Rampa, mai 1931 (Anul 16, nr. 3981-4005)
1931-05-01 / nr. 3981
ANUL XVI—'No 3981 Redacţia Administraţia ţi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT N© 1 IHotei Astoria).— Telei. 301/» BUCURESTI Publcuale« ecno0«ton«M ««ehistv Scef»t*f6 Amata« iRudolf Mos*e"t Cele« Victoriei No. 31. 4 Pagini 3 Lei C, VINERI 1 MAI 1931 • y __ ABONAMENTE N TARA Trei MrV.7.......................... .7 tei SO© Sase luni......................... , eoo Uni n ..... ........................... , iooo IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se platesc menite la 1 sau la 15 ale fiecarei luni tr . ÎÎT • Edilitate şi monografii de oraşe de V. TIMUŞ Intre ordinele neprevăzute Iaş, care a trăit o viaţă plină în dar hotărîre, cu care noul prim ministru bruschează schimbând, dela zi la zi, fata vieţei noastre politice, citeam ori două pornite din oficina ministerului de Interne. Unul invita Municipalitatea să ridice insanităţile de pe un central loc viran, un altul să evacueze şi să dărâme un inoportun imobil ce stă înfipt inestetic in inima unuia din marile bulevarde. Aşadar, uriaşa activitate pe care o desfăşoară atât de divers şi hotarît d. N. Iorga, nu-i răpeşte totuş răgazul de a se ocupa şi cu acele inutile probleme de estetică şi salubritate municipală. Căci multă vreme, pentru noi grijile de ordin edilitar au fost un lux şi o inutila pierdere de vreme. E drept că pe ici pe colo, s’au trasat bulevarde, s’au pavat străzi şi s’a tăiat bezna nopţii cu sclipiri de felinare. Dar par’că toate au fost dictate de interese politice ori de simplul simţ practic gospodăresc. Dar cine va vedea vreodată utilitatea unei politici susţinute şi continuu, de mare edilitate. Comisiile ce se tot aleg şi plătesc, rezolvă problema imediată de arhitectură locala. Dar unde e planul cel mare de transformare a oraşului, păstrându-şi totuş intangibilitatea sufletului care l-a creat? Unde e opera istorică-literară care să fixeze evoluţia Capitalei de la origini până azi, singura care poate arăta drumul înfrumuseţărilor viitoare. Cartea lui Ionescu Gion e veche, uitată şi incomplectă. • Mă gândeam la acestea citind în excelenta revistă „Boabe de grâu” monografia oraşului Constanţa scrisă de Ion Marin Sadoveanu. Nu e o înşirare de date şi cifre aride. Nu e un istoric de transformări reconstituite după arhive şi planşe. Poet, îndrăgostit de locul copilăriei, Ion Marin Sadoveanu reconstitue din amintiri şi impresii durabile, proectate în adâncul trecutului sufletul unui peolul de ţară udat de valurile unei mări aspre dar iubite. Poeţi şi scriitori s’au perindat de aci, din Tomisul lui Ovidiu şi până azi, şi toţi au plecat sau au înfrăţit acolo ţărâna de veci, lăsând în opera lor ecoul peisagiului care le-a vibrat în suflet. Iată ce ne-ar trebui pentru reconstituiri şi îndreptări viitoare : monografii care să ne vorbească mai mult de sufletu decât de înfăţişarea exterioară a oraşului care a fost. Trăim doară în epoca vieţilor romanţate. Nimic nu interesează mai mult romanul zilei, decât realitatea vie şi luminoasă a vieţei marilor eroi. Dar viaţa cetăţilor ? N’au închis ele oare în zidurile aproape dărâmate azi drame ce stau mărturie suferinţelor, aspiraţiilor şi eforturilor unei societăţi ? Viaţa colectivităţii e oare mai puţin interesantă decât romanul unui erou ? Viaţa romanţată a unui oraş e mult mai utilă, nu numai prin vastitatea ei, ci prin legătura eternă, şi mereu vie între purtătorii de torţe, prin permanenta şi insolubila legătură între trecut şi prezent. Ic colo o mână barbară, de edil fie el şi bine intenţionat, dărâmă o piaţă scumpă a trecutului, clinteşte o fărâmă din imponderabilul suflet al oraşului. O alta îndreaptă spre evoluţia firească a veacului nou Dar nimic şi nimeni nu poate ştirbi ceea ce e etern şi inmutabil. Monografia însă înlesneşte înţelesul acestui suflet şi evită de multe ori eroarea şi impietatea, începutul pe care î l face azi d. Ion Marin Sadoveanu cu cetatea lui natală, am voi-o îndemn pentru alţii şi pentru el însuş. E abia o schiţă — vastă pentru întinderea unui articol de revistă — dar revelatoare pentru înzestrarea cu care scriitorul se poate apropia de sufletul oraşului pe care-l cunoaşte atât de bine şi-l iubeşte atât de frumos. Concertul lui Felix Weingartner la Paris, aşteptat cu îngrijorare de toţi amicii şi admiratorii celebrului dirijor şi compozitor, s’a terminat cu un mare triumf artistic. Deşi, prin interzicerea concertului se creiase o atmosferă încordată în jurul personalităţii lui Weingartner, totuşi concertul s’a desfăşurat isi linişte şi în mijlocul unui entuziasm unanim. Fostul prim ministru al Franţei Louis Barthou a dat după concert un interview corespondenţii lui ziarului „Neues Wiener Journal” în care face câteva aprecieri interesante asupra lui Weingartner. Se ştie ca Barthou nu este numai un mare om de stat ci şi un eminent critic muzical şi un admirator fervent al muzicei germane. — „Nu lam aluit acum pentru prima oară pe Felix Weingartner — a declarat Barthou. Acum 26 sau 27 de ani am avut prilejul să admir arta lui magistrală și de atunci am venit să-l ascult ori de câte ori a dirijat la Paris. Despre incidentele care au avut foc în jurul concertului aş prefera să nu vorbesc. Din nefericire po- temicile au luat însă proporţii de aşa natură încât nu le pot trece sub tăcere. In toată lumea există oameni cărora Ie place sgomotul. Din fericire există însă şi oameni cărora le place muzica. Acei cari iubesc muzica alcătuesc majoritatea însă ei nu pot exprima voinţa lor decât sub forme civilizate. Noi ne-am exprimat voinţa noastră în scris. Eu a® fost printre semnatarii poliției. Paul Painlevé a scris un articol: Josef, Caillaux a scris, un protest. Multe ziare au fost alaturi de noi. Eu am declarat că manifestaţiile împotriva lui Weingartner sunt o sfidare aruncată dreptăţii şi adevărului, care nu îi va africa lui Weingartner nici ideei de pace şi artei. A fost o atingere adusă arte, care este în realitate internaţională. Nu vreau să spun cu aceasta ca arta nu are patrie. Fiecare fără are arta ei. Beethoven aparţine germanilor ; el aparţine însă in acelaş timp, într’un sens mai Larg, uman şi francezilor. Bach aparţine Germaniei precum tot al Germaniei este şi Wagner. Să-i admirăm pe aceşti maeştrii. Moliere, Voltaire, Victor Hugo apar fin însă Franţei. „Ei sunt ai nioştri”, spune minunata poetă Contesa de Noailles. Fiecare ţară are propria ei artă. In felul acesta arta poate deveni un mijloc de apropiere între diferitele nafiuni. L-am revăzut acum pe Weingartner aşa cum mi-l aminteam încă din 1913. Acelaş om, aceiaş voinţă fermă, aceiaş înfăţişare distinsă, elegantă. Contesa de Noailles îmi spunea că admiră capul lui Weingartner. Capul său este într’adevăr de o frumuseţe excepţională. La concertul său de la Paris am admirat cu toţii geniul său care radiază din fiecare trăsătură a sa Am urmărit jocul mâinilor sale, de o putere rară de expresie. Cele două mâini ale sale, fiindcă fiecare din ele are o existenţă osebită. Weingartner însuş mi-a spus odată că dreapta e mâna tehnicii şi că stânga serveşte fineţelor de expresie. Când l-am văzut dirijând am înţeles de aleea ce a înţeles el prin aceste cuvinte furnică mâna stângă avea de fapt conducerea spirituală chiar atunci când era în aparenţă inactivă sau urmărea mişcările dreptei. Au fost momente când mâinile sale cuprindeau parcă întreaga orhestră. Noi avem în Franţa dirijori pe care Weingartner însuşi îi preţueşte foarte mult, dirijori bătrâni cari posedă o vastă experienţă şi tineri mult-promiţători. Şi totuşi cu cât rămân ei in urma lui Weingartner! Mai am o dorinţă de exprimat faţă de Weingartner, să se înapoieze cât mai curând la Paris şi să dirijeze Simfonia a noua despre care Wagner spunea că este o capodoperă care cuprinde întreaga muzică a viitorului. Cu această simfonie Weingartner ne va aduce o nouă dovadă a necesităţii înţelegerii între naţiuni”. Weingartner a părăsit Parisul plecând la Basel unde va dirija două spectacole de opera în cadrul festivalurilor .,Mizart” cartau loc actualmente în acel oraş. ------------0X0----------- Marea figură a lui Danton a atras totdeauna pe autorii dramatici. Cunoaştem un „Danton’’ al lui Brukner, un altul al lui Romain Rolland şi un altul al lui Camil Petrescu, Comedia Franceză va reprezenta în curând „Sângele lui Danton’ o piesă originală a lui St. Georges de Bouhelier, autorul „Carnavalului copiilor”. Ca să se documenteze, autorul nu s’a mulţumit numai să studieze, documentele de la Bibliotheque Nationale, ci a căutat surse de inspiraţie şi în câteva locuri pe unde a trăit Danton, sau pe undă venea des ca „La eour du Commerce” sau la „Café Procope”. Întrebat asupra piesei, St. Georges de Bouhelier a vorbit de principalul său personagiu Robespierre. Danton nu apare decât în actul întâi. Titlul piesei: „Sângele lui Danton” nu e decât o parabolă. Sufletul piesei e Robespierre. A fost descris ca un om rece, impasibil şi insensibil. Dimpotrivă Robespierre era un vulcan interior care se ascundea sub o aparenţă de ghiaţă. Era stăpânit de griji şi se ducea în cimitire stânci pe mormintele celor pa cari îi executase. Strălucita primire a lui Felix Weingartner la Paris Un interview al fostului ilistic Louis Barthin încă o piesă asupra lui Danton Dispue St. Georgis de Bonhelier Felix Weingartner Din cuşca sufleurului IN ACEIAŞI SITUAŢIE dri dimineaţă m’am sculat mai devreme ca deobiceiu. La orele 9 luni, trebuia să fiu la inginerul O., ca să punem la punct nişte chestiuni personale şi totdeodată ca să-i întorc o vizită pe care mi-o făcuse la redacţie, pentru a mă felicta cu ocaziunea zilei mele onomastice. O iau încet pe Victoriei. „ Când să traversez strada Lipscani, mă lovesc de fostul meu coleg de şcoală V. Az., actualmente de profesiune , fără. Altfel băiat simpatic, inimă bună, daruri leneşi incorigibil, un mincinos de mare amploare şi un risipitor fără de pereche, ■ I llilff Mi-a strâns mâna cu efuziune. — Ce bine-mi care că te întâlnesc! ' — Ce mai faci 7 . *— Ceac-pac \ Dar încotro te duceai 7 — Hai cu mine, mă duc la inginerul 0. Ii datorez o vizită. r— Nu pot ! Și eu ii datorez ceva !... FELICITĂRI.'. SINCERE NU se poate plânge de soartă. Câştigă peste 40.000 lei pe lună conducând un birou technic pe strada Doamnei, are o nevastă delicioasă şi multe alte lucruri dune. [,] râ, , De un singur lucru nu e mulţumit, veşnic e în voiajuri. Când îl cauţi nu-i acasă, ba încheie o afacere mare la Iaşi, ba aranjează o vânzare importantă, la Cluj. Mă rog, un om bogat, nemulţumit. « ij Săptămâna trecută a plecat pentru 8 zile, la Cernăuţi. Intre timp, ispititoarea lui nevastă, care era însărcinată, a născut. Funcţionarii lui s-au gândit să-i anunţe degrabă acest fericit eveniment, ca să-i aducă o rază de bucurie in mohoreala, oraşului străin. Şi-atunci au trimis următoarea telegramă : „Nevasta născut un băiat, toată frumuseţea. Feliciări. Colaboratorii dumitale !" Cele mai delicioase anecdote, rămân tot acelea care au la baza lor o întâmplare adevărată. , Iată, de exemplu, la ce scenă mi-a fost dat să asist. Duminică, în timp ce stăteam de vorbă, in pragul casei sale, cu un pictor modernist. Discutam tocmai asupra unui rezultat sportiv. Pictorul se arăta destul de competent in materie sportivă şi făcea faţă onorabila în conversaţie. Subiectul era matchul Spakow—Fa lca. .. — Sunt de părerea d-tale. Dacă voia Spakow câştiga prin K. O. — Va menajat ! — Sigur, absolut sigur . In acel moment se opreşte, în faţa noastră, un cerşetor. — Faceţi-vă milă şi pomană ! •— Tine. -y I’am dat 5 lei şi pictorul, mai an lanton, 10 lei. —■ Vă rog, dar o pereche de pantaloni vechi nu aveţi? ■—'Nu ştiu dacă am. Să vedem poate nevastă-mea să... * : ' T — Mulţumesc, dar aşi prefera nişte pantaloni bărbăteşti!... v. PREFERINŢA / Director : SCARLAT FRODA 1 n această valoare artistică Complexul noilor clădiri se află între fostul vechiu muzeu de egiptologie şi clădirea muzeului Kaiser Friederich. Deoarece în apropiere se află şi pinacoteca naţională s-a creat astfel un centru al muzeelor de stat. Aceste clădiri se află toate pe o mică insulă formată de Spre ea și un canal al ei. Numele oficial al acestei insule e azi „Insula muzeelor” (Die Museum Insel). ... 4 . Las la o parte descrierea, fie ea chiar sumară, a muzeelor existente până în octombrie anul trecut pentru a căuta să dau cât mai larg o descriere a nouei clădiri și a obiectelor expuse. Prima parte, secţia greco-ro Scrisori din Berlin Plimbare prin noul mezen berlinez In Octombrie a fost sărbătorit, îmbulzelii inerente unei noutăţi de cu tot fastul care se cuvine unui asemenea eveniment cultural, jubileul de 100 de ani de existenţă a muzeelor prusiene. Cu această ocazie au fost inaugurate şi trei secţiuni noi, instalate într’o monumentală clădire. E vorba de secţiunile pentru arta greco-romană din secolele 4 î. d. C. până la 2 după Christos, pentru arta asirobabiloniană din timpul lui Nabucadnezar şi pentru arta germană din Evul Mediu. Am lăsat să treacă mai bine de o jumătate de an de la inaugurare pentru a nu da reportajului acestui fapt un aspect senzaţional, pentru a putea avea o perspectivă necesară şi pentru a putea privi aceste comori culturale la adăpostul mană- e numită după principalul aici, mulţumită casei domnitoare, obiect expus „Das Pergamonse afla o renumită bibliotecă, a Museum” Toate obiectele expuse a doua în lume prin importanţa ei, au fost descoperite în urma unor săpături, făcute înainte de război în Asia Mică. Aceste săpături au avut drept centru fostul oraş Pergamon şi s’au întins până în fostul Milet. In centrul acestei cetăţi se afla un templu renumit, consacrat unui singur zeu sau unui complex de zei. Descoperirea acestui templu se datoreşte unei întâmplări. Templul măsoară în exterior 54 metri drept latură a unui pătrat. Împrejurul acestui templu se afla o friza care în totalitatea ei reprezintă lupta zeilor Olimpului contra giganţilor. In principala sală a noului muzeu, sală care măsoară 47/30 metri şi care are 18 metri in înălţime e reconstituită toată faţada templului şi sunt înşirate piesele originale care formează friza. Impresia pe care o are orice vizitator e de nedescris. Toată mărimea şi splendoarea artei greceşti ese în relief. Toată preciziunea sculpturei antice poate fi de aproape examinată. Afară de această friză principală au mai fostdescoperite şi câteva rare mpPergamon-ul fusese puţin după moartea lui Alexandru Macedon reşedinţa Attalizilor care îşi aveau aici o cetate şi care reuşiseră să înfiinţeze un principal centru cultural. Acest centru poate fi numit „cultural” fără restricţii, deoarece aici, în această epocă, a fost inventat pergamentul şi deoarece zaicuri construite de renumiţi artişti. . Tot în Pergamon s’a mai descoperit şi un templu al Atenei (aproape în întregime bine conservat) cât şi un templu al împăratului Traian.. A doua minune a acestei secţiuni e marea poartă a pieţii din Milet. Poarta e reclădită bucată cu bucată în una din sălile muzeului în toată grandoarea ei şi măsoară aproape 20 metri în înălţime. Iar mijlocul porţii se află un superb bust al lui Traian. Tot în Milet a fost descoperită şi o statue a lui Traian, care îl repreintă pe tron. Uitasem să spun că în Pergamon a fost descoperită şi o statue a Atenei, copie antică a renumitei statui a lui Phidias. In cea de a doua secţie se află o serie de lucrări în bazalt şi în cărămidă zmălţuită din timpul lui Nabucadnezar. Aici se poate vedea cât de perfecţionaţi erau sculptorii acestui popor in arta de a reprezenta animalele. Având la bază aceste piese originale, s’a reclădit poarta principală a palatului şi strada triumfală din curtea palatului lui Asarhadon. In umbra acestor monumente de artă antică, secţia germană din evul mediu scade din valoare mai ales prin faptul că are în mare parte reproducţii şi tiparuri ru gips. Impresiile artistice cu care pleacă vizitatorul sunt de nedescris. Dealtfel de la deschiderea acestor secţiuni, cifra vizitatorilor creşte pe fiecare zi. Afară de asta- mi există străin care să nu viziteze muzeul şi sunt chiar şi întregi societăţi de studenţi şi savanţi străini cari vin la Berlin numai pentru a vizita şi studia aceste noi comori. ION MILETIN Berlin, Aprilie 1931. Altarul din 1 Pergamon ———oxo—_— „Criminalii’' întro nouă înscenare „Criminalii”, celebra piesă a lui Ferdinand Bruckner, va fi reprezentată întro nouă montare la Volksbühne, din Berlin, cu marele actor Hans Albers în rolul chelnerului Franz. nu. Cred că v’a 'impresionatisprava celor doi bieţi de liceu, care au vrut să asasineze pe' şoseaua Braşovului un'şofer pentru a-l jefui. - ' ■ • •Eroii‘ n’du decât -ÎS- (vni şi aproape că nu-ţi vine să crezi că au putut cloci în capul lor asemenea faptă-N’am, vârsta ca să pot regreta trecutul şi să povestesc „cum ,era pe vremea mea”. "Nu de mult am părăsit băncile şcoalei şi de aceea mai uşor îmi vine să pot descifra structura sufletească a şcolarului. Trebue să constat însă, că de vreo câţiva ani, o mentalitate, cu totul nesănătoasă stăpâneşte în licee, dar absolut în toate liceele noastre. Aşii şcolilor, gloria liceelor, n’o formează acei cari ştiu mai cu râvnă să-şi apropie cunoştiinţele didactice, nu acei cari filtrează materia cursurilor printr o judecată proprie. Nu, cei mai distinşi elevi ai şcoalei sunt aceia cari ştiu să, bată mai dihai mingea, sunt acei cari ■ştiu să-şi care cu mai multă agilitate pumni. Suntem un popor de exageraţi, mai ales când e vorba să adoptăm ceva. Englezii sunt un popor viguros pentru că fac sport ! — a spus cineva. Hai să facem şi noi sport ! Şi cam de vreo şapte ani de zile, conducătorii şcoalei noastre sunt profesori de gimnastică. O fi el bun la ceva sportul — aşa, cum îl practică cei de la care l-am adoptat, — deşi umila, mea părere este că dacă nu te-a, făcut mama sănătătos, poţi să practici zece sporturi — să te duci să-l vezi pe Spakov cum luptă, să te duci la curse, să conduci maşina — şi tot ofticos mori. M’am convins perfect de acest, lucru, când mi-am făcut stagiul militar. Coincidenţa a făcut să fiu în aceiaş plutoni cu vre o câţiva aşi sportivi de-ai noştri, cari ştiau să bată mingea ceva de speriat — în sfârşit sportivi în toată regula. Ei bine, când era vorba să se întreprindă un marş mai serios, primii cari cădeau în marginea şoselii, rupţi de oboseală, erau sportivii noştri. . Astăzi situaţia este de aşa natură, încât directorii liceelor se simt mândri, când, la un match, izbândeşteechipa liceului respectiv. Astfel stând lucrurile, elevii favoriţi ai şcoalei, cei cari sunt mai menajaţi şi pe cari când îi văd directorii, li se scurg ochii după ei, grijulii ca nu cumva să le scape, sunt aceia cari ştiu, să bată, mai bine poarta.. Sunt scutiţi zile întregi de, a lua parte la, cursuri pe motiv că se.. antrenează. In asemenea ambianţă e fatal ca preferinţele şcolarilor să nu meargă către Pitagora, cel cu teorema plicticoasă, ci către alţii, către Fidea sau mai ştiu, eu care, îmi amintesc , că papă acum câţiva anii, tremurai în recreaţie, găndindu-te că la oraurmătoare vei fi scos lalecţie şi poate te vei încurca. Astăzi , în, recreaţie nu se discută decât exclusiv despre matchuri. ..ref. life un—i Mai adăugaţi că sunt vreo câteva cinematografe, care speculează această mentalitate, reprezentând filme criminale în care eroii ştiu să se distragă admirabil diligenţei urmăritorilor. Până mai deunăzi, ca să citeşti celebrele „Sherlock Holmes” trebuiai să te ascunzi în anumite locuri inavuabile şi dacă erai prins,, erai socotit ca. .element rău, deşi, fie vorba între noi, produsele librăriei Hertz, scrise cu oarecare îndemânare, nu erau chiar atât de dăunătoare. Astăzi, ziare de mare tiraj, cari fatal cad, în mâna tineretului şcolar, publică pe coloane întregi aventurile bandiţilor şi contrabandiştilor la moda. Cei doi nenorociţi asasini precoci n’au făcut decât să puie în practică lucruri citite sau simulate la cinematograf. Altfel fapta lor nu poate fi explicată. Unul din ei, deşi absolvea, aproape cursul inferior de liceu, din scrisoarea pe care a trimis-o nenorociţilor săi părinţi, scrie ca o servitoare, neştiind să întrebuinţeze trăsura de unire şi apostroful. "Ar fi timpul ca acei cari conduc şcoala noastră, să convingă elevii că nu cei cari au muşchii mai desvoltaţi, nu aceia cari ştiu să facă mai repede knokout sunt aleşii omenirii, sunt unşii lui Dumnezeu ! Să facem sport, dar să nu exagerăm !, ' IOAN MASSOFF Două sute de ani dela moartea lui Daniel de Foe Aiuitoroasa viaţă a amoralii lui „Romoson Cusoe* Se împlinesc 200 de ani dela moartea lu Daniel de Foe, autorul nemuritoruli Robinson Crusoe. De Foe era fiu de măcelar S’a născut în 1660 la Londra şi na avut o existenţă uşoară. Chiar în zilele sale de celebritate avea mai mult un nume rău decât un renume. .oata viaţa era pentru el o continuă goană după bani — dar nu după milioane, ci după banii existenţii zilnice. In schimb profesiunile după vânturi, şi tot aşa îşi schimba şi vederile. Pe vremea aceea, cu toate libertăţile acordate, nu era uşor nici in Anglia sa te, ridici de jos. Ci n a fost el ? Negustorele de răpi, inspector la vamă, asociat la o fabrică de cărămizi, comisionar. Na avut noroc în afaceri. De două ori a dat faliment. Dar mai aveao profesiune . Scria ,pentru alţii, şi rareori pentru sine. Intr un timp ajunsese până la Curtea regelui Wilhelm III, dar duşmanii lui îl izgoniră. Din cauza unui pamflet anonim, al cărui autor se declară el, fu condamnat la amendă, închisoare şi legat apoi in piaţa publică la stâlpul infamiei. Atunci a compus, un „Imn către Stâlpul infamiei” pe care mulţimea îl cumpăra chiar în timp ce autorul îşi ispăşea pedeapsa în piaţa publică. S a făcut apoi ziarist. Era în aceaş timp agent secret al găvanului şi-şi denunţa colegii din redacţiile opoziţioniste. , Dar scria mult şi, u.şor. Şi, mai ales, bine. Era un reporter fanatic, se interesa de toate. Articolele sale, care nu prea străluceau prin calităţi gramaticale, erau în schimb bogate în idei. Dar, lucru interesant, nu semna aproape niciodată. La vârsta de 60 de ani îşi descoperi un nou talent. Publică romanul „Robinson Crusoe”, pe care-l dădu drept o aventură reală, deoarece publicul din vremea lui nu se interesa pentru poveşti închipuite. A mai scris apoi incit un roman „Fericirea şi nenorocirile Moller Flanders” şi reportajul „Un jurnal din timpul ciumei din 1665”. Cartea , aceasta e considerată drept primul, cel mai bun și până astăzi încă neîntrecut reportaj. ‘ Cum au fost păcăliţi de un autor englez toţi directorii de teatre şi criticii din Londra Mister Oswald Skilbeck, cetăţean al Marei Britanii, visa de multă vreme gloria de autor dramatic. Dar avea ghinion. Directorii de teatre din Londra nici nu voiau să citească piesele sale Cât despre reprezentarea lor, nici pomeneală. Mister Skilbeck nu-şi putea explica această purtare a directorilor. Ceru explicaţii. Unul, mai prietenos, i le dădu : „Publicul «a plictisit de piese englezeşti. Mai bine ai face să traduci o piesă a vreunui autor de pe continent, de preferinţă o piesă modernă germană”. Mister Skilbeck a ascultat cu atenţie aceste lămuriri şi a căutat apoi o piesă modernă germană. Negăsind nici una care să-i placă, schimbă titlul ultimei sale lucrări dramatice şi o prezentă drept a unui autor german. Alese la întâmplare un nume oarecare, Hermann Neusser, și boteza piesa „Danger, High Tension" (Pericol, înalta tensiune). Sub numele autorului îşi puse și el modest numele său ca „traducător din limba germană”. Şi piesa lui Hermann Neusser se reprezintă actualmente cu mare succes la Everyman Theatre din Londra. Publicul aplaudă frenetic, această „remarcabilă creaţie a continentului” iar criticii celor mai de seamă ziare dizertează de zor asupra lipsurilor literaturii dramatice engleze, lipsuri cari iţi sar în ochi cu deosebire când vezi această „excelentă piesa continentală”. Dar cum s’a aflat că sub numele lui Hermann Neusser se ascunde însuşi Oswald Skilbeck ? Un ziarist se găsea din întâmplare în biroul societăţii autorilor dramatici tocmai când se trata cu un editor din Berlin traducerea în limba germană a piesei lui... Neusser.