Opinia, septembrie 1910 (Anul 7, nr. 1101-1121)

1910-09-26 / nr. 1121

In Inni unei Ciuntii lilifi Două săptămîni de-a rîndul presa străină­ s’a ocupat de noi. N’am fost scutiţi şi de unele aprecieri răută­cioase, şi chiar jignitoare, cu atît mai mult cu cît erau absolut nedrepte. Era vorba de convenţia militară încheiată de statul nostru cu impe­riul turcesc, şi pe care ziarul pari­zian „Le Matin“, a denunţat-o ca o provocaţiune la pacea Europeană. Am aşteptat mai întîi răspunsul guvernului în această privinţă, fiind singurul indicat a confirma sau des­­minţi existenţa unei asemenea con­­venţiuni. Acum, cînd guvernul şi-a făcut da­toria şi a făgăduit pe de-antregul a­­cest fapt, care a alarmat atît de mult diplomaţia europeană, suntem datori să ne spunem şi noi cuvîntul. Socotim de perfect exactă desmin­­ţirea guvernului nostru şi credem că în adevăr nu există nici un fel de convenţie între noi şi Turcia de natură a stabili o legătură militară între aceste două state. Dar chiar dacă ar exista, întru­cît o asemenea convenţie ar tulbura sau periclita pacea Europei ? Ni se pare curioasă, îndrăsneaţă chiiar, alarma pe care presa străină şi în deosebi presa franceză a făcut-o în jurul acestei chestiuni. Curioasă, pentru că tendinţele şi manifestările noastre în politica ex­ternă, sunt îndeajuns cunoscute şi şi nu sunt de natură a surprinde pe nimeni, nefiind vorba de o schimbare de atitudine în această politică. Îndrăzneaţă, pentru că suntem un stat independent, stăpîn pe actele noastre, şi nu e permis nimănuia să se amestece în treburile noastre şi să ne dicteze cum trebue să ne înţe­legem interesele în politica din a­fără. Statul nostru este adept al politicei triplei alianţe, este chiar asociat al acestei politice, în contra căreia Franţa şi Rusia au opus dupla alianţă, tocmai în interesul menţinerei echi­librului European. Interesele noastre de Stat ne au impus să avem privirea aţintită tot­deauna spre centrul Europei, spre Austria şi Germania, din pricina co­losului popor slav de la nord şi sud, reprezentat prin Rusia, Bulgaria şi Serbia. Şeful partidului junimist, d. Petre Carp, vorbind chiar anul trecut la discuţia mesagiului asupra politicei noastre externe, a accentuat cu ex­perienţa şi cunoştinţele sale, necesi­tatea ce avem de a fi vecini, atenţi asupra tuturor manifestărilor slave, în politica lor de afară. Şi atunci, dacă nu e un secret pen­tru diplomaţia Europeană, legătura politică dintre România şi Statele din tripla alianţă, în scopul apărărei sale faţa de popoarele slave ce o încon­jor pe trei laturi, cu atît mai mult nu poate să o surprindă posibilitatea unei legături de arme cu Imperiul Turcesc, care se găseşte în bună parte în aceiaşi s­tuaţie, faţă de ten­dinţele manifestate în potriva aces­tui stat de slavii din Macedonia şi Bulgaria sub încuragjarea slavilor de la Nord. Dar nu e­nunţai atît. In Macedonia, focarul de lupte sân­­geroase între naţionalităţile care o compun, noi Români avem mari in­terese naţionale. Aceste interese im­periul Turcesc le-a înţeles şi apre­ciat şi noul regim politic din Turcia, le-a pus pe un picior de egalitate cu interesele celorlalte naţionalităţi. Faptul acesta a fost de natură să ex­cite sentimentul invidiei grecilor şi Bulgarilor, cari duşmănesc pe Turci tot atît cît duşmănesc populaţia românească de la Pind. Turcia, e încunjurată, şi la sud şi la­ nord, de două state, cari îi produc zilnic nemulţumiri şî cari la orice moment ar fi gata să o pună în răs ■ b­oiu crîncen cu dînsele. Rezultatul unui asemenea răsboiu nu ne-ar putea fi indiferent, căci ar avea efect direct asupra soartei po­poarelor din Macedonia. Şi cum Bulgarii pretind drepturi exclusive asupra Macedoniei, se în­ţelege de la sine că Romînia va fi chemată să-şi spună cuvîntul seu, iar pentru ca să şi spună cuvîntul cu efect—va trebui să fee parte de la început la desfăşurarea evenimen­telor. Ori atunci se explică perfect ne­cesitatea unei înţelegeri între noi şi Turcia, în cazul unui conflict între a­­cest stat şi Bulgarii încurajaţi de Ruşi. Că nici Rusia, nici Bulgaria, nici Franţa chiar, nu pot fi mulţumite de sprijinul puternic pe cari noi l’am da Turciei în asemenea împrejurări critice, lucrul se explică de minune.­­ Rusia şi Bulgaria, văd în noi o ba-­­rieră serioasă a pretenţiunilor lor în Balcani—iar Franţa, ea amică aliată Rusiei îşi dă seama de greutatea sprijinului ce e datoare să acorde aliatei sale, faţă de o asemenea con­venţie militară. Dar ,ce­“ne priveşte pe noi intere­sele acestor State ? Din punctul lor vedere —o asemenea convenţie poate să fie dăunătoare. Pentru noi însă, e admirabilă şi dacă pînă azi nu a existat de­cît în imaginaţia unora, ar fi de dorit să existe în realitate. Nenorocit domn Cînd­in noaptea de 3 spre 4 Ianuarie deputaţii unionişti, duşi de inspiraţiunea de moment a lui Pisoschie, care scotocind focul în sobă şi necăjit că nu se înţele­geau asupra candidatului la domnie, după o pauză de cîte­va clipe, rosti numele lui Cuza, vice-preşedintele adunării elective, de sigur că nu s’a gîndit că va soroci prietenului său, aji­ns domn, o soartă aşa tîtiVurega. Frămîntările politice ale adunării elec­tive au scos la iveală persoana lui Cuza, punînd în capul ţării pe omul, care tre­buia—ca Roman—să întrupeze aspiraţiu­­nile Neamului. Colonelul Cuza ajuns dom­nitorul Cuza nu şi-a putut stăpîni pă­catele omeneşti legate de pumnul de ţarină, ce e omul; dar a ştiut să pună duhul lui în întreaga închegare a Romîniei de as­tăzi. Şi dacă astăzi urmaşii săi, după ju­mătate de secol scot din cutele istoriei per­soana lui Cuza, este că văd în Domnito­rul Cuza, întrupătorul unei idei scumpe neamului. Şi de o dată vedem acest lucru singu­lar, dar plin de învăţăminte. In capul celor ce s'au gîndit să veşnicească în bron­­zul etern chipul nemuritorului Cuza, a fost un boer de viţă, nume domnesc, pil­­duind prin aceasta că în faţa necesităţii faptului istoric, cei ce însuşi au fost o verigă­ dureroasă şi plină de tragedii ale acestei necesităţi, au ştiut şi ştiu să des­prindă din rostul vremei persoana făpta­şului de duhul lui. Boerimea ţării, care şi-a văzut închis pentru totdeauna drumul la domnie prin alegerea lui Cuza, a luat acest fapt ca o îndeplinire istorică a unei misiuni dum­­nezeeşti, şi trecînd peste omul, care prin persoana lui a stîrnit patima luptelor po­litice din timpul său, s’a gîndit că e o datorie sfîntă de neam şi ţară, ca din domnitorul Cuza să aleagă faptele lui, intenţiile lui, misiunea lui istorică, şi s’o întrupeze în­ bronzul etern pentru a se a­­răta generaţiunilor tinere, care trăesc prin ideia lui Cuza, fără să-l fi văzut, fără să-l fi auzit, fără să-şi fi legat de chipul domnitorului patima minei de pămînt. Şi nici că se putea ca să nu iasă din sinul aulei boerimi de rasă, care a în­scris la activul ei toate paginile vieţii is­torice şi politice ale neamului nostru, ideia cultului trecutului prin oamenii săi. Boe­rimea noastră nu poate vedea de­cit în biric­ tot trecutul ţăr­ii noastre, căci e opera lor istoria neamului romînesc. Poporul e anonim în gloata lui; personalitatea în istorie e atributul clasei diriguitoare cu şeful statului în frunte. Iar dacă Cuza a lărgit bazele acestei vieţi politice, nu a făcut surpînd boerimea, ci mărindu-i şi lărgindu-i bazele spre binele neamului, făcînd să cheme la viaţa publică şi alte elemente nouă şi dornice de traiu, ca şi vechea boerime. Opera lui Cuza a fost de înălţare a neamului, nu de înfosolire. Dar Cuza a fost om­, ochii lui pe mulţi­­ a pătruns cu căutătura lor; gura lui pe mulţi i-a mustrat pentru faptele lor; glasul lui a înălţat pe unii; a scoborît pe alţii,­­ ţinuta lui a fost după oameni, iar minia lui, picioarele lui le-au simţit unii, cînd ca desmerdare, cînd ca... dat afară. Urmările fizice ale persoanei lui Cuza, luatul de spete, mustratul cu gura, datul afară pe scări, mîndre­a staturei sale nici azi nu le uită unii din acei ce au avut parte din ele. Şi din acest fond ma­terial—dar trecător­ al omului cît trăeşte a fost dat ca burghezia politică, pentru care a luptat Cuza să­ rîdice vaza, să se vază luînd o ţinută politică de pone­grire memoriei ntare' domn. Şi pe cînd bo­rii, loviţi în baz leţilor politice, dau tributul de recunoştin­ţa marelui Voevod, şeful partidului liba­ h'gînd o veche ură personală a bătrînulu fo­i secretar a lui Cuza, să g­înjască şi faţa istoriei numele şi fala fapt lor marelui domn. Iar cînd Iaşii, oraşul care a înţăles mi­siunea cea mare as lui Cuza, şi şi-a sa­crificat pentru ţară uitu-nia sa de capitala, vin astăzi şi cer să se puc în cel mai bun loc—piaţa Unirei—ihituea lui Cuza, ura veche a partidului l­iberal se pune de-a­­curmezişul acestei sfinte datorii, pilduind urît în ochii tinerimei, pînă unde duce duşmănia politică. Pentru cei care au deschis ochii sub domnia lui Cuza, sau cari trăim numai cu numele şi faptele lui, cerem să se limpe­zească în toţi istorii adevărul şi valoa­rea persoanelor ce au înfăptuit Romînia modernă, şi la sentimentele unui oraş în­treg, a unei ţări chiar, să si lese libera sa manifestare pentru proslăvirea celor ce au bine meritat în ochii ţării. E greu însă de citat sentimente supe­rioare de la acei ce şi-au făcut din ponegrire o meserie, din insulte o armă şi din ne­cinstire o tactică. #** încă o măsură dăună­toare Şcoalei Adică măsura în formă n’ar fi rea. Dar avind în videre oamenii de la care vine şi antecedente:’, acestora, nu pu­tem avea altă părere’ Istă despre ce e­ ' vorba . Se svoneşte că conferinţele generale ale membrilor corpului didactic primar vor fi desfiinţate şi vor fi înlocuite prin cursuri de vacanţă, ţinute de membri destoinici ai cursului primar, cari vor fi plătiţi pentru aceasta şi la ele vor fi obligaţi a lua parte suplinitorii, ajuto­rii de învăţători şi în general acei membri ai corpului didactic, care se vor găsi că au nevoe şi cari înainte se tri­meteau la cursurile de repetiţie. Că la conferinţele generale se pisa apa în piuă şi cei mai mulţi membri nu trăgeau nici un folos, este prea a­­devărat. Dar svonul despre noua mă­sură in dispune pe foarte mulţi învăţă­tori. Nu pentru că, fiind slab pregătiţi se tem că vor fi trimişi la cursurile a­­ceste pentru a se întări în arta de a instrui sau a educa. Dar, se tem că fiind de altă coloare politică să nu fie loviţi, ceea ce s’a intim­plat de multe ori. La noi, aceste două noţiuni, a face politică şi a fi destoinic, sunt sinonime încă nu s’a văzut ca cine­va să fie re­compensat pentru meritele sale didac­tice. Dacă nu faci politică, eşti slab. Cel puţin aceste sunt vederile partidu­lui, care astă­zi deţine puterea. El calcă totul pentru a satisface pe partizanii săi. Un exemplu. Era în vara anului cu răscoala. Un învăţător atrage atenţia revizorului şcolar, dintr’un oraş de­­munte, că în comisiunea examinatoare a particularilor figurează şi numele u­­nui coleg care mai fusese. Ştiţi ce-i răspunde revizorul şcolar ? — Crezi c’am sa te pun pe d-ta ! Iată ce a răspuns profesorul, pus re­vizor pentru răscoale, socialist, maior peste armată, sculptor, ete. Şi încă cite altele ! Ce şi-au zis acuma partizanii actua­lului Ministru de instrucţie ? Miine, poi­­mîne, nu vom mai fi la putere. Avem multe simpatii cu noi : pe învăţători îi avem cu activitatea extraşcolară, pe preoţi cu cea extrabisericească, pe a­mîndoi cu înaintările pe foc, etc. N’ar fi rău să mai ciupim cîteva şi cu această ocazie : în conferinţele ge­nerale să nu fie obligaţi a lua parte de cît cine vom vrea noi să fie pedep­sit şi să nu-i predee cursuri de­cît ia­răşi cine vom crede noi. Cu chipul a­­cesta avem­ simpatia celor pe care îi scutim, şi a celora pe care îi favorizăm, iar pe de altă parte avem ocazia să ne răzbunăm pe cei care nu sunt partiza­nii noştri. Cunoaştem noi apucăturile „didac­tice“ ale acestor domnişori ! In arta de a inventa fel de fel de formule pentru a satisface pe partizanii politici, nimeni nu-i întrece. Ciad se va face istoria în­­văţămîntului nostru primar, istoricul nepărtinitor va trebui să pue pentru ministeriatul d lui Haret, caracteristica , arta de a inventa formule pentru a sa­tisface pe partizani. In aceasta se re­zumă toată politica şcolară a d-lui Ha­ret, încolo dezastru. Acţiune distrugă­toare. Căci pentru cercetătorul eman­cipat de ori­ce prejudecată, nici o mă­sură sau lege votată în timpul libera­lilor de astăzi, nu apare cu adevărat folositoare mulţimei, masei poporului, sau mai bine zis, toate în aparenţă par a fi folositoare, dar în fond sunt vătă­mătoare, opresc în loc ori­ce progres. Intr’adevăr, să nu luăm de­cît un simplu caz Toată lumea ştie că pen­tru ca să fie cineva bun grădinar, de pildă, trebue să aibă noţiuni de gră­­dinărie, de botanică, etc., în primul loc Ei bine, în programa şcoalelor normale nu s’au introdus încă noţiunile elemen­tare despre sufletul copilului, fără de care cineva nu poate să fie învăţător iscusit. Şi de la dl. Haret ne aşteptam la mai mult. Dintre Miniştrii cari s’au succe­dat la Ministerul de Instrucţie de vre-o 15—20 de ani, d-sa a condus acest mi­nister mai multă vreme şi apoi d-sa este „omul şcoalei Timpul şi spaţiul nu mi permit de a măi vorbi de alte rele de care sufere şcoala noastră primară şi pe care am fost în drept să ne aşteptăm de la d. Haret să le curme, cum este bunăoară exaltarea activităţii extra şcolară, scurta durată a şcolarităţii, dezacordul ce e­­xistă între cantitatea de materii şi nu­mărul claselor şcoalei primare, nepo­trivirea ce este între program şi felul ocupaţiilor ce le au locuitorii din cir­cumscripţiile şcolare, etc., chestiuni foarte importante, pentru că de la re­zol­virea lor atîrnă starea întreagă a locuitorilor acestei ţări, care cam de mult aşteaptă o îndrumare sănătoasă. Dascalu Pintilie OAMENI ŞI LUCRURI Fracul şi bluza Se pare că în momentul de faţă Iaşul are două mari actualităţi: acea a „Pie­ţei Nouă“—destinată statuiei lui Cuza- Vodă în contra unanimei păreri care re­clama Piaţa Unirei—şi greva chelnerilor, pe tema controlului sanitar. Despre această din urmă actualitate vrem să vorbim, deşi— mărturisim—n’o cunoaştem de­cît din ziar, căci împreju­rările nu ne-au îngăduit răgazul de a ve­dea interesantul spectacol al berăriilor, cafenelelor şi restaurantelor fără perso­nal, ca nişte temple pustii, părăsite de preoţii lor. E o pagină,—o pagină goală— în car­tea Iaşilor, vederea atîtor localuri pu­blice închise la o oară cînd viaţa oraşu­lui abia începe, căci progresul ne-a adus şi nouă ceea ce fatalmente trebuia să vină : o viaţă nocturnă, o viaţă de cafe­nea, o viaţă în care chelnerul joacă ro­lul esenţial—şi une­ori chiar diferite şi variate roluri. Ci anume roluri poate juca această ca­tegoria socială, ar fi prea mult di «pus şi poate nu e acum momentul bine ales s’o spunem,—acum cînd chelnerii se află într’o luptă grea, pe viaţă şi pe moarte, o luptă în care medicul primar — tocmai el!—joacă rolul unui microb distrugător. E s de vorat că, răspunzător de bunul mers al pur­ătăţii publice, medicul primar a pornit lupta de exterminare cu cele mai bune intenţiuni. Impunînd bluza şi şorţul în parele de serviciu, s’a gîndit »,garanta consumato­rilor un grad da curfiţftni® mai mare de cît «a obişnuită. Nu s’a gîndit însă că­ va atinge susceptibilităţi — acolo und® toată lumea e aproape convinsă că nu există nici o susceptibilitate , în sufletul act­lei speciale categorii social®,— clasa chelnerilor. Cită vreme aceştia comunicau cu toată lumea, fără a li sa impune o anumită u­­niformă umilitoare,—ei puteau avea iluzia unei pare­cari libertăţi; dar bluza şi mai cu seamă şorţul sunt simboluri degrada­toare, sunt insignii cari înfierează fiinţa lor şi par a le spulbera cea din urmă li­cărire da speranţă, ca s’ar putea prenu­măra socialmante, între ceilalţi oameni cu cari comunică. E o prejudecată, dar care are scuza de a părea raţională şi lupta în contra aservirii, în contra degradării, sub ori­ ce formă s’ar da, nu poate fi prea antipa­tică. Iar faptul că chelnerii s’au oferit să poarte fracul—cita mizerii nu ascunde a­­ceastă uniformă neagră !— probează nu­mai că ei sunt în căutare de a da o altă expresiune aceleiaşi tendinţi,—de a ga­ranta curăţenia. Dar oferta lor n’a fost norocoasă şi acei cari frequentează cafe­ 5 bani Exemplarul ANUNŢURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.......................20 lei 6 luni.....................10 ,, Un rând în pag. III, 50 Bani ›› ›› ›› IV› 40 ,, ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: USI, Str. Gh. Mîrnescu îl Sub direcţiunea unui Comitet Anul VSI. fe 1121 - Duminică 26 Septembrie 1310 nelele nu vor avea mulţumirea estetică de a se vadea serviţi de purtători ai fra­curilor negre. A cui va fi reuşita ? Intre reprezentantul higienei şi între atîtea zeci de proletari, soţi şi părinţi de familie,—cui să dorim succes ? Ne e sim­patică lupta medicului primar,— dar nici rezistenta atîtor oameni nevoiaşi care-şi apără ultima rămăşiţă de „demnitate“ nu ne lasă indiferenţi. ... „Iar microbii“ ? Veţi întreba. Sunt, domnule medic primar, atîtea lo­curi în Iaşi, atîtea localuri publice şi pri­vate, atîtea servicii şi chiar atîtea auto­rităţi, de unde n’au fost încă stîrpiți... Rodion Petru Krapotkin şi Georg Brandes Mai drept ar fi fost, poate, să întitu­lăm articolul de faţă : „Sacha Krapot­kin şi Georg Brandes“, — căci e vorba de o scrisoare pe care bătrînul critic danez Georg Brandes a adresat-o nu de mult domnişoarei Sacha Krapotkin, fiica vestitului scriitor rus, prinţul-anarhist Petru Krapotkin, stabilit de multă vre­me la Londra. Revoluţionarul - teoretician este un vechiu prieten al celebrului critic şi acesta a petrecut multe ore plăcute în casa celui dintăiu. El cunoaşte de a­­proape pe tînăra domnişoară Sacha şi aceasta i-a trimis cînd­va o lungă scri­soare „pe două­spre­zece pagini“, pe cînd Brandes se afla bolnav în spital. Drept recunoştinţă, criticul îi trimite la rîndul său, o lungă scrisoare care însă n’a rămas o simplă scrisoare par­ticulară, ci a fost dată publicităţii în suplimentul literar al unui mare ziar german, de unde traducem fragmentele de mai jos. Brandes, sceptic, pesimist, stabileşte diferenţa de temperament între Kra­­potkin şi dinsul, pînă a atinge alte probleme. „Dragă Sacha, dacă m’ai cunoaşte mai de aproape, te-ai minuna văzînd cită deosebire este între papa şi între mine. Papa iubeşte oamenii şi crede în ei. Eu — îi ţin cît mai la distanţă şi nu mă încred de fel întrinşii. Dacă ar fi să vorbesc cinstit -- aşa cum trebue să vorbim — aşi mărturisi că — natural ca oarecari excepţiuni — despreţuiesc oamenii. Papa crede în bunul simţ şi în inima cea bună a masselor şi nu ştie nimic doară despre acei oameni cari trăesc ca paraziţii pe seama altora şi fac să perziste în veci comedia ofi­cială. Eu le doresc masselor soarta cea mai bună şi nici nu mă lasă nepăsător ne­voia lor, mizeria lor, — dar văd mul­ţimile împestîndu-se unele pe altele cu prejudecăţile lor speciale şi nu mă aş­tept la lucru mare din partea genero­zităţii lor.. „...Intru cît priveşte pe aşa numiţii învăţaţi, îmi vine greu să-mi exprim sentimentele mele despre dînşii. Dar după părerea mea, însuşirea de căpe­tenie a celor mai mulţi dintre ei con­stă în a fi — maimuţe... Cum să nu fie cineva dezgustat, cînd s’a putut convinge că cea mai mare parte dintre ei, acei cari dau tonul aşa zisei „opinii publice“ în toate oraşele mari, laudă pe cutare, numai ca să supere pe celalt; iar faţă de orice a­­pariţiune merituoasă se înfăşoară acum in mantia indiferenţei, — acum îi dau concursul unei opere de nimicire, cînd parola este dată în acest sens, iar faţă de o apariţiune identică, sau chiar ceva mai tîrziu faţă de apariţiunea odini­oară neluată în seamă, se arată entu­ziasmaţi, cad în extaz, nu mai conte­nesc a cita numele scriitorului, a pro­duce citate din opera lui, a-l proclama drept cel mai mare, drept unicul, su­premul, neîntrecutul... Am trăit de-ajuns ca să văd pe Vic­tor Hugo tratat cu nespusă nepăsare, trecut cu vederea, mulţi ani de a m­ a­dul, chiar în organe ca „Revue des Deux Mondes“, batjocorit ca talent şi carac­ter, — şi să-l văd apoi înălţat, slăvit, admirat şi adorat ca o fiinţă superi­oară, ca un părinte ideal şi la urmă, pur şi simplu divinizat Am văzut muzica lui Wagner înlă­turată cu batjocură, am fost martorul persecutării lui în ziare foarte însem­nate ; am asistat apoi la preţuirea lor, la adorarea şi apoteozarea lui. Am urmărit cu compătimire lupta

Next