Orizont, 1991 (Anul 3, nr. 1-50)

1991-04-19 / nr. 16

MIRCEA ELIADE ÎN CORESPONDENȚĂ Dragă Mircea, București 17 I­ 931 Ce e cu tine ? Sunt îngrijorat. Presimțirile tale sinistre, neliniștea ta, precum și intuiția pe care o am, mă fac să te rog stăruitor să te gîndești la reîn­toarcere. Aci te așteaptă un drum de biruințe. „Isabel“ a rămas în mintea tuturora ca o izbîndă. Se pun în tine atîtea speranțe. Ești așteptat cu brațele deschise. De ce nu te întorci ? Acum, mai mult ca oricînd, e ne­cesar să pui capăt aventurii tale minunate, să revii printre noi, să te bucuri de dragostea caldă a priete­nilor care te înconjoară și să-ți desăvîrșești menirea. Nu ți se pare, dragă Mircea, că întîmplarea din 18 IX 1930, cu tot ceea ce a urmat a fost un semn ? Că șederea la Swarga. Ashram a fost purificarea, su­premul contact cu spiritul indian înainte de despăr­țire ? Că cearta violentă cu profesorul tău are o sem­nificație și că în ieșirea bruscă a acestuia e mai mult decît manifestarea unei voințe omenești ? Toate faptele acestea nu îți arată că e vremea să închizi acest capitol din viața ta, pentru a începe un altul ? Dragă Mircea, gîndește-te la semnificația pe care o au evenimentele din ultimul timp. Înțelege sensul adînc al coincidențelor ce nu sunt simple întrepătrun­deri de fapte, ci semnale luminoase la răspîntii, ma­nifestări ale unei voințe superioare care ne determi­nă și ne conduce. De ce să închizi ochii și să vrei cu tot dinadinsu, să violentezi mersul normal al lucrurilor ? Crezi­­ că există pe lume vreun fapt gratuit și inutil, care să nu-și aibe valoarea și semnificația lui ? Dragă Mircea, ascultă-mi ruga fierbinte și hota­rește-te cu aceeași bărbăție ca și pînă acum , trebuie să te întorci. Sunt sigur că nu vei pune insistența mea pe seama dragostei și a dorului de a te vedea mai curînd, ci vei pătrunde în rîndurile acestea gri­ja pe care o am de a nu te lăsa să te irosești. Ei știu că te-ai întoarce în cursul acestui an, că trebuii să te întorci. Am primit partea (a­ doua din Lumina ce se stin­ge. Am citit-o cu nesaț și am găsit-o puternică și tul­burătoare. Singurele rezerve le-aș face asupra „Me­moriilor lui Manoil“ care reeditează oarecum pe doc­torul din Isabel, vanitatea lui Manoil fiind foarte a­­semănătoare cu geniul dîrz al doctorului și cari, în fond, reprezintă același erou gidian sub masca și apa­rența căruia îți place să te descrii mereu, îmi place mult „Emans“, „Omul care a fost ieri“ și „Porțile“, aștept sfîrșitul. Voi trece manuscrisul și prietenilor (lui Vulcănescu, Noica, Mișu, Șuluțiu). Pri­ma parte din Lumina ce se stinge e în curs de publi­care. Dragă Mircea, îți trimit sub acest plic și o foto­grafie a mea și a Margăi. Ne căsătorim, dacă vrea Dumnezeu, la 29 martie și apoi plecăm pentru o lună în Taormina. Sper că ai primit scrisoarea în care îți explicăm proveniența celor două lire. Era un rest din extractul de compt încheiat în noiembrie și din produsul că­ruia achitasem polița scontată la Capriel. Dragă Mircea, nu-i așa că nu-mi vei lua în nume de rău stăruința pe care o pun rugîndu-te să te în­torci ? „ Cred că e spre binele tău, că e indispensabil. Nu-i așa că mă înțelegi ? Cu mult drag­uJ (Ionel Jianul București ) 1­933 Dragă Alircea, Iți mulțumesc pentru rîndurile tale și urările tri­mise. Ele cuprindeau acea pornire, pe care demult o așteptam, pentru a găsi gîndurile negre și concluziile impuse de dezamăgirile suferite în ultimul timp. Voiam să simt în dosul cuvintelor banale acea vi­brare care-ți îngăduie să crezi în sinceritatea lor. Aș­teptam un semn care să-mi arate că oamenii nu sunt atît de răi, că viața nu e atît de urîtă, că deasupra interesului și a oportunităților de tot felul, mai există încă, în ciuda desmințirilor brutale ale realității, po­sibilitatea unei comunicări spirituale bazate pe afec­țiune, gratuitate și găsindu-și satisfacția în propria ei desăvârșire. Nu voiam să cred că deasupra prieteniei dezin­teresate se ridică disprețuitor și puternic interesul material. Și pentru că la un moment dat m-am îndoit de lucrul acesta, m-am retras pentru a nu fi o povară acelora cărora le purtam o prietenie ce nu le putea fi de folos și nu le putea oferi decît bucuria împăr­tășirii de gînduri. Înțelegi, Mircea ? Eu nu mai sînt bun pentru foștii mei prieteni, pentru că nu mai am ce să le ofer , ei au trecut de mine urmîndu-și fiecare desti­nul. Am rămas în urmă, pe drumul­ străbătut odi­nioară împreună. Prietenii mei nu mai pot găsi la mine decît căl­dura unei afecțiuni, înțelegerea bazată pe această cu­prindere sufletească și atît. Dar pentru atît de puțin lucru ei n-au timp și eu nu vreau să le răpesc timpul. De aceea nu mai chem pe nimeni. Acei care vin, sunt bine priviți și mă bucură cînd îmi jertfesc cî­­teva ceasuri din prețiosul lor timp. Nu mă plîng. Viața e o continuă punere la punct, prin limitarea orizonturilor năzuita și amputarea iluziilor. Eu mi-am găsit fericirea în altă parte și de a­­ceea știu să renunț la bucuriile prieteniei — de care atît de mult am fost legat odinioară. Nu mai cer ni­mic prieteniei : nici solidaritate, nici credință, nici sinceritate. De aceea mă pot bucura de tot ceea ce-mi vine din partea prietenilor, ca de o surpriză. Și totuși, rîndurile tale le-am așteptat. Nu încerca să afli pentru ce Cu drag­ul (Ionel Jianu) 1938 (mai] (cu creionul, de altă mină] Iubite Domnule Cezar Petrescu, îți scrie un vechi admirator și prieten. Mă înte­meiez pe legăturile, atît de trainice pe care le-am a­vut cu scriitorul Cezar Petrescu, pentru a putea pă­trunde la Directorul ziarului „România“. Vreau să-ți comunic doar cîteva amănunte, care te-ar putea in­teresa, ca scriitor și director de ziar, deopotrivă. D-t, știi cum a fost arestat Nae Ionescu , cu o camionetă de jandarmi, cu patru mașini pline de agenți. Știi probabil, cum i-au cotrobăit biblioteca și ce documen­te compromițătoare i-au confiscat : testamentul lu Ionel Moța, cele două scrisori ale lui Moța pentru copiii săi, care trebuiau deschise numai la majoratu lor — și cîteva scrisori ale părintelui Moța către Nae Ionescu în legătură cu o eventuală colaborare „Cuvîntul“. Pe temeiul acestor acte care periclita­u: Siguranța internă și externă a Statului, Nae Ionescu a fost dus la Miercurea Ciucului. Unde nu poate cit nimic și nu poate fi văzut de nimeni. Toate acestea le știai. Fără îndoială, însă. Că nu știai și nici nu bănuiai ce se întîmplă cu asistenți, lui Nae Ionescu, umilul D-tale prieten. A fi asistentul lui Nae, se-nțelege, este de-a dreptul subversiv A­i redactor la Cuvîntul este chiar și mai grav. Cumul în­ aceste două culpe, eu și familia mea suntem necon­tenit păziți de agenți, de șase săptămîni. Cinci des­cinderi și percheziții, descindere la proprietar, jan­darmi pe stradă, sergent la poartă. Soția și copilu nostru nu mai au somn. De cinci zile, de cînd au ve­nit să „mă ridice“ — fără mandat, firește — cu sunt fugărit ca un vînat de lux, din casă în casă, din gar, în gară, din oraș în oraș. Am de lucru, ca să-mi pot plăti chiria și coșnița, și nu pot lucra. M-am angaja să editez, în limba franceză, o revistă de studii reli­gioase Zalmoxis și am primi de două luni șase stu­­dii de la savanții străini. Nu pot tipări revista pentru că nu mai găsesc fonduri. Și, mai ales, pentru că sun urmărit ca un cline. Nu mă gîndesc la mine ; da, mă gîndesc la țara noastră, pe care am angajat-o — ca un prost — la Collège de France, la Academia Ita­liană, la Oslo și Bruxelles, la Harvard University , la Field Museum. Toți savanții aceștia mi-au trime studii importante — pe care le-am arătat și lui Al Rosetti, și lui C. A. Motru, etc.­­— și eu nu mai po­ tipări Zalmoxis pentru că nu mai pot da pe­ acasă și dorm pe unde apuc. Te rog să mă crezi, nu mă plîng. Vreau numai să-ți aduc la cunoștință unele amănunte, care te voi interesa mai ales în calitatea D-tale de Director al României. Gîndește-te, că dacă toate acestea mi se în­tîmplă mie — asistent universitar, membru în Comi­tetul S.S.R., conferențiar la Radio — ce trebuie si­ li se întîmple celorlalți scriitori și cărturari legionari. Să-ți spun eu ce li se întîmplă. Const. Virgil arestat și ținut două nopți în picioare, adus din ceas în ceas la „șef“, ca să spună o adresă pe care n-o știa. Arșa­­vir Acterian arestat. Valeriu Cârdu, arestat, îți spun doar nume pe care le cunoști. Luni noaptea s-au fă­cut cinci sute de noi arestări. Toți subversivi. Toți studenții mei de la Seminarul de metafizică sunt ares­tați sau urmăriți. Iar eu sunt considerat atît de peri­culos, încît a venit chiar un colonel la mine acasă, ca să mă „ridice“. Regret, dar nu mă pot încă preda. Nu mi-am învățat familia cu cerșitul. Să termin măcar o traducere, să încasez ceva bani, și­ apoi voi vedea ce e de făcut. Deocamdată, regretînd că nu-ți pot strînge mina personal, îți trimit salutările mele cele mai prietenești al D-tale Mircea Eliade Pagină realizată de­­ Mircea HANDOCA Tradiția politică românească este strîns legată de instituția monarhică. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Mol­dovei, concretizează idealul de inde­pendență al țării în chiar persoana domnitorului, care nu ar trebui să aibe deasupra sa decît „numai pe Dumnezeu și legea". Această subordo­nare exprimă respectul pentru pravilă, pentru cutumă, îmbinată cu aces­tea ascultării imperativelor morale creștine. Principele cărturar apreciază siste­mul dinastic care asigură o stabilita­te politică mai mare decît sistemul alegerilor domnului de către boieri. Aceasta din urmă a favorizat lupta pentru putere cu toate „cîștigurile“ ca­re decurgeau de aici : corupție, omoruri, tragedii, intrigi și trădări. După ce inventariază domniile pă­­mîntene, Cantemir stabilește cîteva principii politice care s-au dovedit be­nefice în istoria noastră și de care, de altfel, s-a folosit și statul modern pre­­comunist din România. Unul dintre a­­ceste adevăruri legate de istoria poziti­vă a ocîrmuirii în trecut a fost în mod deosebit principiul succesiunii dinas­tice. Ni se spune că „de la Dragoș, descălecătorul Moldovei, pînă la Ște­fan cel Mare, atîta vreme cit Moldova a fost slobodă domnia s-a dat pe te­meiul dreptului la moștenire. Familia domnitoare este un „imago“ public al familiei obișnuite, este ridica­rea, la generalitatea principiilor și a tra­diției, a vieții noastre cotidiene. In toată vremea Evului Mediu românesc legitimitatea a fost asigurată de apar­tenență dinastică. Slăbirea statului a însoțit îndeaproape dezagregare a­cestui mecanism politic care și-a pier­­­­dut treptat forța de a legitima pe cei de „os domnesc“ prin uzurpări și de­tronări abuzive. Consecințele au fost previzibile cu toate că au acționat, spre norocul nostru, cu o lentoare care ne-a permis să supraviețuim. Restrîn­­gerea treptată a independenței țării urmează îndeaproape defecțiunile și precaritatea succesiunilor dinastice ale Basarabilor și Mușatinilor. Contro­lul asupra țării realizat de către Subli­mul Padișah se petrecea prin implica­rea în chiar aceste mecanisme ale suc­­cesiuniilor voievodale. Sultanul a uzur­pat treptat dreptul succesorului prin impunerea încuviințării întronărilor de către mai marii lumii, imperiul turc. Și tot Dimitrie Cantemir constată to­tala dispariție a legitimărilor dinasti­ce în vremea sa, cînd „domnia a fost pusă la mezat de către turci“. Această cumpărare a puterii, favo­rizată din interese financiare de către turci a sărăcit nu numai material ța­ra, ci și moral. Statul nu și-a reintrat în normalitatea stabilită din vremea dinastiilor vechi decît după ce unio­­niștii au hotărît, printr-o remarcabi­lă și salvatoare intuiție politică, în a șaptea ședință a divanului moldovean din 7 octombrie 1857, ca să reintre în tradiția pozitivă a dinastiei domnitoare. Cum țara ar fi putut să reintre și în „tradiția“ uzurpărilor și tentațiilor to­talitare autohtone, în cazul unei varian­te dinastice pămintene, s-a hotărît ca principele să aparțină unei case dom­nitoare din Europa occidentală pentru­ a consolida orientarea spre modernități a țării și pentru a stinge conflictele du putere. în același divan s-a hotărît li­mitarea abuzurilor tiranice prin încre­dințarea puterii legislative unei Adu­nări Obștești. între noi și vremea de atunci s-a creat o prăpastie incredibilă. Moșii a­ceia, deși nu aveau nici telefon și nici televizoare cu muzică rock, erau de fapt mai aproape decît noi de civiliza­ția europeană, dacă ar fi să ne gîndim­ doar la faptul că intrarea principelu Carol în Capitală în ziua de 10 ma 1866 a fost întîmpinată cu entuziasm de­bordant de către bucureșteni. Nimen atunci nu s-a gîndit că țara va fi vîn­dută unui străin. „Grija“ aceasta apar­ține altor vremi care tocmai pentru ei nu sînt de os domnesc caută să se le­gitimeze printr-un naționalism dema­gogic și intolerant. Daniel VIGHI Fiore di virtu VODĂ 7 ORIZON?

Next