Rampa, iunie 1928 (Anul 13, nr. 3104-3127)

1928-06-10 / nr. 3112

ANUL XI! NO, 3112 fr? ■ ' +.*'■ redacția, ADMINISTRAȚIA Șl ATELERELE GRAFICE m... f*'Strada Sârindar, 7 #.. . «t Tit B F O N «01/0» PijbH »It «tea eonoti on»ti «xelu«lv «oolots Anonim« Rudolf M««m Oei«a viotorlol, 8 Anunolurllo *rlm«8o la toate agontllio d« pubiiotato «I l« admlntatratla slarulu Femeia in opera lui Carageaie de E. Lovinescu Pe când la Moliere, alături cercul dantesc al Menadelor ce de Celimene, Doriméne şi An­ sfâşie pe Orfeu , Orfeu e Nae­gélique de Sottenville, găsim şi pe Henriette, Lénor, Lucile şi Alcmene, care complectează psihologia feminină prin note gingaşe şi poetice,­­ scoborân­­du-şi modelele, îngrădindu-le în linii caricaturale, printr-o observaţie tendenţioasă, ar fi zadarnic să căutăm în opera lui Caragiale o intuiţie senină şi variată a sufletului femeesc. In Noaptea furtunoasă avem pe Veta şi pe Zita , de Veta ştim că «e ruşinoasă, mie-mi spui» şi îşi înşală bărbatul din adâncul unei conştiinţe împă­cate, fără să se gândească la Jupan Dumitrache şi «la o­­noarea lui de familist» , seni- Pa, îşi­­dărueşte maturitatea vrednică de respect tânărului Chiriac, pe care-l iubeşte, de altfel, cu cel din urmă sbucium al vârstei critice : plânge, se jură, ar vrea să moară. Cu tot­ ridicolul situaţiei şi al cuvin­telor, amorul ei reprezintă o reeditare absentă la Alecsan­­dri. Cu Zita, ne pogorîm însă mai jos : ea nu iubeşte ci cau­tă aventura ; divorţată de Ţâr­­cădău, se «ambetează absolut», se duce pe la «Junion», «de un capriţ, de un pamplezir», ca să se «curteze cu amploiaţi». Când Veta nu vrea să mai meargă, ea isbucneşte : «fir’ar a dracului de viaţă ş’afurisită! că nu a făcut mama fără noroc! N’am avut parte şi eu pe lume de o compătimire». Prin gră­dini de vară, ea îşi găseşte, în fine, idealul în Rică Venturiano pe care-l pofteşte pe înserate acasă ; la urmă, ce e dreptul, pun «pirostriile», dar ne în­doim de soliditatea unei căs­nicii, făcută în astfel de con­d­iţii. In D’ale Carnavalului, ne scoborîm şi mai adânc în Ghrimea, «frizer şi sub-chi­­rurg», iar Menadele, Didina Mazu şi Mita Baston. Mita um­blă cu «vitrion englezesc». Ca să se răzbune pe «Musiu Nai­că», căruia îi fusese totdeauna «fidea», republicană, în vinele ei curge sângele martirilor de la îl Fevruarie. Didina îi dis­pută inima lui Nae, strigân­­d­u-i : «ce cauţi aici, madame»? E firesc să se apuce la urmă de păr. In Scrisoarea pierdută, Zoe Trahanache, ca odinioară Veta, încununează cu razele unei dragoste întârziate tinere­ţea lui Tipătescu şi, deşi legă­tura nu-i tulbură conştiinţa, găsim, totuşi în sufletul ei o iu­bire sinceră pentru Fănică şi un fel de omenie; din clipa d­in care nu mai e în primejdie, îl iartă pe Cațavencu. Cetăţeanul turmentat are dreptate : «Coa­na Zoiţica e damă bună», — ce păcat însă că e «damă» ! De altfel, în întreaga operă a lui Caragiale foeste o lume de «dame bune»: Madame Esmé­­ralde Piscopesco sau Mita Pro­­topopesco din Five o’clock, Aglae Verigopolu din Mici eco­nomii sau Mamitica din Bu­­bico, femei ce-şi înşală bărba­tul, cicălitoare, lipsite de fe­minitate adevărată, în mâinile cărora nimeni nu şi-ar încre­dinţa liniştea vieţii şi nici chiar bucuria senină şi graţioasă a unei clipe. Satira lui Caragiale s’a îndreptat spre adâncul vie­ţii sociale şi în opera lui de scafandru n’a cules mărgări­tarele ci frânturile corăbiilor sfărâmate şi căzute în fundul mării. De aceea în tot ce a scris el nu vom găsi nicio fată. Voluntară, lipsa e semnifica­tivă. Nepotriviri din cuşca sincriului O epigrama Însurat de puțin timp, pictorul T. a început să simtă, de pe acum,­ „jugul” căsniciei... (E locul să menţionăm aci, de­finiţia amicului H. F. fără însă să vizăm cumva pe pictorul T... uCăsătoria e un jug la care însă nu trage decât un singur bou). Sofia pictorului T. are mania pălăriilor. In fiecare zi — dacă i-ar per­mite punga soţului — şi-ar cum­păra câte una... Toate modelele, toate nuanţele, toate formele şi culorile de pălării se găsesc închise în cutiile ei. Zilele trecute, în urma unei mici discuţii asupra unei noi pălării — soţul, pictorul T se decise să în­­numere toate pălăriile consoartei, cumpărate în cinci luni de zile. A gasi­t numai 48!... — Bine, draga mea, a izbucnit el... Ai 48 de pălării şi tot îţi mai trebuie ? — Îmi trebuie... — Nu-ţi ajung toate astea ? — Nu! — Şi cu toate astea, încheie soţul, ai atât de puţin cap, pentru atâtea pălării !... Briciul Talentatul poet G. are pe lângă cele trei volume de poezii, şi un drăgălaş băeţel, care e in clasa doua primară. Zilele trecute, poetul îşi cumpă­­rără un brici nou, fiindcă după calculele sofiei sale, bărbierul, îl costa zilnic „o avere”. In dimineața următoare, după ce G. își săpuni toată fața, se pregătea să se radă. Dar, spre ma­rea lui desperare, constată că briciul nu tăia deloc. Furios se adresă soției sale : — Dragă, dar briciul ăsta nu taie !... — Ei ași... N’ai să mă convingi acuma că barba ta e mai greu de tăiat decât creioanele pe care Puiu, tot cu bricul ăsta, le-a as­cuţit aseară!... are 50 de ani şi tot atât de multe milioane. De aceea, întotdeauna a fost ţinta numeroşilor vânători de zestre. Păcat însă, că domnişoara X, pe cât era de bogată, pe atât era şi de mofturoasă... Un demn reprezentant al mono­­clului, al pantalonilor largi şi al poliţelor protestate, luându-şi ini­ma în dinţi se prezintă pretenţioa­sei domnişoare, cerându-i mâna. Domnişoara X, după ce-l măsură prin face-a-main, îi spuse: — Regret, domnule, dar am mai refuzat încă pe mulţi, ca dum­neata !... — Nu mă miră!... Aţi avut des­tulă vreme pentru asta­­.„ CARICATURISTULUI X. Tu faci urît pe om­ şi cine Dar nu se supară niciunul (Care din ei ar fi nebunul?) Când nu poţi desemna mai bine!. Domnişoara X. Comedia franceză va micşora m­otor­ie După toate probabilităţile Comedia franceză îşi va mic­şora cu începerea stagiunii vii­toare preţurile de intrare. Această propunere va fi fă­­cută peste câteva zile comite­telor de d. Em. Fabre, admi­nistratorul primului teatru francez. Em. Fabre Anonima De două ore. Radu măsura odaia cu paşi hotărâţi, spinte­când ceaţa fumului celor 20 de ţigări. Ochii lui priveau nelă­murit un punct fix, iar pupila lor era atât de dilatată, încât îţi făcea impresia că e gata să se spargă. In mâna stângă, Radu moto­tolea nervos un petec de hâr­tie roz. Era scrisoarea anoni­mă, pe care un comisionar sem­nalat de lătrăturile violente ale lui Bubi, i-o aduse imediat du­pă masă, în locul fructelor, do­­vedindu-i că el e o „POIRA”, iar ea e o „POAMA”... Iar cuvintele aşternute pe hârtia roz, cu litere rotunde ca nişte soldaţi borţoşi în aliniere, Radu le învăţase pe dinafară: Domnule ! Eşti un dobitoc sinistru !... de NICON Femeea pe care o iubeşti şi pentru care d-ta te sacrifici, te înşeală în modul cel mai ordi­­nar. Chiar astăzi, la ora cinci du­pă amiază, va fi după obiceiul cotidian, în braţele amantului ei... Locul unde ţi se cultivă zil­nic crescătoria coarnelor, e în str. Cinstei No. 6 bis. Du-te şi te vei convinge !... UN BINEVOITOR Şi aceste cuvinte imprimate în memoria lui Radu, se repe­tau maşinaliceşte, într’un ritm rered­u şi solemn, ca un marş funebru. ...In decursul celor două ore, rozul scrisoarei se transformă intr’un roşu aprins : reprezen­ta focul care-i mistuia inima lui Radu, şi sângele pe care-l prevedea ţâşnind prin ciurui­turile celor şase gloanţe, care aşteptau să pătrundă în trupu­rile celor doi mizerabili. La ora cinci fix, Radu intra în Str. Cinstei. No. 6 bis. Ca o sfidare a unei eventuale surprinderi, ușa era descuiată. Radu, intră pipăindu-și in­stinctiv buzunarul din dreapta al pardesiului, care-i tăinuia crima pe care o premeditase în complicitatea unui revol­ver... Ajuns într’un antreu, ure­chile lui Radu se ciuliră spre uşa din stânga. Frământări de şoapte indicau cu certitudine păcatul. Radu­ deveni violet ca un creion chimic. — O să-i împuşc fără milă!... ...şi cu un gest teatral des­chise uşa . Pe un divan încărcat cu Der­ne, era nevasta lui, zgribulită in braţele unui tânăr. Radu, rămase în ușe, încre­menit ca o fotografie. Revolverul îi alunecă prin­tre degete, căzând cu sgomot surd pe țesătura de lână a co­vorului. Adina, acoperindu-și gâtul cu o pernă, abea putu să îngâne : — Radule !... Să-ți explic ... eu... Dar Radu, fără să spună nici un cuvânt, plecă tacticos, închi­zând ușa după el.... ...In stradă, pe când își aprin­dea o ţigară, se simți apucat brusc de braț. Era prietenul său din copilărie. Sandu Gâr­­bea. — Ei, Radule !... Te-ai con­vins că ți-am scris adevărul?... — Tu mi-ai făcut anonima ? — P — Invată-te să scrii, boule!... Mi-ai tras o spaimă, că era să intru la ocnă pentru tine !... — Cum ?... N’ai prins-o pe nevastă-ta ? — Ba da!... Dar nevastă-mea e „femeea pe care o iubesc și pentru care mă sacrific” ?... Tâmpitule !... Credeam că e vorba de metresa mea !... im Director SCARLA­T FRODA V?? ! Ancheta noastră muzicală Cum compun George Enacovici şi Robert Cremer Cum s’au compus cele mai caracteristice bucăţi muzicale. In cadrul anchetei noastre mu­zicale, în jurul chestiunii cum scriu compozitorii noştri, dăm azi cuvântul unor reprezentanţi mai tineri ai şcoalai muzicale româ­neşti. D-nii George Enacovici şi Ro­­bert Cremer sunt bine cunoscuţi publicului meloman prin lucrări­le lor valoroase în domeniul mu­­zicei de cameră D. Enacovici, este autorul unui Quartett de coarde şi al unor in­­teresante compoziţii violonistice. D. Robert Cremer ocupă în rân­dul compozitorilor români un loc deosebit ca subtil poet al „liedu­­ui’­ gen pe care l-a îmbogăţit cu întreagă serie de inspirate lu­crări. Redăm aidoma răspunsurile celor doi muziciani: GEORGE ENACOVICI Inspirafia este foarte capricioasă şi de cele mai multe ori nu vine a­­tunci când o cauţi. Ea este efectul unor impresiuni cari s’au produs într’un timp mai mult ori mai pu­ţin depărtat şi nu apare deodată sub o formă precisă, ci ca un ce, vag, em­anit din subconştienţa nostru. Atunci când ea devine perceptibilă, a trecut printr’un în­trig proces psichic, care i-a pre­gătit eclesiunea. Ideia aceasta ne obsedează, ni se impune, începe e­laborarea ; o scânteie dă naştere alteia, materialul se acumulează se clasează şi iată-ne pregătit pentru a aşterne noua noastră In crfere... De­oarece mi s’a cerut să scriu ceva despre lucrarea mea favorită mă voiu opri la aceia, a cărei par­­titură am iscălit-o zilele acestea Ceva neobicinuit se petrecea în mine ; tot ce încercăm într’o zi îmi părea searbăd a doua zi. Sim­­ţeam că mă apăsa tot mai mul­t jugul influenţelor străine ; mă to­­tărâi deci să nu mai scriu. Cum orice rău are partea lui bună, această pauză mi-a per­mis să cercetez un domeniu ce-mi era aproape necunoscut : "folkloru nostru muzical. încercai să prelucrez unele teme populare, dar numai ca mijloc transitoriu, înlesnindu-mi să­­ de­termin unele puncte caracteristice ale specificului muzical românesc, ce urmau să-şi găsească aplicarea în nouă mea compoziţie sim­fonică.­­ „Suita pastorală româna” în părţi pe o temă originală, ciclică în care folklorul nu e folosit ca material brut de aplicare, ci ca isvor de inspiraţie, cred că ar fi cel mai indicat mijloc de afirmăre a artei noastre muzicale, clasând-o alături de marile şco­le s’au impus până acum. GEORGE ENACOVICI D. ROBERT CREMER Cu toate că am scris în diferite genuri muzicale sunt mai cu sea­mă compozitor de lieduri şi am reuşit să scriu în această formă acruri care au plăcut, care au reuşit şi care probabil îmi vor su­pravieţui. Voi spune deci câte­va cuvinte despre­ felul cum compun un­­lied. Simt o mare voluptate, un deliciu subtil şi rafinat în a scrie un lied. Această plăcere dacă o analizez e dublă , muzicală şi poetică sau mai bine zis e una şi aceiaşi compusă din penetra­­ţiunea celor două precedente. S’o numesc musicalo-poetică. Pentru pătrunde în lumea ideală a sen­timentelor şi imaginelor care se profilează pe fondul artistic al sufletului, pentru, a putea da o formă exterioară acestei lumi "ciintrice de idei şi sensaţii" inex­­primate, nimic nu ma ajută mai mult ca versurile poeţilor evoca­tori. ’Y.­ . . * lată primul motiv de inspira­­ţiune. Sunt credincios poeţilor şi versului pe care îl traduc în mu­zică până în cele mai mici detalii. Dar această supunere e­ mai mul aparentă căci prin ea nu fac de­cât n-mi exprima propria-mi per­sonalitate şi vreau să las muzicei­­ntreaga-i autonomie. Al doilea motiv de inspiraţie este sunetul — orice sunet — mai dese­ori acel al pianului. In fine al treilea motiv de inspiraţie e Natura. Scriu de preferinţă la ţară sau în mijlocul munţilor, în vila mea de la Predeal. Odată inspirat de aceste trei stimulente nimic nu mă poate opri de a compune. Sunt ca beat fără a fi băut vre-un pic de alcool sau a fi luat vre-un excitant organic. Uit lumea ce mă înconjoară şi mă confund in cea ‘ideală a evocaţiu­­nilor care devine pentru mine su­prema realitate. In aceste clipe sunt un haluci­nat. Şi simt nevoia m­­perioasă de a nota melodia care mă obse­dează, de a o nota împreună cu armoniile şi contra­punctele ei. Ulterior repiti, retuşez şi aceasta trebue să o spui are o mare im­portanţă căci pentru estet ca şi pentru public dealminteri, calita­tea primă a unei opere de artă consta în „fini-ul” ei. Mai e şi ori­ginalitatea ; dar aceasta un artist nu trebue s’o caute cu tot dinadin­sul ci trebue să fie expresiunea naturală şi logică a temperamen­tem său. Acum că melodiile mele sunt lim­ite cu succes la noi şi în strai­ntate, că marii editori din Paris ni le cumpără spre a le tipări, şi la le răspândi în lumea întreagă îmi amintesc cu emoţiune de scri­sorile de mulţumire ale colabora­torilor mei poeţii André Gide, Henri de Régnier, d-şoara Văcă­­rescu. Toate aduc elogii fidelităţii co­mentariului meu muzical. Dar aceste melodii au un­ interes muzical propriu Independent de versurile ce ele ilustrează, cea ce mă face să am încredere în vii­torul lor ; cred că vor place pre­tutindeni. Țin să termin cu cuvintele prie­tenului meu marele musician, George Enescu care despre mai multe din melodiile mele mi-a spus : je les aime. D. Robert Crem = D. G. Enacovici WNrlfi O­kobra isi transformă on man în m­asă de teatru Ultimul roman al lui Maurice Dekobra „Sérénade ou Bour­ reau” va fi transformat în piesă de teatru de însuși autor. Piesa se va juca în stagiu­nea viitoare pe o scenă pari­ziană. *­­ «si*. Tnatrni aradum?* Raffifisii la Par­s Luni, 11 Iunie vor începe la teatrul Porte Saint-Martin din Paris reprezentațiile Teatrului academic evreesc din Moscova, sub conducerea lui Alexis Granovsky. Clem­ence­au­ şi Jurnalism­ Bătrânul tigru fiind întrebat dacă cunoaşte un manual al bu­nului gazetar a răspuns : „Cunosc două cari fac cât o a­­cademie. Amândouă sunt semnate de doi duşmani ai mei: Louis Venillot şi Henry Wickham Steed (Amintirile mele. — trei­zeci de ani de carieră­ diploma­­tică). Pe Venillot cititorii îl cunosc din­ celebrele lui pamflete împo­triva Republicei, iar pe Steed din sincera replică a lui Bismark : „Ceea ce mă supără în atitudinea Angliei faţă de Germania este că şi-a trimis la Berlin doi ambasa­­dori : ambasadorul a titre şi Hen­ry Steed (corespondentul lui „The Times”. c DUMINTCA 10 IUNIE 1928 ABONAM­ENTELE •n Tara Troi luni. 9«*o luni Un an % « • • ♦ « L«t 80 e 800 OOO in străinătate dublu abonament«)« •• pl&t«so înainte lai •au ia 18 ai« flaoar« ! luni O întâmplare din New-York.■■ 27/5 University Aoenue, Nerv-York City Intr’un număr recent al ziaru­lui românesc „America” din Cle­veland, Ohio, a’a reprodus arti­colul lui­ A. Davila, intitulat „Tot Metapsihică” (?)• In legătură cu­ faptele prezentate în acest ar­ticol și cu speranța de a contri­­bui cu ceva la plăcerea ce vor fi simţit cititorii articolului unui mare artist, relatez o întâmplare a mea. Cam în­spre toamna anului 1924 — locuiam pe atunci în Stra­da Cincizeci şi opta, lângă Colum­bus Circle — aveam, eu şi soţia mea, obiceiul de a lua cu noi, la cinematograf, pe Ciun. Nu ştiţi cine-i Ciun. E un mi­­nunat Pekinese, însă nu galben­­roşiatic, cum sunt cei mai mulţi din rasa lui, ci m­embru. Şi încă, Pekinese-ii negrii au extremită­ţile albe, pe când la Ciun, extre­­mităţile picioarelor sunt galbene, partea de dinap­oi a rozii se dez­voltă în alb, în forma unei splen­dide crisanteme, iar două sprin­­cene galbene îi arcuesc ochii scli­pitori ca două enorme diamante negre, totul contribuind la raliza­­rea unei armonii calde, simpati­ce, perfecte. Ca să descriu vioiciunea şi in­­teligenţa lui Cinn, ar fi, se nţe­­lege, imposibil aici, şi ar ieşi din cadrul subiectului. Nu pot însă trece cu vederea faptul că el dă întotdeauna impresia că se cre­de un membru natural şi absolut al familiei, cu drepturi şi poate şi cu îndatoriri egale. E într-una a­­tent la tot ce se petrece în jurul lui şi trăeşte viaţa aspirând-o în toate detaliile ei. Noi, că suntem ceea ce suntem, oameni, şi aşa pare-mi-se că tot nu suntem. Dar cea mai izbitoare particularitate de atracţie a lui Cinu e obiceiul ce-l are ca, oridecâte ori se vede alintat ori numai simplu obiect al atenţiei altora, să-şi scoată, puţin de D. Cuclin, câte puţin, limba, desfăşurând-o, în jos, ca o mare petală de tran­dafir, care îi dă o înfăţişare de prostănac, într’un contrast irezis-­tibil cu vioiciunea şi inteligenţa-i generală. Pe atunci, Cinu era numai cât ai pune doi pumnişori laolaltă. La cinematograf, nu pierdea ni­mic din cele ce se perindau pe ecran. Mai cu seamă, apariţiunile şi acţiunile actorilor de rasă ca­nină, îl înebuniau. Când se mani­festa mai sgomotos, ajungea cel mai interesant obiect de petre­cere al spectatorilor dinprejur Odată însă se arătă schimbat cu totul. Nu numai că nu-i mai plăcea nimic din piesa ce se re­prezenta, dar da semne vădite de nelinişte. Devenise enervat. In­­sfârşit, se zbătea atât de rău, că a trebuit să-l ducem acasă. Acolo, ce se întâmplase ? Ca din neant venea un fâsâit sini­­stru. Ca şi înotând într’o atmo­sferă rezistentă ca de coşmar, a­­junsei să deschid fereastra. O slabă lumina de pe la câteva fe­restre vecine umplu studio­ul. Apoi descoperii că sinistrul fâsâit provenea de la sobița de încălzit cu gaz aerian. Când plecasem a­­casă, crezând robinetul deschis, îl întorsei. In realitate însă, ro­binetul era închis şi o preocu­pare a momentului, şi graba, mă făcuseră să nu-mi dau i seama de senzul în care-1 întorsei. Şi ast­fel, îi deschisesem ! Dar asta n’ar fi fost încă ni­mic. Intr’un studio de alături, de care ne despărţea o uşă moartă. De alocurea crăpată, dormeau un bătrân profesor de canto şi o sur­să a lui. Cu o jumătate de oră mai târziu, ei ar fi trecut în som­nul de veci ! Graţie cărei tainice simţiri Ciun ne­ a scăpat de chinurile şi ruina grozavei pedepse, a Justi­ţiei şi, mai cu seamă, a conşti­­inţii ? ■" 25 Mai 1928 msasam ­in proces sen­ational ■RB88RHM8BMMHPMRMRÍ In lumea teatrală pariziană •­ Personagiul unei piese intentează pro­ces de insulte autorului.­­ Cazul lui Maurice Rostand. Maurice Rostand, fiul nemuri­torului autor al lui ,,Cyrano de Bergerac" se strădueşte din răs­puteri să-şi cucerească pe orice căi o faimă cel puţin tot atât de strălucită ca aceia a tatălui său. Dacă nu reuşeşte să stârnească pre­a mare interes cu lucrările sale literare, tânărul Rostand a preocupat totuşi adese­ori presa şi opinia publică graţe scandalu­rilor sale mondene şi literare. Cu totul nevinovat este însă Rostanc, în recentul scandal cu urmări judiciare care se comen­­tează cu atâta interes în presa mondiala­. Maurice Rostand a terminat a­­cum câtva timp, o nouă lucrare dramatică, pe car© a încredin­ţat-o spre reprezentare directo­rilor Pierre de Guignaud şi Tau­­to de la „Theatre Femina” din Paris. Piesa în sine nu prezintă un interes* deosebit. întâmplarea ^ și capriciul scriitorului au vrut în­să ca într’una din scene, ^ două personagii dintre cari, tot întâm­­plarea a vrut ca unul să se nu­mească Pierre de Guignaud — să discute în termeni nu prea ama­bili despre un anume Jacques Leishmann. Maurice Rostand nu bănuia că la una dintre reprezentaţiile pie­sei sale, intitulată „Le trouble ’ a asistat şi un avocat întovărăşit de un portărel, cari veniseră să constate gravele insulte ce se a­­duc veritabilul cu domn Jacques Leishmann. Căci acesta există in realitate și este un onorabil cetă­țean din Nizza. Mr. Leishmann a intentat proces de daune a scriito­rului Rostand cerându-i 600 mii franci pentru insultele ce i se a­­duc în fiece seară de pe scena teatrului „Femina’. Zadarnice au fost asigurările date de Maurice Rostand că nu a avut intenţia să-l atace pe ono­rabilul domn Leishmann din Niz­za şi că e gata să schimbe ime­diat personalul piesei sale. Neînduplecat de argumentele invocate de autor, Leishmann i-a intentat acestuia proces de­ dau­­ne la tribunalul Seriei şi a încre­dinţat avocatului Levy Oulmann apararea intereselor sale. Bineînţeles că între timp Mau­rice Rostand şi-a făcut o reclamă teribilă şi că tot Parisul ţine să vadă piesa de la „Femina”. De al­­tă parte însă, Mr. Leishmann, un simplu burghez de pe Coasta de Azur, este azi un erou al repor­­tagiului senzaţional. Cazul poetului Rostand are insă şi un aspect mai serios. Se pune anume în cercurile literare chestiunea dacă scriitorii pot fi traşi la răspundere în asemenea cazuri în care capriciul întâm­­plării este evident ? Sesizată de discuţiunile în jurul acestei pro­bleme Societatea scriitorilor fran­cezi (Société des gens de Lettres) a convocat o şedință specială în decursul căreia s’a discutat și ca­zul lui Rostand. Un autor inven­tiv a propus ca să se renunţe la numirea personagiilor, recurgân­­du-se la un sistem nou cu desem­­narea fiecărui personaj printr'o literă sau un număr. Problema fiind prea vastă şi discuţiile prea aprinse nu s’a a­­juns la nici un rezultat pozitiv. Între timp însă Parisul aşteap­tă cu interes sentinţa tribunalu­lui Seine­i în procesul Rostand- I.eishr­iHim. Mauriciu Rostand Harcsain! focii ram­ander Mareșalul Foch, lucrează ac­tualmente la un roman de mare anvergură. Deși eroii sunt mili­tari, romanul nu poate fi consi­derat ca un roman militar. -xox ■ -xox-

Next