Rampa, aprilie 1924 (Anul 7, nr. 1930-1952)
1924-04-02 / nr. 1930
Teatrul inutil Nu sunt dintre pedanţii cari cer ca teatrul — fiindcă e o instituţie cu atât de însemnate puteri de persuasiune — să fie transformat în tribună. Dimpotrivă, mi se pare că uneori se abuzează chiar prea mult de teatru ca exponent politic sau soţia, şi că în felul acesta se răpeşte însuşirea cea mai frumoasă a definiţiei sale: momentul artistic. Totuşi, există o ramură pe care mugurii teatrali sunt deadreptul inutili. Intr'un anume soi de comedii, cari nu apelează decât la senzaţiile spectatorilor şi la instinctele lor cele mai josnice. După cum ne ridicăm cu ultima indignare împotriva filmelor, cari exisează frivolităţi duse până la pornografie, mi se pare o adevărată crimă punerea pe scenă a unor conflicte de cea mai meschină lipsă de importanţă, cu cari totuşi autorii ştiu că vor atrage publicul. Nu, nu contra melodramei se îndreaptă aceste cuvinte ale noastre. Socotim până şi melodramele, cu exploatarea lor lacrimogenă de sentimente omeneşti, mai apropiate de realitatea artei, decât acele comedioare hibride, superficiale şi vulgare, în cari autorii pun în joc orice le vine sub condei, fără rezerve, numai dacă presupun că vor face lumea să râdă. Ştim, da, ştim prea bine din păcate, cu ce nesaţ se complace mulţimea în faţa acestor „opere” de rând. Dar mulţimea aceasta e turmă, şi datoria unor îndrumători conştienţi e să depărteze de dânsa toate excitantele menite a o trans- forma în haită de animale. Grohăiturile de râs, la sepctacolele de joasă extracţiune, pe care le-am pomenit, sunt uneori mai abjecte decât înseşi spectacolele. Şi — dragă Doamne! — nădăjduesc că nu e necesar să vedem omenirea căzînd în ticăloşia începuturilor ei, când idealiştii ne spun de câteva milenii că umanitatea a făcut atâtea progrese de la fazele ei primitive... Ne ridicăm deci împotriva acestui teatru, care nu se adresează de altfel sufletului, şi-l socotim inutil, fiindcă nici măcare nu lasă o urmă în noi, după ce l-am cunoscut. Părăsind un spectacol, la care s’a jucat o asemenea piesă, ai uitat după un sfert de oră că ai fost acolo, și te întrebi nedumerit : — Dar bine, frate, ce naiba am făcut eu astăseară? PRIMUS ANUL VII No. 1930 APARE ZILNIC Director: M. FAUST MOHR [ di o t 11;^/\ 1 _S13 i u MlercurT 1 ApHflB Vi4 ABONAMENTELE: IN ŢARĂ IN STRĂINĂTATE UN AN ŞASE LUNI TREI LUNI 100 350 200 800 500 • 300 TELEFOANE: Direcţia 47/35; Redacţia 1/59; Administraţia 25/35 Biurourile Redacţiei: Bucureşti, Str. Sărindar No. 7 :: :: :: :: :: Biurourile Administrației: București, str. Parlamentului No. 2 Astăzi Opera Română, ora 8.30 seara : „Wally”. Teatrul National, orele 8.30 : „Făt Frumos” . Teatrul Regina Maria, orele 9 . ..Cărăbuşii” şi „Bébé e bolnav”. Teatrul Mic orele 9 : „Dansatorul d-nei”. Teatrul Popular orele 8: „Băiat de viaţă”. Teatrul Carol cel mare, „Cerşetoarea de la Saint-Sulpice”. Cinema Boulevard-Palace: „Marinar fără voie*. Cinema Clasic : „Violetera”. Cinema Lux : „Königsmark”. Cinema Select. ..Contesa de Belfast”. Cinema Apollo: „Contesa de Belfast”. Cinema Frascati: „Două suflete”. Cinema Pathé-Palace: Petecand din Paris”. Crestături Sborul în jurul Nişte Englezi au pornit deunăzi într-o temerară expediţie. Ca altădată Phileas Fogg din fantezia lui Jules Verne, ei şi-au pus în minte să facă ocolul pământului. Dar fiindcă technica modernă a păşit cu un pas mai înainte decât a putut visa însuşi imaginatorul „voiajului spre lună”, ei au purces la cale prin văzduh, în numeroase aeroplane. Ce departe suntem de îndrăzneaţă concepţie a bolidului lui Jules Verne, lansat vertical în infinit, dintr’o gură uriaşă de tun şi, mai ales, ce departe suntem de acele cruciade romantice, din întunecimile mistice ale Evului Mediu, când cavalerii se încumetau să cutreere, călări, jumătate din pământ, spre a ajunge la locurile sfinte! Nu, nu mai sunt „locuri sfinte” azi pentru spiritul practic şi ştiinţific al omenirei în plin progres de calcule exacte, matematice. ..Şi totuşi, în acest proectat sbor de înconjurare a lumei e cel mai frumos din basmele lumii noastre lipsite de invenţie poetică. Mai acum câtăva vreme, câţiva automobilişti temerari s’au dus în inima Hoggarului african, să exploreze regiunile sălbatece, pe cari fantezia lui Pierre Benoît le-a populat cu castelele fantastice ale unei inexistenţe, dar turburătoare Atlantide... Fireşte, ei n’au găsit acolo sbuciumul îndrăgostiţilor pasionaţi de cea mai fatală dintre femei Imaginaţia noastră însă — şi poate şi a lor — a mers un pas mai departe, şi poate că, în înşelătoarea lumină de vis a unei Fata Morgana, să li se fipărut că văd desenându-se în zare parcurile de chiparoşi şi de mirt ale Atlantidei. In sborul pe deasupra lumei, aviatorii englezi s’ar putea să ghicească viziuni şi mai ameţitoare, — şi n’am dori decât ca, printre ei, să se afle măcar unul singur, în stare să descreme dipoi ce a simţit... El ne va da astfel marea poezie a ştiinţei moderne, a acelei ştiinţe atât de exacte, şi totuşi atât de somptuos revelatoare de pur romantism... Amal. Ecouri Sunt ţări fericite în care grevele se precipită, una după alta, cu o regularitate aproape matematică şi o îmbulzeală de invidiat. Când aceste greve ating serviciile publice, ca transporturile sau luminatul administraţia respectivă face apel la voluntari şi aceştia asigură, mai mult sau mia puţin, serviciul atins. Parisul, de pildă, are destul de des prilegiul să vadă locomotive conduse de elevii şcoalei politehnice şi autobuse sau tramvaie manipulate de diverşi conţi sau baroni. La noi însă lucrurile se petrec pe dos• Luni seara, la festivalul organizat de Soc, Principele Mircea, s’au pus în grevă voluntari din «highlife»-ul bucureștean. Cauza grevei nu era o cerere de urcare de salar, nici ziua de 8 ore- Ci faptul că Constant, dansator profesionist, figura și el în spectacol. Supărate foc, mondenele noastre, ca niște simple lucrătoare «conştiente ţi organizate» şi-au asvărlit rochiile de pieroţi şi pierete şi n’au mai vrut în ruptul capului să execute graţioasele figuri pe cari cu atâta trudă le învăţase distinsa doamnă L. pasu — S. b. IIIar baletul a fost redus la jumătate, şi cantitativ şi figurativ.. . Scena se petrece întrunul din aşa de rarele compartimente de c- 1, ale Căilor Ferate Române. Controlorul, făcând revizia biletelor, ajunge la unul din aceste compartimente şi se adresează unei doamne: — Sunteţi în clasa I cu bilet de clasa a treial — Vai, ce zăpăcită sunt, exclamă doamnna cu sinceră spaimă. Și eu care credeam că sunt în clasa a doua. Ion Popescu și Vasile Marinescu se duc la înmormântarea soacrei lor, al cărei cadavru fusese depus cu o zi înainte în capela cimitirului. Deoarece au făcut câteva halte în drumul spre cimitir, au sosit cu întârziere la înmormântare. Se duc însă repede prin realeele cimitirului şi sosesc tocmai când un prieten îşi finea oraţiunea funebră . — A fost nu numai o femee ideală, dar şi un model de mamă şi de soacră, iubită de toţii vorbea oratorul. — Ia să trecem mai departe ! se adresează Popescu lui Marinescu. Mi se parefam greşit adresat Foiletoanele „Rampei* Domnul Strszky, supranumit de către actorii săi domnul Maximum — avea un nume greu de pronunţat, iar la repetiţii le cerea să dea maximum de intensitate deşi, sdrobit, de la o întâlnire ce i se păruse de dragoste şi unde nu fusese poftită decât în calitate de „metteur en scene”; pentru un film, el care nu putea să sufere cinematograful, „acest asasin al gândirei, al verbului poetic”, acest „distrugător al gustului public”, acest „parvenit al nobilei arte dramatice”. Era o seară melancolică de Octombrie; o ceaţă uşoară plutea peste apa şi platanii Cişmigiului. Miros de frunză moartă—amestec de mucigai şi de omidă — se ridica spre corbii ce îndoliau culmile bătrânilor copaci. Strszky, zis domnul Maximum, greu de gânduri, rătăcea pe aleile gradinei şi nu ştia ce imagine să-şi precizeze ’n minte, firul cărui gând să-l toarcă. Umbla cu haosul în creer, un haos populat de fantome încolăcite și agitate. Pe-o bancă, un om beat vorbea singur, foarte convins și convingător. Strsky îl văzu, fără să-și dea seama că-l vede. Abia după vreo cinci minute, se pomeni gândind: — „Bețivii sânt totdeauna de efect, pe scenă. „Beţivi comici, beţivi tragici, beţivi din piese de costum sau boemi de cafenele, sunt roluri grase, uşor de jucat, cu succes sigur... „Tot aşa şi nebunii. Se pot face compoziţii interesante şi facile. Nu e lucru măre.. „Beţivii şi nebunii pot vorbi orce, să-l ascultaţi cu mare atenţie. Dacă autorul e abil şi le pune în gură câteva cuvinte confuze, cu aer de sentinţe, poate fi uşor socotit un om genial. „Astea sunt efecte sigure. Iţi faci privirea imbeciizată legeni o mână şi bolboroseşti. Ca şi bătaia. Totdeauna se râde la teatru când un om mănâncă bătaie sau când îl apucă tremuriciul în față unei săbii trase. „E mai greu să scrii sau să joci oameni în toată firea!”... Se înoptase bine. Lui Strszky îi era răcoare. — „Iarna asta trebuie să-mi cumpăr neapărat o Iblană. Am destule parale, acum. Eu nu știu de ce nu mi-am făcut pân’acum. Tot frica de sărăcie! Parc’am să trăesc o mie de ani. Neapărat trebuie să-mi comand un palton blănit. Chiar mâine!..” La gândul unei blăni luxoase, care să-i înbrăţişeze corpul, Strszky încercă o sensaţie de voluptate. Se simţi mai înalt. Era un om ce luase o iniţiativă. Aceasta trebuia să nască alta. Strszky grăbia pasul, cu sufletul plin de alegreţă. Trecu prin dosul teatrului Lyric şi ascultă corul. Se repeta: „Faust”. Noianul de vise fumurii, de perspective vagi, ce pluteau în jurul imaginei frumoasei Fani Boldescu, se risipeau acum în vântul înoptării de Octombrie şi ’n locul lor, se preciza, cu faţada lui , de templu elin, noul său teatru. Strszky grăbi pasul, căci se apropia începutul spectacolului. Niciodată nu i se păruse mai mic, mai vechi, mai sărac teatrul său decât în seara aceia, la a patră reprezentaţie a „Tempestei”, domnul Araximum retrăia faimosul turneu prin provinciile dezolate ale Ţării Româneşti şi se simţea la Roşiorii-de-Vede, pe malul Dunării, la Alexandria, unde scena e luminată în permanenţă, fie noapte, fie zi, fie într’un peisagiu de aer liber, fie intr’un salon, de-o uriaşă lampă cu petrol, care-atârnă la doi metri de pământ; „galeria” de acolo era o ferestruică ce da, de pe coridorul hotelului-han, direct pe scenă: „decorurile” se schimbau în faţa celor trei-patru spectatori ţărani cari ronţăiau seminţe prăjite de dovleac şi scuipau cojile în cazanul vrăjioarelor din „Mabeth” Se vedea la Slatina, unde publicul din primele staluri pune halba cu bere lângă cuşca sufletului, iar tineri şi cocheţi sublocotenenţi cari au fost la Bucureştii, tratează cu dulceaţă pe domnişoarele de la „rezervat” şi întorc spatele cu distincţie, toată vremea, actorilor cari năduşesc pe scenă. Se vedea în nordul A Moldovei, la Huşi, unde pe canapelele roşii ale sălii, câte o groapă de forma şi mărimea unui posterior uman, indica, în loc de număr, locul domnului primar, al domnului procuror şi al celorlalte notabilităţi ale oraşului, inclusiv doamnele respective. Se vedea pe scena îngustă a cutărui alt, orăşel, unde, dacă puneai piciorul pe capătul unei scânduri, altcineva trebuia să pună piciorul pe celălalt capăt, altminteri scândura i se ridica în aer ca ’ntr’o feerie şi plesnea pe partener.. Toate aceste amintiri îl făcură să se scuture de desgust, şi din acest fior se pomeni trecând, deodată la visul generos al unui teatru fără pereche, la templul de piatră, fier şi lumină ce trebuia înălţat în inima Bucureştilor... Victor Eftimiu. —¥__rrîi.li:,oaui'l!.i.jr:. i u— Rapturi moderne Citeam recent într’un studiu de drept civil: «Circumstanţele atenuante se aplică şi răpitorului, când răpirea s’a făcut cu consimţmiântul femeei. De altfel, cazurile acestea sunt dim ce în ce mai rare»Era o constatare firească, şi mă gândeam şi eu, melancolic, la vremurile când, pe scara de mătase, dulcineea părăsea donjonul ancestral, pentru a se arunca în braţele cavalerului care s’o ducă departe, în galopul unui cal nărăvaş, aşteptând într’un tufiş, în vale, sub paza valetului credincios. Totuşi şi vremurile noastre cunosc răpiri. Dovadă: cazul episcopului Ilarion din Basarabia. Numai că, după cum vedeţi, astăzi, nu se mai răpesc dulcince, ci episcopii... Farmaciştii şi legea chirilor Legea chiriilor a fost votată de Parlament. Totuşi, agitaţiile nu au încetat- Liga Chiriaşilor şi Liga Proprietarilor au dat fiecare câte o proclamaţie către popor, anunţând că vor continua lupta. Fiecare din cele două categorii sociale de indivizi, trăitori pe cuprusul României Mari, se simte nedreptăţită. Curios e însă faptul că cei mai nedreptăţiţi se socotesc farmaciştii. Intr’o întrunire a lor, au hotărât să intervină la ministerele respective pentru a li se acorda avantagii speciale, de care nu se bucură ceilalţi negustori, pe motiv că spiţeria e ■nn comerţ de utilitate publică. O fi! Dar nu e mai puţin adevărată şi utilitatea particulară este destul de fructuoasă. Spiţerii s’au îmbogăţit toţi. Scumpetea necontrolată a produselor medicamentoase a făcut să treacă în materialul nostru folkloristic, o nouă zicală: «Scump ca un spiţer!»Şi măcar dacă aceste medicamente ar fi eficace. Dar mai toate sunt smogaturi, sau compoziţii de sare cu făină, apă die gaz, oţet cu untdelemn, care intră în stomahul cetăţeanului bolnav, fără ca acesta, să aibă posibilitatea de a şti dacă înghite aspirină sau praf de talc.Numai aşa se explică faptul că spiţerii sunt azi mari proprietari. Şi dacă sunt mari proprietari nu are nici un rost să ceară avantagiile chiriașilor. ( Spgr t AZilf) 3 LEI Cum se scrie Din «Universul» de Miercuri : «Fetiţa Viorica Siler, de 5 ani, din str. N .Bălcescu 9, voind să traverseze strada, a fost lovită de automobilul 2655, proprietatea d.lui Hercules Fulga, care trecea în plină viteză pe stradă, făcăndu-i o plagă în regiunea frontală». Adevărat Hercule trebue să fie d. Hercules Fulga, care trece cu atâta viteză pe stradă, încât îi face fetei o plagă... în regiunea frontală ! Din «Curierul», ziar brăilean : 500 lei recompensă pentru regăsirea ■ unui câine pierdut Luni dimineaţă 24 crt. cu următoarele semnaliment : 4 luni, rasa setero. Câinele ar mai putea fi regăsit, dar «semnaliment»-ul pierdut odată cu dânsul, cam greu.. III Din acelaș ziar : «Când a plecat de acasă, Sevastia Mocanu a luat cu ea fi întreaga ei corespondență în care se găsea tot poemul ei de iubire, toată povestea de dragoste cu tânărul impiegat din gara locală»De ce nu «toată povestea de dragoste cu tânărul impiegat de cl. III detaşat la serviciul mişcărei din gara locală» ? Să fim precîşi. .. IV Din «Sentinela», ziar provincial: «O groaznică sinucidere s’a petrecut în str- Strâmbă. Tanarul G. N- şi~a tras un glonte de revolver în tâmpla stângă, care eşind prin cea dreaptă s’a înfipt în perete». Teribilă tâmplă! Din acelaş ziar: «Doamna M Rădulescu, întorcându-se acasă, pe la orele două noaptea şi-a surprins servitoarea, în tovărăşia logodnicului ei, încercând să fure, între altele, lenjerie și haine din zestrea d-rei Rădulescu». X)e. Dacă erau logodnici... Oa. II