Orizont, 1989 (Anul 40, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)
1989-12-15 / nr. 50
• 3 • Gala spectacolelor de teatru pentru tineret Cea di a VI-a ediție a „Casei spectacolelor de teatru pentru tineret“ a debutat la Arad la sfîrșitul lunii octombrie, organizată fiind de C.C. al U.T.C. și C.C.E.S. Cele opt colective artistice, invitate de organizatori, au susținut zilnic spectacole, iar în închiderea Galei a avut loc una dintre acele admirabile întilniri ale revistei Teatrul. Și dacă debutul nu a fost încurajator, pentru că el s-a petrecut cu un spectacol confuz, al Teatrului Național din Tîrgu Mureș, finalul a fost intr-adevăr o sărbătoare a teatrului românesc. Prima zi a Galei a însemnat la Arad premiera absolută a piesei Valentina (Trenul din zori) de Dumitru Roman, în regia Adrianei Piteșteanu, scenografia lui Dobre Rolnay Judith și interpretarea colectivului de la Tg. Mureș. Spectacolul, deși avea la bază evenimentele fierbinți din preajma zilei de 23 August, a fost lipsit de tensiune și ritm, personajele au fost schematizate nefericit și sistemul de relații total eronat. „Solness, constructorul“ de Ibsen în regia lui Tudor Mărăscu, scenografia lui Georgescu Dumitru și interpretarea actorilor de la Teatrul Giulești din București, a convins spectatorii de potențialul artistic al acestui colectiv, fără să emoționeze. Virgil Andriescu, Agatha Nicolau și Ana Ciontea au reliefat o poveste scenică corectă, din care a lipsit strălucirea lecturii regizorale care ne-a încîntat de multe ori în spectacolele lui Tudor Mărăscu. Evident, a fost o reprezentație de la care am fi dorit mai mult, dar cert peste nivelul multor titluri susținute în Gală. Momentul de referință al manifestării l-a constituit prezența Naționalului craiovean cu piesa „Unchiul Vanea“ de A. P. Cehov, în viziunea lui Mircea Cornișteanu și scenografia Ștefaniei Cenean. Se pornește de la o tulburătoare lectură scenică, regizorul descifrînd textul cu o vizibilă disponibilitate filozofică, reverberînd sensurile scriiturii cehoviene. Este mai ales un spectacol de stări, de relații, de joc interior. Neliniștea, emoția, atracția către necunoscut, aspirația permanentă către altceva conferă poveștii scenice personalitate și valoare. Numeroasele premii conferite de juriul Galei pentru scenografie, regie, interpretare — Valer Delakeza, Diana Gheorghian — au validat un spectacol care, deși nu a avut cea mai bună seară a sa, este atît de solid construit nicit nici timpul, nici indispozițiile trecătoare ale actorilor, nu-l vor putea altera. Nu sînt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu, în formula studenților de la I.A.T.C., spectacol regizat de Daniela Peleanu, anul V regie, a impresionat prin prospețimea lecturii și a interpretării, obținînd un premiu pentru debut. în general, Gala nu ne-a oferit revelații, ci doar momente de teatru reușite (în diverse compartimente), între acestea am aminti spectacolul teatrului gazdă, cu piesa lui Paul Everac, Convorbire la Arad între cei șapte magnifici și femeia iubită, în care regizorul Constantin Codrescu construiește o poveste scenică dintr-un text mai greu de translat în acești termeni. Acțiunea este bine decupată în planuri paralele, relațiile funcționează corect, personajele sînt bine individualizate — remarcabile interpretări au realizat Mihaela Murgu și Ion Costea — iar uneori, cînd și rea partitura permite, jocul capătă un pitoresc cuceritor. Este cazul actorului Ion Văran, distins cu premiul de interpretare. Reprezentațiile Teatrului de Nord din Satu Mare, secțiile maghiară și română, cu piesele Regina balului de N. Mateescu și Europa, aport viu sau mort de Paul Cornel Chitic, ambiționează în lecturi regizorale diferite să ofere două spectacole etalon pentru trupa acestui teatru. In ansamblu, intențiile sînt materializate, pentru că montările au ritm, spontaneitate și prestanță scenică. Regina balului, în regia lui Paraska Miklos și scenografia Măriei Gheorghiade, emoționează prin simplitatea discursului scenic, tensionat de o scenografie dinamică. Firescul și logica semnelor teatrale folosite echilibrează un text în care există momente rarefiate. Cel de-al doilea titlu montat de regizorul Cristian Ioan și în scenografia lui Florin Harasim este mult mai puternic și mai unitar construit în prima parte decît în a doua, pe parcursul căreia apar vădite semne de oboseală, și la nivelul interpretării și, în cel al semnelor teatrale (care se repetă). în ansamblu, însă, spectacolele au lăsat impresia unor opere scenice demne de o competiție națională, fapt remarcat de juriu, care le-a distins cu Premiul pentru valorificarea dramaturgiei originale și, în cazul montării de la secția maghiară, și cu Premiul pentru scenografie conferit Măriei Gheorghia de ex-aequo cu Ștefania Cenean de la Naționalul craiovean. Două spectacole au fost prezentate hors concours în repertoriul manifestării comentate : „Calbul pribeag“ de D. R. Popescu, în formula Teatrului Național din Timișoara și „Arma secretă a lui Arhimede“ de D. Solomon, interpretată de Teatrul de Comedie din București. Spectacolul timișorean, multi-premiat la anterioarele gale naționale, în toate compartimentele sale — regie, interpretare, scenografie — nu și-a pierdut nimic din concizia, claritatea și virulența discursului scenic remarcate la premieră. Solid construit, el nu dă semne de oboseală, iar interpreții săi Larisa- Stase Mureșan, Ion Haiduc și Traian Buzoianu n-au avut nici o notă falsă pe parcursul evoluției lor. Spectacolul Teatrului de Comedie are multe carențe, după părerea noastră, mai ales la nivelul regiei. Agitația actorilor pe scenă — astfel personalități ale acestui colectiv — Silviu Stănculescu, Ștefan Tăpălagă, Magda Catone, Șerban Ionescu, Marian Râlea — amestecul de semne teatrale, vulgaritatea și invențiile facile anulează ironia fină și umorul de bună calitate pe care scriitura literară le are în sine. Un moment fericit al Galei a însemnat spectacolul din final prilejuit de întîlnirile revistei Teatru și care a fost compus din recitaluri de înaltă ținută artistică. Fragmentul susținut de Valeria Seciu, din „Arta iubirii“, a convins încă o dată publicul de potențialul acestei actrițe de excepție. Clipe de rafinată satisfacție artistică ne-au oferit Alex. Repan („Craii de curtea veche“), Mihai Mălaimare cu un moment de pantomimă și Tudor Gheorghe cu un recital nou, gîndit sub genericul versului arghezian. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, în aceeași ordine de idei, amintim iteresantul interviu acordat de regizorul Alexa Visarion în legătură cu specacolele Caragiale, montate peste hotare și privind receptarea dramaturgului român de către publicul străin, lecturile (din opera proprie) susținute de dramaturgul Tudor Popescu și prozatorul Ion Cristoiu. S-au bucurat de succes momentele coregrafice ale grupului Contemp, microrecitalurile actorilor Marina Procopie și George Mihăiță. Ce s-a reușit și ce nu s-a reușit în această Gală ? Reprezentațiile au fost inegale, este drept, dar s-a observat ambiția realizatorilor de a găsi soluții personale în mai toate sectoarele unui spectacol, regie, scenografie, interpretare. Și cu timp se caută și se nasc idei înseamnă că în teatrul românesc se întîmplă ceva și fenomenul în sine este viu. Această certitudine ne-a dat-o Gala la Arad. Liana COIOCARU Pictură și puritate Drumul artistului Eugen Gâscă a început în primăvara anului 1908, într-un sat de pe valea Mureșului, într-un peisaj de care s-a simțit legat pînă la sfîrșitul vieții și pe care l-a transpus în nenumărate pasteluri, acuarele, uleiuri, cu o dragoste statornică și o simplitate copleșitor de subtilă, tulburătoare. Trecut prin școli de prestigiu din Turda și Blaj, minat de o certă vocație de pictor, Eugen Gâscă frecventează, cu începere din anul 1928, Școala de Arte Frumoase din Cluj. Studiile le va termina la București, în atelierele lui Camil Ressu și Constantin Artachino, în anii clujeni leagă prietenii trainice cu colegi și profesori printre care au fost Catul Bogdan, Romul Ladea, Tasso Marchini, Ștefan Gomboșiu, Ion Vlasiu — lucrează cu pasiune și dăruire, măcinat de o dorință de perfecțiune care nu l-a părăsit niciodată. Aflat în plină perioadă de căutări, frămîntări, strădanii spre o exprimare personală, unitară, Eugen Gâscă a petrecut vara anului 1943 la Timișoara, in efervescența vieții artistice a orașului, stimulată de mutarea Academiei de Arte Frumoase de la Cluj. De la prima expoziție personală, deschisă la Cluj în anul 1934, pictorul este prezență discretă dar permanentă în viața artistică a țării, lucrările săle călătoresc mai tîrziu și peste hotare. Retrospectiva din 1978, din sala Dalles, îl arată pe artist făuritorul unui univers de mare lirism filosofic, redat cu o sobrietate impresionantă a culorilor. Figuri umane prelungi, eterice gesturi simbolice intr-un peisaj unic care este cel al dealurilor molcome al unei ape care este a Mureșișului. Titlurile tablourilor sale : Inocență, Legendă, Miracol, Rod, Floare, Maternitate, Liniște, Sărbătoare sînt în acord cu lumea pe care o reprezintă, o lume plină de puritate, reculegere, nesfîrșită aspirație spre împlinire. Nu lipsesc din opera lui Eugen Gâscă momente mari ale istoriei transilvane. Pentru cei care i-au fost aproape, Eugen Gâscă nu îmbătrînise chipul, nici sufletul său Nici nu fuseseră atinse de ani. Lumina din tablourile sale, pornită din adîncul ființei, se întorcea din nou spre el. Aparținînd pentru totdeauna artei românești, opera lui Eugen Gâscă va impresiona mereu, dincolo de măiestrie, prin poezie și puritate. Maria HADAN ORIZONT figurine La al treilea volum de painie *, și după unul tradus în limba italiană, Petre Dinu Marcel ajunge să-și definească o voce și un stil personale. Aerul său de răzvrătit, de loeatnic intîrziat, cu o stare veșnic eruptivă, s-a instalat și in imerstițiile acestor poeme, pigmentindu-le, colorîndu-le. Poezia s-a așezat vir-o albie care îl definește, acum, pe de-a-ntregul, o poezie-manifest, cu un ton, adesea, vitriolant, amendind tare ale veacului, masca în locul adevărului. Fervoarea, frenezia acestei poezii, discursul ei liric fremătînd de pasiune se nasc din înfruntarea dintre elementul terestru, carm și cenușiu și cel aerian celest, dintre forță agresivă și fragilitate. Simbolul „Leului ucis“, care e poetul, învins de agresiunea veacului, pentru o idee generoasă, „pentru o altă primăvară“, e elocvent pentru această poezie. Exotismul poetic nu ține atît de ținuturi sau indicii ale unui spațiu geografic ca atare, unde respiră eroul liric, ci de un joc al termenilor, unii livrești, prin care poetul își face punct de comparație, doar pentru a se referi la ele ca la niște simboluri , ale propriului eu, sau trăiri. Columb sau Vasco da Gamma, Cabral sau York, Capul Bunei Speranțe, Mările Sudului, India sau Nilul devin puncte imaginare, spre care poetul își trimite elanul imaginar. Spre sentimentul comuniunii umane Două sînt temele mari sau axele poeziei sale : erotica și universul social-uman, transpuse amîndouă în trăirea imediată a eroului liric. Erotica sa are forță și patimă. Nu e o poezie plată, dezarticulată, exsanguă, ci mustește de vitalitate și suferință. Iubirea e fremătîndă, fie că e bună, fie că e trădătoare : „M-ai trădat precum / un camarad pe cîmpul de luptă / Dezertlnd“. In acest duel erotic al liricii sale, întotdeauna, bărbatul e stînca, iar femeia e valul. El e tăria, constanța, ea e slăbiciunea, „ondularea primejdioasă“. Universul social uman, transpus în trăirea imediată, participativă, a poetului, pornește de la atitudinea tranșantă față de tarele veacului : amenințarea războiului atomic, poluarea, indiferentismul noilor generații, trădarea (și în iubire), provizoratul sentimentelor umane. Genul acesta de poezie, cu un ton pamfletar, sarcastic, excelează prin șarja asupra generației sale dar și a atitudinii de indeferentism uman. Critica vieții efemere, a existenței zgomotoase, dar lipsite de temei moral, a existenței parazitare minore sînt tot atîtea motive poetice care transpar, limpid și cu violență pamfletară, din aceste poeme precum : Străzile orașului, Poem III, Nodul gordian, unde tonul e firesc, fraza e încordată, versul are nerv, dramatism și încărcătură explozivă. Poet care s-a luptat, zi de zi, cu toate capcanele libbii, ale culturii poetice, care a stăruit, cu tenacitate, asupra poeziei, în toți acești ani lungi, care și-a luat menirea în piept cu seriozitate, curaj și migală, Petre Dinu Marcel și-a cîștigat încet dar sigur un statut al său ca poet și o originalitate certă a liricii sale. Ea poate fi căutată, mai cu seamă, atît în tonul acestei poezii : virulent, acid, delirant, exotic și în temele care îl obsedează și obsedează și veacul nostru : atitudinea umană față de destinul planetei, față de destinul omului de rînd, în care poetul se regăsește pe sine. Pe acest semen al său voiește, cu tot dinadinsul, să-l recupereze poetul prin poezia sa, de la indiferența rece, din nepăsarea egolatră și ucigașă, vrea să-l aducă, îmblînzit, spre sentimentul comuniunii umane, spre iubirea de valorile adevărate, între care iubirea e una de căpătîi, spre un echilibru cu sine însuși, cu viața din jur și cu planeta pe care el viețuiește. Ion ARIEȘANU * Petre Dinu Marcel — CALATORIA DE VIS A MAGNOLIEI, Ed. Dacia, 1989.