Opinia, septembrie 1910 (Anul 7, nr. 1101-1121)
1910-09-26 / nr. 1121
In Inni unei Ciuntii lilifi Două săptămîni de-a rîndul presa străină s’a ocupat de noi. N’am fost scutiţi şi de unele aprecieri răutăcioase, şi chiar jignitoare, cu atît mai mult cu cît erau absolut nedrepte. Era vorba de convenţia militară încheiată de statul nostru cu imperiul turcesc, şi pe care ziarul parizian „Le Matin“, a denunţat-o ca o provocaţiune la pacea Europeană. Am aşteptat mai întîi răspunsul guvernului în această privinţă, fiind singurul indicat a confirma sau desminţi existenţa unei asemenea convenţiuni. Acum, cînd guvernul şi-a făcut datoria şi a făgăduit pe de-antregul acest fapt, care a alarmat atît de mult diplomaţia europeană, suntem datori să ne spunem şi noi cuvîntul. Socotim de perfect exactă desminţirea guvernului nostru şi credem că în adevăr nu există nici un fel de convenţie între noi şi Turcia de natură a stabili o legătură militară între aceste două state. Dar chiar dacă ar exista, întrucît o asemenea convenţie ar tulbura sau periclita pacea Europei ? Ni se pare curioasă, îndrăsneaţă chiiar, alarma pe care presa străină şi în deosebi presa franceză a făcut-o în jurul acestei chestiuni. Curioasă, pentru că tendinţele şi manifestările noastre în politica externă, sunt îndeajuns cunoscute şi şi nu sunt de natură a surprinde pe nimeni, nefiind vorba de o schimbare de atitudine în această politică. Îndrăzneaţă, pentru că suntem un stat independent, stăpîn pe actele noastre, şi nu e permis nimănuia să se amestece în treburile noastre şi să ne dicteze cum trebue să ne înţelegem interesele în politica din afără. Statul nostru este adept al politicei triplei alianţe, este chiar asociat al acestei politice, în contra căreia Franţa şi Rusia au opus dupla alianţă, tocmai în interesul menţinerei echilibrului European. Interesele noastre de Stat ne au impus să avem privirea aţintită totdeauna spre centrul Europei, spre Austria şi Germania, din pricina colosului popor slav de la nord şi sud, reprezentat prin Rusia, Bulgaria şi Serbia. Şeful partidului junimist, d. Petre Carp, vorbind chiar anul trecut la discuţia mesagiului asupra politicei noastre externe, a accentuat cu experienţa şi cunoştinţele sale, necesitatea ce avem de a fi vecini, atenţi asupra tuturor manifestărilor slave, în politica lor de afară. Şi atunci, dacă nu e un secret pentru diplomaţia Europeană, legătura politică dintre România şi Statele din tripla alianţă, în scopul apărărei sale faţa de popoarele slave ce o înconjor pe trei laturi, cu atît mai mult nu poate să o surprindă posibilitatea unei legături de arme cu Imperiul Turcesc, care se găseşte în bună parte în aceiaşi stuaţie, faţă de tendinţele manifestate în potriva acestui stat de slavii din Macedonia şi Bulgaria sub încuragjarea slavilor de la Nord. Dar nu enunţai atît. In Macedonia, focarul de lupte sângeroase între naţionalităţile care o compun, noi Români avem mari interese naţionale. Aceste interese imperiul Turcesc le-a înţeles şi apreciat şi noul regim politic din Turcia, le-a pus pe un picior de egalitate cu interesele celorlalte naţionalităţi. Faptul acesta a fost de natură să excite sentimentul invidiei grecilor şi Bulgarilor, cari duşmănesc pe Turci tot atît cît duşmănesc populaţia românească de la Pind. Turcia, e încunjurată, şi la sud şi la nord, de două state, cari îi produc zilnic nemulţumiri şî cari la orice moment ar fi gata să o pună în răs ■ boiu crîncen cu dînsele. Rezultatul unui asemenea răsboiu nu ne-ar putea fi indiferent, căci ar avea efect direct asupra soartei popoarelor din Macedonia. Şi cum Bulgarii pretind drepturi exclusive asupra Macedoniei, se înţelege de la sine că Romînia va fi chemată să-şi spună cuvîntul seu, iar pentru ca să şi spună cuvîntul cu efect—va trebui să fee parte de la început la desfăşurarea evenimentelor. Ori atunci se explică perfect necesitatea unei înţelegeri între noi şi Turcia, în cazul unui conflict între acest stat şi Bulgarii încurajaţi de Ruşi. Că nici Rusia, nici Bulgaria, nici Franţa chiar, nu pot fi mulţumite de sprijinul puternic pe cari noi l’am da Turciei în asemenea împrejurări critice, lucrul se explică de minune. Rusia şi Bulgaria, văd în noi o ba-rieră serioasă a pretenţiunilor lor în Balcani—iar Franţa, ea amică aliată Rusiei îşi dă seama de greutatea sprijinului ce e datoare să acorde aliatei sale, faţă de o asemenea convenţie militară. Dar ,ce“ne priveşte pe noi interesele acestor State ? Din punctul lor vedere —o asemenea convenţie poate să fie dăunătoare. Pentru noi însă, e admirabilă şi dacă pînă azi nu a existat decît în imaginaţia unora, ar fi de dorit să existe în realitate. Nenorocit domn Cîndin noaptea de 3 spre 4 Ianuarie deputaţii unionişti, duşi de inspiraţiunea de moment a lui Pisoschie, care scotocind focul în sobă şi necăjit că nu se înţelegeau asupra candidatului la domnie, după o pauză de cîteva clipe, rosti numele lui Cuza, vice-preşedintele adunării elective, de sigur că nu s’a gîndit că va soroci prietenului său, ajins domn, o soartă aşa tîtiVurega. Frămîntările politice ale adunării elective au scos la iveală persoana lui Cuza, punînd în capul ţării pe omul, care trebuia—ca Roman—să întrupeze aspiraţiunile Neamului. Colonelul Cuza ajuns domnitorul Cuza nu şi-a putut stăpîni păcatele omeneşti legate de pumnul de ţarină, ce e omul; dar a ştiut să pună duhul lui în întreaga închegare a Romîniei de astăzi. Şi dacă astăzi urmaşii săi, după jumătate de secol scot din cutele istoriei persoana lui Cuza, este că văd în Domnitorul Cuza, întrupătorul unei idei scumpe neamului. Şi de o dată vedem acest lucru singular, dar plin de învăţăminte. In capul celor ce s'au gîndit să veşnicească în bronzul etern chipul nemuritorului Cuza, a fost un boer de viţă, nume domnesc, pilduind prin aceasta că în faţa necesităţii faptului istoric, cei ce însuşi au fost o verigă dureroasă şi plină de tragedii ale acestei necesităţi, au ştiut şi ştiu să desprindă din rostul vremei persoana făptaşului de duhul lui. Boerimea ţării, care şi-a văzut închis pentru totdeauna drumul la domnie prin alegerea lui Cuza, a luat acest fapt ca o îndeplinire istorică a unei misiuni dumnezeeşti, şi trecînd peste omul, care prin persoana lui a stîrnit patima luptelor politice din timpul său, s’a gîndit că e o datorie sfîntă de neam şi ţară, ca din domnitorul Cuza să aleagă faptele lui, intenţiile lui, misiunea lui istorică, şi s’o întrupeze în bronzul etern pentru a se arăta generaţiunilor tinere, care trăesc prin ideia lui Cuza, fără să-l fi văzut, fără să-l fi auzit, fără să-şi fi legat de chipul domnitorului patima minei de pămînt. Şi nici că se putea ca să nu iasă din sinul aulei boerimi de rasă, care a înscris la activul ei toate paginile vieţii istorice şi politice ale neamului nostru, ideia cultului trecutului prin oamenii săi. Boerimea noastră nu poate vedea decit în biric tot trecutul ţării noastre, căci e opera lor istoria neamului romînesc. Poporul e anonim în gloata lui; personalitatea în istorie e atributul clasei diriguitoare cu şeful statului în frunte. Iar dacă Cuza a lărgit bazele acestei vieţi politice, nu a făcut surpînd boerimea, ci mărindu-i şi lărgindu-i bazele spre binele neamului, făcînd să cheme la viaţa publică şi alte elemente nouă şi dornice de traiu, ca şi vechea boerime. Opera lui Cuza a fost de înălţare a neamului, nu de înfosolire. Dar Cuza a fost om, ochii lui pe mulţi a pătruns cu căutătura lor; gura lui pe mulţi i-a mustrat pentru faptele lor; glasul lui a înălţat pe unii; a scoborît pe alţii, ţinuta lui a fost după oameni, iar minia lui, picioarele lui le-au simţit unii, cînd ca desmerdare, cînd ca... dat afară. Urmările fizice ale persoanei lui Cuza, luatul de spete, mustratul cu gura, datul afară pe scări, mîndrea staturei sale nici azi nu le uită unii din acei ce au avut parte din ele. Şi din acest fond material—dar trecător al omului cît trăeşte a fost dat ca burghezia politică, pentru care a luptat Cuza să rîdice vaza, să se vază luînd o ţinută politică de ponegrire memoriei ntare' domn. Şi pe cînd borii, loviţi în baz leţilor politice, dau tributul de recunoştinţa marelui Voevod, şeful partidului liba h'gînd o veche ură personală a bătrînulu foi secretar a lui Cuza, să gînjască şi faţa istoriei numele şi fala fapt lor marelui domn. Iar cînd Iaşii, oraşul care a înţăles misiunea cea mare as lui Cuza, şi şi-a sacrificat pentru ţară uitu-nia sa de capitala, vin astăzi şi cer să se puc în cel mai bun loc—piaţa Unirei—ihituea lui Cuza, ura veche a partidului liberal se pune de-acurmezişul acestei sfinte datorii, pilduind urît în ochii tinerimei, pînă unde duce duşmănia politică. Pentru cei care au deschis ochii sub domnia lui Cuza, sau cari trăim numai cu numele şi faptele lui, cerem să se limpezească în toţi istorii adevărul şi valoarea persoanelor ce au înfăptuit Romînia modernă, şi la sentimentele unui oraş întreg, a unei ţări chiar, să si lese libera sa manifestare pentru proslăvirea celor ce au bine meritat în ochii ţării. E greu însă de citat sentimente superioare de la acei ce şi-au făcut din ponegrire o meserie, din insulte o armă şi din necinstire o tactică. #** încă o măsură dăunătoare Şcoalei Adică măsura în formă n’ar fi rea. Dar avind în videre oamenii de la care vine şi antecedente:’, acestora, nu putem avea altă părere’ Istă despre ce e ' vorba . Se svoneşte că conferinţele generale ale membrilor corpului didactic primar vor fi desfiinţate şi vor fi înlocuite prin cursuri de vacanţă, ţinute de membri destoinici ai cursului primar, cari vor fi plătiţi pentru aceasta şi la ele vor fi obligaţi a lua parte suplinitorii, ajutorii de învăţători şi în general acei membri ai corpului didactic, care se vor găsi că au nevoe şi cari înainte se trimeteau la cursurile de repetiţie. Că la conferinţele generale se pisa apa în piuă şi cei mai mulţi membri nu trăgeau nici un folos, este prea adevărat. Dar svonul despre noua măsură in dispune pe foarte mulţi învăţători. Nu pentru că, fiind slab pregătiţi se tem că vor fi trimişi la cursurile aceste pentru a se întări în arta de a instrui sau a educa. Dar, se tem că fiind de altă coloare politică să nu fie loviţi, ceea ce s’a intimplat de multe ori. La noi, aceste două noţiuni, a face politică şi a fi destoinic, sunt sinonime încă nu s’a văzut ca cineva să fie recompensat pentru meritele sale didactice. Dacă nu faci politică, eşti slab. Cel puţin aceste sunt vederile partidului, care astăzi deţine puterea. El calcă totul pentru a satisface pe partizanii săi. Un exemplu. Era în vara anului cu răscoala. Un învăţător atrage atenţia revizorului şcolar, dintr’un oraş demunte, că în comisiunea examinatoare a particularilor figurează şi numele unui coleg care mai fusese. Ştiţi ce-i răspunde revizorul şcolar ? — Crezi c’am sa te pun pe d-ta ! Iată ce a răspuns profesorul, pus revizor pentru răscoale, socialist, maior peste armată, sculptor, ete. Şi încă cite altele ! Ce şi-au zis acuma partizanii actualului Ministru de instrucţie ? Miine, poimîne, nu vom mai fi la putere. Avem multe simpatii cu noi : pe învăţători îi avem cu activitatea extraşcolară, pe preoţi cu cea extrabisericească, pe amîndoi cu înaintările pe foc, etc. N’ar fi rău să mai ciupim cîteva şi cu această ocazie : în conferinţele generale să nu fie obligaţi a lua parte de cît cine vom vrea noi să fie pedepsit şi să nu-i predee cursuri decît iarăşi cine vom crede noi. Cu chipul acesta avem simpatia celor pe care îi scutim, şi a celora pe care îi favorizăm, iar pe de altă parte avem ocazia să ne răzbunăm pe cei care nu sunt partizanii noştri. Cunoaştem noi apucăturile „didactice“ ale acestor domnişori ! In arta de a inventa fel de fel de formule pentru a satisface pe partizanii politici, nimeni nu-i întrece. Ciad se va face istoria învăţămîntului nostru primar, istoricul nepărtinitor va trebui să pue pentru ministeriatul d lui Haret, caracteristica , arta de a inventa formule pentru a satisface pe partizani. In aceasta se rezumă toată politica şcolară a d-lui Haret, încolo dezastru. Acţiune distrugătoare. Căci pentru cercetătorul emancipat de orice prejudecată, nici o măsură sau lege votată în timpul liberalilor de astăzi, nu apare cu adevărat folositoare mulţimei, masei poporului, sau mai bine zis, toate în aparenţă par a fi folositoare, dar în fond sunt vătămătoare, opresc în loc orice progres. Intr’adevăr, să nu luăm decît un simplu caz Toată lumea ştie că pentru ca să fie cineva bun grădinar, de pildă, trebue să aibă noţiuni de grădinărie, de botanică, etc., în primul loc Ei bine, în programa şcoalelor normale nu s’au introdus încă noţiunile elementare despre sufletul copilului, fără de care cineva nu poate să fie învăţător iscusit. Şi de la dl. Haret ne aşteptam la mai mult. Dintre Miniştrii cari s’au succedat la Ministerul de Instrucţie de vre-o 15—20 de ani, d-sa a condus acest minister mai multă vreme şi apoi d-sa este „omul şcoalei Timpul şi spaţiul nu mi permit de a măi vorbi de alte rele de care sufere şcoala noastră primară şi pe care am fost în drept să ne aşteptăm de la d. Haret să le curme, cum este bunăoară exaltarea activităţii extra şcolară, scurta durată a şcolarităţii, dezacordul ce există între cantitatea de materii şi numărul claselor şcoalei primare, nepotrivirea ce este între program şi felul ocupaţiilor ce le au locuitorii din circumscripţiile şcolare, etc., chestiuni foarte importante, pentru că de la rezolvirea lor atîrnă starea întreagă a locuitorilor acestei ţări, care cam de mult aşteaptă o îndrumare sănătoasă. Dascalu Pintilie OAMENI ŞI LUCRURI Fracul şi bluza Se pare că în momentul de faţă Iaşul are două mari actualităţi: acea a „Pieţei Nouă“—destinată statuiei lui Cuza- Vodă în contra unanimei păreri care reclama Piaţa Unirei—şi greva chelnerilor, pe tema controlului sanitar. Despre această din urmă actualitate vrem să vorbim, deşi— mărturisim—n’o cunoaştem decît din ziar, căci împrejurările nu ne-au îngăduit răgazul de a vedea interesantul spectacol al berăriilor, cafenelelor şi restaurantelor fără personal, ca nişte temple pustii, părăsite de preoţii lor. E o pagină,—o pagină goală— în cartea Iaşilor, vederea atîtor localuri publice închise la o oară cînd viaţa oraşului abia începe, căci progresul ne-a adus şi nouă ceea ce fatalmente trebuia să vină : o viaţă nocturnă, o viaţă de cafenea, o viaţă în care chelnerul joacă rolul esenţial—şi uneori chiar diferite şi variate roluri. Ci anume roluri poate juca această categoria socială, ar fi prea mult di «pus şi poate nu e acum momentul bine ales s’o spunem,—acum cînd chelnerii se află într’o luptă grea, pe viaţă şi pe moarte, o luptă în care medicul primar — tocmai el!—joacă rolul unui microb distrugător. E s de vorat că, răspunzător de bunul mers al purătăţii publice, medicul primar a pornit lupta de exterminare cu cele mai bune intenţiuni. Impunînd bluza şi şorţul în parele de serviciu, s’a gîndit »,garanta consumatorilor un grad da curfiţftni® mai mare de cît «a obişnuită. Nu s’a gîndit însă că va atinge susceptibilităţi — acolo und® toată lumea e aproape convinsă că nu există nici o susceptibilitate , în sufletul actlei speciale categorii social®,— clasa chelnerilor. Cită vreme aceştia comunicau cu toată lumea, fără a li sa impune o anumită uniformă umilitoare,—ei puteau avea iluzia unei parecari libertăţi; dar bluza şi mai cu seamă şorţul sunt simboluri degradatoare, sunt insignii cari înfierează fiinţa lor şi par a le spulbera cea din urmă licărire da speranţă, ca s’ar putea prenumăra socialmante, între ceilalţi oameni cu cari comunică. E o prejudecată, dar care are scuza de a părea raţională şi lupta în contra aservirii, în contra degradării, sub ori ce formă s’ar da, nu poate fi prea antipatică. Iar faptul că chelnerii s’au oferit să poarte fracul—cita mizerii nu ascunde această uniformă neagră !— probează numai că ei sunt în căutare de a da o altă expresiune aceleiaşi tendinţi,—de a garanta curăţenia. Dar oferta lor n’a fost norocoasă şi acei cari frequentează cafe 5 bani Exemplarul ANUNŢURI 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.......................20 lei 6 luni.....................10 ,, Un rând în pag. III, 50 Bani ›› ›› ›› IV› 40 ,, ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: USI, Str. Gh. Mîrnescu îl Sub direcţiunea unui Comitet Anul VSI. fe 1121 - Duminică 26 Septembrie 1310 nelele nu vor avea mulţumirea estetică de a se vadea serviţi de purtători ai fracurilor negre. A cui va fi reuşita ? Intre reprezentantul higienei şi între atîtea zeci de proletari, soţi şi părinţi de familie,—cui să dorim succes ? Ne e simpatică lupta medicului primar,— dar nici rezistenta atîtor oameni nevoiaşi care-şi apără ultima rămăşiţă de „demnitate“ nu ne lasă indiferenţi. ... „Iar microbii“ ? Veţi întreba. Sunt, domnule medic primar, atîtea locuri în Iaşi, atîtea localuri publice şi private, atîtea servicii şi chiar atîtea autorităţi, de unde n’au fost încă stîrpiți... Rodion Petru Krapotkin şi Georg Brandes Mai drept ar fi fost, poate, să întitulăm articolul de faţă : „Sacha Krapotkin şi Georg Brandes“, — căci e vorba de o scrisoare pe care bătrînul critic danez Georg Brandes a adresat-o nu de mult domnişoarei Sacha Krapotkin, fiica vestitului scriitor rus, prinţul-anarhist Petru Krapotkin, stabilit de multă vreme la Londra. Revoluţionarul - teoretician este un vechiu prieten al celebrului critic şi acesta a petrecut multe ore plăcute în casa celui dintăiu. El cunoaşte de aproape pe tînăra domnişoară Sacha şi aceasta i-a trimis cîndva o lungă scrisoare „pe douăsprezece pagini“, pe cînd Brandes se afla bolnav în spital. Drept recunoştinţă, criticul îi trimite la rîndul său, o lungă scrisoare care însă n’a rămas o simplă scrisoare particulară, ci a fost dată publicităţii în suplimentul literar al unui mare ziar german, de unde traducem fragmentele de mai jos. Brandes, sceptic, pesimist, stabileşte diferenţa de temperament între Krapotkin şi dinsul, pînă a atinge alte probleme. „Dragă Sacha, dacă m’ai cunoaşte mai de aproape, te-ai minuna văzînd cită deosebire este între papa şi între mine. Papa iubeşte oamenii şi crede în ei. Eu — îi ţin cît mai la distanţă şi nu mă încred de fel întrinşii. Dacă ar fi să vorbesc cinstit -- aşa cum trebue să vorbim — aşi mărturisi că — natural ca oarecari excepţiuni — despreţuiesc oamenii. Papa crede în bunul simţ şi în inima cea bună a masselor şi nu ştie nimic doară despre acei oameni cari trăesc ca paraziţii pe seama altora şi fac să perziste în veci comedia oficială. Eu le doresc masselor soarta cea mai bună şi nici nu mă lasă nepăsător nevoia lor, mizeria lor, — dar văd mulţimile împestîndu-se unele pe altele cu prejudecăţile lor speciale şi nu mă aştept la lucru mare din partea generozităţii lor.. „...Intru cît priveşte pe aşa numiţii învăţaţi, îmi vine greu să-mi exprim sentimentele mele despre dînşii. Dar după părerea mea, însuşirea de căpetenie a celor mai mulţi dintre ei constă în a fi — maimuţe... Cum să nu fie cineva dezgustat, cînd s’a putut convinge că cea mai mare parte dintre ei, acei cari dau tonul aşa zisei „opinii publice“ în toate oraşele mari, laudă pe cutare, numai ca să supere pe celalt; iar faţă de orice apariţiune merituoasă se înfăşoară acum in mantia indiferenţei, — acum îi dau concursul unei opere de nimicire, cînd parola este dată în acest sens, iar faţă de o apariţiune identică, sau chiar ceva mai tîrziu faţă de apariţiunea odinioară neluată în seamă, se arată entuziasmaţi, cad în extaz, nu mai contenesc a cita numele scriitorului, a produce citate din opera lui, a-l proclama drept cel mai mare, drept unicul, supremul, neîntrecutul... Am trăit de-ajuns ca să văd pe Victor Hugo tratat cu nespusă nepăsare, trecut cu vederea, mulţi ani de a m adul, chiar în organe ca „Revue des Deux Mondes“, batjocorit ca talent şi caracter, — şi să-l văd apoi înălţat, slăvit, admirat şi adorat ca o fiinţă superioară, ca un părinte ideal şi la urmă, pur şi simplu divinizat Am văzut muzica lui Wagner înlăturată cu batjocură, am fost martorul persecutării lui în ziare foarte însemnate ; am asistat apoi la preţuirea lor, la adorarea şi apoteozarea lui. Am urmărit cu compătimire lupta