Opinia, septembrie 1909 (Anul 6, nr. 810-833)

1909-09-26 / nr. 830

5 bani Exemplarul 5 bani Exemplarul ABONAMENTE ANUNȚURI Un an . . . , „ 20 lei 6 luni . . . . , 10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacția şi Administrația­ IAȘI, Str. Primăriei 80 Anul VI.—Es. 830 Sîmbătă 2e Septembrie l9 09 rând în pag. II, 50 Bani 9» »» IV, 40 ,, Stare mulţămitoare Primul-ministru al ţării, d. Ionel Brătianu, încheind seria toasturilor sale la banchetul de la Bîrlad a zis că starea generală în ţară e mulţu­mitoare pe urma noilor reforme. După ce ne-a dat gata la Viena cu Oerii Ardeleni, după ce s’a angajat în joncţiunea de căi ferate cu Bul­garii; după ce acum îngădue să se importeze struguri din Turcia, pen­tru a se fabrica vin, concurînd pro­ducţia vinicolă din ţară; după ce, zic, ne-a pus la cale şi la Viena şi la Berlin, acum se găseşte în drept a exclama că şi înlăuntru starea ge­nerală e mulţumitoare. Pe cina doreşte d. Ionel Brătianu să înşele? Pe cei 2000 de proprietari mari, cari ştiu cum se aplica legile ? Nu, ei îşi rîd de legiferarea neghioa­bă liberală, ei îşi căznesc capul cum să eludeze legea. Şi în aceasta toc­mai marii proprietari liberali, înce­­pînd chiar ori dinastia Brătianu se întrec în modalitatea eludării, Vintilă aducînd regimente de soldaţi să-i se­cere lanurile, Ionel primind să figu­reze ruşferturile. Pe cei un milion de plugari? Ei sunt mai cuminţi, şi rnd­e de neghiobia boerilor, că atît de luminaţi cum se cred că sunt fac legi aşa de proaste, că nu se pot aplica. Eram eu în persoană într’un sat din Fălciu vara aceasta, eram în to­vărăşie şi cu primarele şi cu pro­prietarul. Venise vorba şi la legea toomeliilor agricole. Primarele atunci îmi zice: „în formă s’au încheiat con­tractele potrivit legii, dar de aplicat nu, căci dacă s’ar fi aplicat după li­tera legii ar fi fost în sat revoluţie, m’ar fi omorit ţăranii şi pe mine şi pe proprietar“. Era chestia imaşului de pus ca la lege 6 capete de vite la faice. Proprietarul însă a ţinut la forma veche, a dat drumul în mi­rişte şi a pus pe falce atîtea viţe cîte punea înainte: trei capete de vite nu şese. Pas de fă­imaş comunal aşa cum cere legea, şi omori ca zile vitele sătenilor. Dar a zis ministrul preşedinte, că starea generală în ţară e mulţumi­toare. Cine i-a spus-o? a vâzUt-o el din automobil? Sărmană ţară! Săr­man popor! Ministrul de interne ar© create or­gane de control și de aplicat legile sale. Are un consiliu superior agri­col. Ce i-a scris negru pe alb Barbu tirbei? că legea e inaplicabilă și sunătoare sătenilor. Are ministrul de interne corp de inspectori agri­coli ; ce i-au scris negru pe alb unii din ei ca Mandrea? că legea e ina­plicabilă şi dăunătoare ţăranilor. Mai are ministrul de interne 82 de pre­fecţi, tot unul şi unul A fost singur în persoană în 8 judeţe socialista. Ce au inspectat şi raportat prefecţii Vasiliu, Corbescu şi Chica? Legile tocmelilor agricole ? Unii din ei nici n’au bine­voit a se urni din prefectură sau crezînd că judeţul e luat în arendă şi-au făcut traiul la moşie. Ca pe vremea veche, noroc că astă­zi mai au telefoane la dispoziţie, că cel puţin pun pe direc­torul de prefectură să mai afle ce e prin sate. Iar automobilele sunt la dispoziţia lor să-şi primble căţeii, iar nu de făcut inspecţii. Cum să fie mulţumitoare starea generală a­ ţării, cînd prefectul de Botoşani îşi petrece viaţa la moşia Dăogeni, inspectorul agricol îşi caută la moşie sa Mănăstirenii, iar în comuna Manoleasa din Dorohoi, primarele din loc fiind întrebat de însuşi primul-ministru, dacă a fost cine­va în inspecţie, i-a zis că de la 1907 Martie n’a fost nimene în in­specţie, nici prefect, nici inspector agricol. Administraţia lui Conu Iorgu era tembelă, căci era Conu Iorgu, om bătrîn şi veneratul cap de familie; lui Conu Iorgu i se trecea să admi­nistreze ţara de la telefon şi de la castelul său de la iFloreşti, dar d. Ionel Brătianu e tînăr, om care e în stare să facă sute de chilometri cu automobilul pe zi, să stârnească cîini din 40 de sate de-o dată, să mănînce foc; d-sale nu i se trece să aibă o administraţie tembelă şi nepăsătoare. Să spunem noi dreptul: starea ge­nerală în ţară nu e mulţumitoare; legile făcute de liberali nu sunt croite pe nevoile ţării, aplicarea lor e im­posibilă, de s’ar aplica în tocmai ar produce iarăşi o revoluţie ca şi cea de la 1907; dar ce e mai mult, per­sonalul rînduit cu privigherea şi a­­plicarea legilor istor nouă e de o nenăsară crasă, căci cu legi agrare aplicate de inspectori agricoli stînd la Capsa ca havana în gură nu merge. Aşa legi a făcut d. Ionel Brătianu! de aşa oameni se aplică ele! Dar s’a făcut ceva! S’au făcut legi pentru a se putea şicana pe unii şi pa alţii. O moşie da pe aceiaşi vale e clasată categoria 1 şi moşia de ală­turea categoria II; proprietarul pri­mei e liberal, celei da a doua e con­servator necartelat. S’a mai făcut ceva. Chiar fixîndu- 89 preţurile, la unii s’au scoborît ceva­­ceva, ciupiţi fiind; la alţii s’au ridicat. S'a mai făcut­­ ceva. Casa rurală cumpără moşii cu preţuri neegale, îmbuibînd pe unii favoriţi, cu pre­ţuri fabuloase pentru a sa descărca tot pe spetele ţăranilor, iar iei refu­­zîndu-le, să te arendeze la evrei. Orice ar zice un prim ministru la un banchet, răfuiala de aproape , le­gile liberala dau faliment iar funcţi­onarii sunt abuzivi şi nepăsători. Şi cu toata acestea starea e mulţu­mitoare ! Gh. Ghibanescu ........—— Redeschiderea şcolilor La ministerul instrucţiei publice nu s’a ţinut seamă de avizul consiliului sanitar de Iaşi de-a se mai prelungi încă cu cincisprezece zile data redes­chidere! şcolilor Pericol neexisîînd, trebue să ne bu­cure făptui şi din alt punct da vedere. Din toată gloria trecută şi din tot bel­şugul trecut, laşul n’a mai rămas de cit un centru şcolar. laşul, în bună parte, există prin şcoli, prin populaţia flotantă ce-i dă şcoala şi de la dînsa se hrăneşte foarte multă lume. Prin nedeschidere­­a timp, în anul acesta, a cursurilor şcolar®, s’a pro­dus o criză în comerţ şi în alte ra­muri , cum sunt gazdele şcolare, pră­vălii­e, birturile şi librăriile. Măsura consiliului sanitar, care, în definitiv, a fost luată cu cele mai bune precauţiuni, a speriat lumea din afară care are relaţiuni cu Iaşul. Din părin­ţii cari au elevi în Iaşi şi din elevi, nimeni n’a venit aci, căci se credea că întreg oraşul este contaminat. Ne pare, deci, foarte bine, că redes­chiderea instituţiilor şcolare, nu numai că va linişti spiritele, dar va reda Ia­şului acea puţină viaţă ce-i dă încă lumea şcolări şi va uşura povoara a celor mulţi, cari trăesc aproape exclu­siv pe seama şc­oalei. Să sperăm că redeschiderea şcolilor va însemna începutul sfîrşitului crizei groaznice prin care trecem de astă vară. Să sperăm că filagen va dis­pare cu desăvârşire şi că liniştea va reintra iarăşi. Iaşul este un oraş dureros de sărac. Sărăcia această cumplită, lipsa totală a multora de ori­ce ocupaţie, ele au dat naştere arei şi invidiei, care cată să degenereze în anarhie. Suntem, deci slava Domnului, des­tul de bine aprovisionaţi şi nu mai trebue să prea exagerăm o stare de fapt, care, să nu uităm, ar putea să pe­ricliteze singurul bun ce ne-a mai ră­mas : școala. 0 vizită la consecin­ţele ei economice Oaspeţii francezi, care ne-au onorat cu vizita lor, au părăsit pământul ro­mânesc. Cirul cei 250 escursionişti, sub conducerea d-lui Louis Olivier au părăsit coastele Franţei, de­sigur nici nu bă­nuiau că, departe de ţara lor, vor găsi pe maluriturile Dunărei un popor frate, care timp de zece zile, îi va sărbători şi, prin tot felul de manifestări de sim­patie, va căuta să arăte câtă dragoste nutreşte pentru Franţa şi poporul fran­cez. Dacă trecem peste nenorocitul acci­dent de la Plopeni—accident, cu puţin mai multă prevedere, ar fi putut fi evitat —vedem că vizita oaspeţilor noştri, a fost un şir lung de serbări, banchete, manifestaţii de simpatie şi toate se ter­ minau prin acel „Vive le France“, stri­gat din toată inima de către toată exi­stenţa. Am aratat oaspeţilor noştri şi bogă­ţiile noastre maniere, salinele şi sondele din regiunea petroliferă, apoi basmnele şi docurile din Constanţa, Brăila şi Ga­laţi, cu un cuvânt am căutat ca des­voltarea relaţiunilor comerciale şi in­­dutriale să le fie binecunoscută. Din acest punct de vedere trebue să ne întrebăm : avea va vizita aceasta vre-o consecinţă pentru desvoltarea relaţiu­­nilor noastre comerciale cu Franţa ? In starea lucrurilor de azi şi dat fiind toate simpatiile de care Franţa se bu­cură la noi, desigur că comerţul nostru cu acest stat nu este de prea mare în­semnătate. Franţa a fost bătută pe terenul co­mercial pe toată linia şi în cele 52 mi­lioane, sumă la care s-a urcat exportul său în România în 1907, articolele de modă Mătasă de Lyon, c­te­va obiecte de lux ocupă locul principal. Chestiunea aceasta a fost în multe rînduri studiată şi toate cauzele cari au făcut ca comerţul nostru cu Franţa să scază, mereu au fost aratate. După tot sprijinul pe care l-am avut din partea statului francez pe terenul politic la consolidarea principatelor ro­mine, a urmat o dezinteresare din par­tea Franţei pe terenul comercial. Dar toate acestea aparţin trecutului şi nicăeri oportunismul nu este mai în floare ca pe terenul economic. Astă­zi pieţele române sunt ocupate. Fabricanţii germani sunt angajaţi cu sume mari la tot comerciul nostru de fierărie, manufactură etc. Capitaluri germane sunt plasate un fel de fel de industrii româneşti. Băncile germane au legături întinse cu stabili­mentele noastre financiare. Fabricanţii englezi fac tot posibilul ca să şi menţie locul şi să nu fie cu totul copleşiţi de produsele germane. Casele de export din Manchester şi Liverpol ne trimit marfă ieftină, acordă termene lungi, pentru ca produsele lor să fie preferate. In industria noastră, capitalurile ger­mane covîrşesc şi trebue să ne gîndim numai la importanţa capitalurilor ger­mane plasate în industria petroliferă. In astfel de condiţiuni, comerţul şi industria franceză ar trebui să facă sfor­ţări supra-omeneşti pentru a putea în­vinge concurenţa. Dar chiar astăzi pentru produsele pe cari Franţa ni le-ar putea oferi mai ief­tin de­cit Germania, ştim că fabricanţii francezi cer preţuri ridicate, acordă cre­dite foarte cu greu. Pe acest teren, ori­ce sforţări sunt de prisos , cîmpul cîştigat de Germania şi Anglia este căpătat pentru totdeauna. Dacă Franţa ţine însă cu tot chipul a-şi desvolta relaţiile comerciale cu noi, are de ales un alt teren şi pe acest tă­rîm victoria va fi asigurată. Resursele financiare ale poporului francez sunt inepuisabile. Nici un alt stat din Europa n’are at­­ea bogăţii a­cumulate ca poporul Franţei. Marile capitaluri franceze să vie să se adaoge la micile capitaluri pe cari le avem noi şi să creeze aici industrii pentru atîtea produse pe cari azi le im­portăm din străinătate. malismul sau nu se opunea la existenţa unui reprezentant in jure in „in judicio". Cognitor a fost la început un reprezen­tant direct în judecata pentru părţi (do­minus). Procuratorul a fost la început un administrator general, în virtutea unui mandat. „Deosebirea dintre procurator şi cog­nitor stă în raportul lor faţă de „domi­nus litis“. Intr’adevăr între procurator şi dominus exista un raport de drept ma­terial, mandatam, pe cînd vechiul cog­nitor ia asupra şi in judicio conducerea procesului pentru dominus pe baza îm­­puternicirei acestuia“. Aşa caracterisază autorul deosebirile dintre procurator şi cognitor în epoca veche clasică. Cu vremea atribuţiile lor s’au apropiat, s’au înrudit, şi s’au con­topit, mai ales de la Iustinian încoace, cînd s’a şi dispus scoaterea din corpus juris a cuvântului cognitor ca ceva care nu mai corespundea cu nimic realităţii, de­oare­ce prin desvoltarea acţiunilor juri­dice, procurator înlocuise pe toată linia pe cognitor, întreg studiul d-lui Dimitrescu tinde să dovedească această evoluţie din dreptul Roman, cînd termenul procurator a bătut în întrebuinţare pe cognitor, pentru că şi persoana care era procuratorul, îşi pierduse caracterul său civil juridic şi devenise un simplu reprezentat procesual. Dacă am trece hotarul dreptului Ro­man şi am întinde acum şi la noi la Romiru chestia participării părţilor în pro­ces, în persoană sau prin procuratori, numiţi din vechi vichili, şi deci de cînd s’a introdus la noi vechilimeaua, ar fi încă de arătat ca şi în dreptul vechiu civil românesc era obligatoriu reprezen­tarea în persoană a părţilor. Contra în­curcăturilor şi amânărilor dese de procese din cauza lipsei sistematice a uneia din părţi, legile vechi au impus aducerea părţii cu zapcii, sau ca om domnesc, şi de acolo a eşit plata ciobotelor, costul drumului aprodului ca om gospod. Abia secol. XVIII introduce și legiferează ve­chilîcul, adică dreptul de a fi reprezentat prin altul în judecată la divan. Vechili­meaua era un fel de procură, iar vechi­lul ceva mai mult ca avocatul de azi. Decît pentru studiul chestiunilor de drept vechiu romanesc se cer și alte lec­turi, de acte şi documente, căci pănă a­­cum încă nu s’au sistematizat pentru a fi trataţi în mod complect şi interesant. Lucrarea d-lui Dimitrescu de şi scrisă în stilul curat juridic de drept roman nu e greoae, ci plăcută şi interesantă. Ne felicităm cînd vedem tineretul nos­tru dintre profesorii universitari continuu dezvoltînd munca antecesorilor lor.* * * Chestii juridice Cognitor şi procurator Supt acest nume, d. Gh. Dimîtrescu magistrat şi profesor ne dă un frumos studiu asupra unei chestiuni de drept roman, cînd și cum s’a introdus in pro­cedură veche civilă obiceiul de a înlocui pe parte printr’un chezeş, vechil sau procurator. Luînd arătarea hotărîtă a lui Gavis (4, 82) că obiceiu a fost din vechia ca în procese să nu se judece nimic supt alt nume (în usu fuissent, aliena nomine agere non liceret), scriitorul Wlassak a susţinut teza că în dreptul roman nu s’a practicat nici o dată uzul ca dominus sa fie înlocuit prin cognitor sau pro­curator. Contra acestor afirmări ale lui Wlassak din­­Negotiorum gestio“ a scris Eisele în 1881 „Cognitur und Procuratur­’ şi a dovedit atît existenţa acestor 2 manda­tari ai lui dominus, pe care-i puteau re­prezenta în judecată şi în drept, dar ho­­tărîrile judecăţii nu-i priveau pe dînşii, ci tot numai pe dominus. Scriitorul d. Grig Dimitreacu se ţine de părerea lui Eisele şi dovedeşte în broşura ce ne dă (pag. 85 format 8°/0 Buc. 1909) că dreptul român cu tot for­ ——“... ... OAMENI ŞI LUCRURI LICEANUL E la ordinea zilei, graţie mai multor întm­plări. Mai cu seamă graţie acelei stranii circulări a ministrului şcolilor care interzice elevilor­, căsătoria ! Suntem oare atît de orientali, cu por­niri atît de înfierbîntate, cu simţirea atît de exuberantă, incit să avem de înregistrat adeseori „accidente“ de acele pe care vrea să le stîrpească ordinul ministerial ? E drept, prin anii din urmă ai li­ceului tînărul cu mustaţa mijindă şi cu talia sveltă, direct sub înrîurirea ce­titului, devine visător, devine romantic, ori devine îndrăzneţ. Dintre paginile cărţii sarbede întrezăreşte uneori o fi­gură pe care a întîlnit o, o siluetă care l-a fermecat, un zîm­bet care i-a trimis vntărele făgăduinţi. Rîndurile se mişcă, slovele saltă înaintea ochilor lui şi în diminețele răcoroase, ori în umbritele amurguri, privirile lui rătăcesc cam vagi şi gîndurile lunecă distrase de­a­­supra foilor de carte ori de buche; răbdarea i-a scăzut, luarea aminte i-a pierit; copilul a devenit barbat, şcola­rul se simte om în toată firea; vrîsta începe să-şi reclame dreptul de neatîr­­nare de robia cărţii, a frequentării, con­duitei şi examenelor. Dar de aici pănă la starea civilă mai e mult; e o cale pe care nu credem—că se ’ncumetează s’o străbată de multe ori, elevii,—ne­pregătiţi pentru atari,­­ examene mai presus de mijloacele lor, mai presus de idealurile lor. Liceanii! Acum de curînd, cu ocazia unei anchete literare, un tinăr scriitor a atras luarea aminte că ei formează la noi în ţară singura clasă de cetitori li­terari. In adevăr! Sunt nepreţuiţi şi in­teresanţi din acest punct de vedere şi-l cunoaştem cu toţii pe liceanul entu­ziast, cuprins de entuziasmul petirii şi al noutăţilor, vecinie setos de a se ins­trui, nu după programele şcolare, ci sorbind toate acele publicaţiuni pe rind, cum apar în vitrinele librăriilor cărora le dau cel mai întins şi mai statornic contingent de cetitori şi cumpărători. E drept că—­la Iaşi cu deosebire—li­ceanul s’a schimbat. Cu două decenii în urmă el îngroşa numărul acelora ce jertfiau pe altarul unor idealuri largi şi al unui altruism nemărginit. Ei se stre­curau prin cluburi şi pe la întruniri democrate, cetiau ziare socialiste, ve­neau la conferinţe unde se propaga egalitatea, dreptatea şi frăţia. Azi sunt în genere la cealaltă extre­mitate şi­­ întilnim în aulă aplaudînd cuvinte de ură, apostrofe incendiare. Dar nu face nimic ! Uniformele lu­xoase ale d-lui Vlădescu şi frazele a­­postolilor­. l’au ameţit, dar nu pentru multă vreme. Liceanul va şti să se e­­mancipeze şi să rămînă ceea ce trebue să fie : un cetitor asiduu al biblioteci­lor şi revistelor, un entuziast al idealu­rilor la modă, un expansiv şi nu un dis­ciplinat. Priviţi-l cînd trece, viciu, se­meţ, vorbăreţ, cutezător şi sfios în ace­­laş timp, cu cărţi „oprite“ în buzunar, cu chipiul pe o ureche, cu surisul atît de făgăduitor, cu aerul mîndru şi atît de încrezător în sine, copil şi cetăţean tot­odată. Numai lui — liceanului — nu i s’aplicase­! încă în ţeară la noi curba lui Haret! Acum l’au învredni­cit şi pe d­nsul... Dar ce-i pasă lui de această proză ! Boiser. -------- - ---------- Şicanele Ad-ţiei centrale a Resboiului, contra oficeri­­lor pensionari veteran! E curios, ca tocmai ad-ţia centrală a răsboiului să facă şicane oficerilor pen­sionari veterinari, pe cînd ea ar trebui să procedeze din contra. Pe lingă şica­nele de cari , s’a vorbit la timp, acum e la ordinea zilei, următoarea: Legea generală a pensiilor, în vigoare de la 1 Aprilie 1909, la titlul V art. 50, al. 1 prescrie 4 la sută reţineri din pensiile ofiţerilor ce au făcut campania în 1877—78 peste Dunăre şi pe malul Dunărei, între veniturile fondului pen­siilor. Pentru ca ofiţerii, vizaţi de acest a­­liniat, să se poată bucura de avanta­jele ce li se acordă, trebue şi li se cere de ministerul finanţelor, să dovedească fie cu brevetele crucei „Trecerea Dună­rei“, fie cu foaia matriculei, fie cu un certificat dat de ministrul de răsboi că au făcut campania peste Dunărea sau pe malurile ei. Mare parte din ofiţerii pensionari ve­terani, au perdut brevetele medaliilor „Crucea trecerei Dunărei“, „comemora­tiva rusă“ şi „apărătorii independenţii“, posedă însă şi poartă aceste medalii în conformitate cu decretele ce le-au cre­­iat. Pentru aceste medalii nu s’a pu­blicat prin monitorul oastei, brevetele prin cari s’au acordat, cum s’a publi­cat numărul decretului pentru meda­lia „virtutea militară“. Prin 1895, s’a pretins, a se trece în foile matricule şi memoriile ofiţerilor, medaliile şi decoraţiile cu indicaţia nu­mărului ce are brevetul şi decretul prin cari sunt acordate. Cei care le perduse, neavînd de unde să ia aceste numere, li s’a trecut, fără aceste nu­mere cu excepţie de decrete, publicat în Monitorul Oastei. Pentru a satisface cererea ministeru­lui de finance, ofiţerii aceştia pensio­nari, au cerut certificate doveditoare ministerului de răsboi, după obiceiul practicat, de cîte ori ofițerul, a avut necesitate, să dovedească serviciile fă­cute în armată, ca pregătirea actelor pentru pensii sau punerea unui copil în școalele militare. Ministerul de răsboi, a găsit cu cale să dea certificate, cu cuprinsul că „o­­fiţerul X e considerat că a făcut cam­pania în corpul de trupă Y. Aceste certificate, presentate de cei interesaţi ministerului de finanţe, au avut de e­­fect, sporirea reţinerilor din pensii de la 4 la sută la 7 la sută, sporire ne­prevăzută de legea generală a pensiilor. Certificatele acestea publicie, nu re­­prezintă adevărul, iar sporirea salarii­lor de la 4 la sută la 7 la sută, e o dispoziție ilegală. Să demonstrăm a­­ceste afirmații. Al. 1 de sub art. 50 din legea pen­siilor în vigoare, împarte militarii ce au făcut campania, în 2 părţi şi anume : acei ce au făcut campania peste Dună­rea, şi acei ce au făcut campania pe

Next