—In lumea femee­lor. — In braţele lor. — Bătrâneţea şi Moartea. Din cînd în cînd nu mai apar încă care sare detalii asupra unuia din cei mai celebri dar şi dintre cei mai curioşi oameni pe care i-a avut Germania—în rîndurile ge­­neraţiei de em­,—filosoful Kant. Misteriosul de la Königsberg a rămas oarecum tipul filosofului şi dacă puţini pătrund în profunzimile studiilor lui, mulţi cunosc oare­cari „jocuri comune“ sau anumite expresii din cărţile cercetă­torului „raţiunii pure“. De aceea nu cre­dem de prisos a reproduce mai jos cîteva amintiri şi anecdote pe care le găsim în­tr’o publicaţiiune străină şi cari reamin­tesc originalitatea marelui cugetător şi a clasicului „Harr Professor“, care a trăit senin ca un stoic şi a murit cu aceeaşi seninătate. * Se cunoaşte ordinea şi regularitatea vie­ţii lui Kant. Cea mai mică schimbare în obiceiurile sale îl jena. Intr’o zi pe cînd îşi făcea cursul la Universitate, observa să lipsea un bumb la haina unuia dintre auditori. Kant deveni neliniştit; in tot timpul prelegerei el fixă locul de unde lipsea nasturele. In zilele următoare Kant ră­mase fără voce, nu se ridică ca in tot­deauna la speculaţiuni înalte, şi filosoful fu nevoit că Cheme pe tînărul nostru şi-1 rugă să facă că apară bumbul în ches­tiune. In 1798, se întîmplă ceva analog. Se tăiase un arbore se creştea înaintea fe­restrei sale şi care făcea parte din ori­zontul filozofului. Era o adevărată nenorocire, şi cu acest arbore dispăru şi o parte din raţ­inea lui Kant.* In 1802, Kant introduse cîteva schim­­bări în obieeiurile sale. El, care a refu­zat în totdeauna medicamentele, a înce­put să se servească de ele. Se culcă mai tirziu, fără să-şi schimbe ora sculăr­ii, la ora 5 dimineaţa în tot timpul anului. El continua că ia puţin vin roş—detecta be­rea—şi-i plăcea să aibă mai mulţi come­seni, căci zice : „Un savant nu trebue să mănînce singur, e nesănătos pentru el“. Dar îl cuprinse oboseala și începu a fi desguetat de toate. Mai făcea cîteva primblări pănă la o grădină ce-o închiriase la porțile oraşu­lui Königsberg. Acolo, Vasiassky îi a­­răta într’o zi frumuseţea naturii: „E fru­mos, dar e veşnic același lucru“, răspunse Kant. Picioarele sale începură să slăbească. Dese­ori cădea, dar râdea, zicînd : „Că­derile mele nu sunt primejdioase; cor­pul meu e atît de uşor!“ * Baruw­ky ne-a făcut cunoscut că cele mai mari cheltueli le făcea pentru toa­leta sa ; îi plăcea eleganța. Micul său tri­corn, peruca pudrată, gulerul cel negru, cămaşa cu dan­ele, manşetele, haina nea­gră sau cenuş­a căptuşită cu mătasă, cio­rapii albi, încălţămintea, sabia pe care o schimbă în urmă cu un baston de trestie de Spania de care vorbeşte Heine, toate acestea făceau ca el să fie numit la Kö­nigsberg, profesorul ce­l frumos (der scho­ne Magister). Lui Kant îi plăcea să discute cu feme­ile, şi el care vorbea foarte rar de lite­ratură şi nu s’a ocupat nici­odată de Go­ethe, discuta cu mult interes şi compe­ting despre dantele, de alegerea stofelor despre culori, asortarea lor, etc. Mai pu­neţi că figura sa era simpatică, ochii vioi şi expresivi, tenul fraged ca cel al en­­glejilor, şi veţi înţelegi de ce societatea lui era atît de căutată In mediurile fe­­menine din Kö­nig­sberg. Intr’o zi, se întorcea de la primblare şi ţinea un trandafir tn mînă. De­odată el se simţi fără putere şi căzu. Două fe­mei ce treceau pe acolo îi ajutară să se ridice. Kant le mulțumi cu galanteria sa ordinară şi le dete trandafirul. * In 2 Aprilie, Kant sărbători aniversa­rea naşterii sale ; împlinise 78 de ani. Fu o mare sărbătoare , dar facultăţile inte- de psihologie constatarea profesorului a­­supra sărmanei biblioteci, care a stat pustie şi "părăsită în odăiţa sumbră în aşteptarea unei... anchete care să-i dă­ruiască puţină lumină. Rodion Din viața unui filosof

Next