Rampa, aprilie 1938 (Anul 21, nr. 6012-6015)
1938-04-04 / nr. 6012
Constantin Noica] Ţineţi minte • • Poate că şi cititorul e obsedat de reclama aceea care se transmite de câtva timp prin radio: «Ţineţi minte trei cuvinte...» Şi urmează cele trei cuvinte pe cari, nu ştiu cum se face, dar le uit neîncetat. Nu e ceva ciudat în întâmplarea aceasta? In definitiv, atâta tot te roagă oamenii: să memorezi trei cuvinte. Iar d-ta nu memorezi trei ci patru (ţineţiminte-trei cuvinte). Şi totuşi în loc să ştii ceva, un lucru care poate ţi-ar fi şi d-tale de folos nu numai fabricantului cu reclama, ştii doar că ar trebui să ştii ceva. Aşadar nu ţii minte decât pe jumătate, dar exact jumătatea care nu-ţi trebue. Mi se pare că aşa facem cu foarte multe întâmplări şi învăţăminte din viaţa aceasta, plină de întâmplări şi învăţăminte. Ţinem noi minte câte ceva din ele, dar mai ales ceea ce nu trebue. Adesea fiindcă lucrul accesoriu e prin el însuşi mai atrăgător decât cel esenţial (după cum în reclama de mai sus tocmai partea accesorie, «ţineţi minte trei cuvinte» era în versuri). Dar în cele mai multe cazuri reţinem accesoriul, pur şi simplu fiindcă antipatizăm lucrul esenţial. Şi cum să nu antipatizăm esenţialul? E aşa de auster, aşa de grav, aşa de incomod. Ce plicticos ar fi să ne silească cineva să ştim legile căderii corpurilor, după Newton, în loc să ne mărginim a şti chestia — chiar inexactă,cum pretind unii distinşi învăţaţi — a mărului care i-a căzut în cap. Iar dacă biografia lui Kant e niţel mai plăcută decât doctrina sa, e fiindcă în cea dintâi figurează şi câteva date care nu dovedesc nimic serios, de pildă faptul ca filosoful juca din când in când câte o partidă de biliard, sau că spre bătrâneţe obişnuia să prefere vinul roşu celui alb. v Al. Har acum îmi aduc aminte totul: «Ţineţi minte trei cuvinte: «vin, şampanie, Rhein»! Sigur că da, «vin, şampanie, Rhein», sau «vin, şampanie, Mott»? Mi se pare că era Mott. Sau nu, Rhein. Ori ...şampanie Mott peste tot... Ei, dar acum ne-am încurcat de-a binelea Aşadar tocmai când lucrurile păreau că se limpezesc, se întunecă definitiv. Şi nu e întristător la culme? Vine cineva şi te roagă să ţii minte trei cuvinte; şi d-ta nu ţii minte trei, ci de doua ori trei, adică şase (ţineţi—minte-trei-cuvinte—vin-şampanie). Iar tocmai la al şaptelea, cuvântul magiccheia, adevărul, esenţa, tocmai acolo te înfunzi. Hotărât, e un destin în toate astea: destinul de-a şti necontenit totul afară de puţinul care trebuia ştiut. Dar nu şi vina celor cari stăpânesc acest puţin. La urma urmelor de ce ni-l îmbracă în tot felul de lucruri accesorii, cari ne satisfac setea de-a şti fără să ştim, propriu vorbind, nimic? De ce nu ne spun simplu, deschis, cinstit, adevărul lor, unicul lor adevăr? Să spună de pilda: Mott, Mott, Mott. Sau: Rhein, Rhein, Rhein. Şi am înţelege, poate. Nu există oare în antichitate un grec care cred,ca ca toată lumea se reduce la un fel de Unu, nemişcat ceea ce î l făcea să exclame pur şi simplu: Unule, Unule, Unule? Şi totuşi mă gândesc că nici soluţia aceasta n’ar fi cea ideală. Pe zidurile tuneluluiprin care circulă metrourile din Paris stă scris: Dubonnet, Dubonnet, Dubonnet... Iată un negustor care lucrează cinstit şi sigur, mi-am spus văzând reclama aceia lipsită de orice literatură. Dar nici astăzi nu ştiu ce e «Dubonnet»! Aşa că, ştiu eu? Poate au niţică dreptate şi cei cu literatura. Dar nu se pare că ar trebui convocat un congres «pin*; liiiniiii#1hnmno*‘••ibiiihhii»osoiîne CALEIDOSCOP BARBU BREZIANU a obţinut premiul de 20.000 lei acordat de Comisiunea Naţională Română de Cooperaţie intelectuală pentru cea mai bună traducere în limba română a epopeei populare finlandeze «Kalevala», în urma referatului elogios făcut de poetul Al- Philipide asupra lucrării colaboratoratorului nostru. Poetul «Nodului Ars» a ieşit victorios din această competiţiune la care au participat câteva din condeiele noastre cele mai alese. La felicitările juriului, alăturăm şi felicitările noastre «LA GAZETTE DE BEAUX ARTS» publică în numărul său din Ianuarie un studiu al d-lui Al. Busuioceanu asupra câtorva tablouri din «Colecţia Regală a României». D. Busuioceanu ajunge la concluzia că aceste tablouri atribuite lui Palma Vechio sau Bronzino aparţin de fapt lui Giorgione- identificarea aceasta prezintă o deosebită importanţă — pe de o parte prin faptul că restitue operei lui Georgione câteva exemplare remarcabile şi pe de altă parte pentru că măreşte valoarea Colecţiei Regale a României. Prin studiul din «Gazette de Beaux Arts» cât şi prin recenta monografie, publicată în condiţii tectonice ireproşabile, asupra tablourilor lui Greco din Colecţa noastră Regală, d- Al. Busuioceanu se afirmă ca un expert estetic şi un specialist de importanţă occidentală, iar cuvântul său capătă o autoritate deosebită, prin competenţa şi valoarea studiilor publicate 1 ! E un succes care trebue preţuit cum se cuvine. .rsp.-r^ ! ZIARELE anunţă că mânuitorii cuvântului românesc la bara Justiţiei vor fi supuşi unui examen de limba română, indiferent de vechime, indiferent de studii, cu excepţia numai a acelora cari sunt de origină etnic românească. Nu înţeleg de ce scapă acestui examen, instituit desigur numai pentru a asigura respectul limbei române din partea acelora pentru cari este un instrument profesional marea majoritate a avocaţilor. Oare acestora origina le consacră dreptul de a stâlci limba românească? Ar fi un privilegiu, nesimpatic ca orice privilegiu. Cum gramatica şi ortografia se învaţă nu se moştenesc, ar fi mai nimerit să se consulte diplomele de bacalaureat ale tuturor avocaţilor inclusiv ale acelora din consiliul de disciplină, şi toţi acei cari au obţinu sub nota zece sau nu au mențiune «foarte bine» să fie supuşi unui nou examen. (Continuare în pag- IV-a) 1 -iHIUnH-'-nuumi-•HIIHIin. COBAIUL M’am dus la premieră cu prietenul meu Barbu. Citisem «Popi» şi «Concina prădată» şi ştiam că d. Scorţescu nu e numai un bun diplomat ci şi un scriitor de valoare Şi voiam să asist la prima sa experienţă teatrală. — Numai să nu fim noi cobaii, m’a prevenit amicul meu. L-am liniştit spunându-i că o să vadă cel puţin o sală elegantă iar pe scenă câteva femei frumoase. Aşa că riscul e oarecum micşorat. Când s-a ridicat cortina am aflat că suntem la Constanţa. Dacă nu ne-ar fi spus-o Valentineanu, poate că nu ne-am fi dat seama, pentru că toată lumea era în frac şi era vara. Mi se pare că numai FinteȘteanu își pusese smochingul, nu pentrucă n’ar fi avut frac, ci pentrucă voia să fie mai comod. In tot actul întâi a fost foarte cald pe scenă pentrucă de îndată ce se întâlneau doi oameni începeau să bea. Ei spuneau că beau whisky dar eu cred că era apă goală, căci altfel s’ar fi îmbătat încă dela început. Nu-i vorbă că Critico era ca şi beat şi a sărit la Elvira Godeanu s’o omoare pentrucă îl pierduse toţi banii la Casinou. Elvira Godeanu a fost foarte mulţumită de gestul lui Critico şi, după ce a leşinat puţin, s’a deşteptat tocmai în momentul când Finteşteanu voia să-i dea un pahar de whisky, ceea ce l-a făcut pe acesta să-l bea singur, nemaifiind nevoe de intervenția alcoolului(Continuarea în pag- II-a) Teatru Reportarii Elvira Godeanu Director: SCARLAT FRODA I Emil Riegler-Dinu Premiera vieneză după Anschluss Paula Wessely, în „Jocul Apostolilor“—Max Mell, ducemai departe în teatru nimbul misticei creştine din lirica lui Hugo von Hofmannsthal şi Rainer Maria Rilke — Misterele medievale şi baroce ţărăneşti — Viena rămâne Viena- Cum ieşi din curentul entuziasmului popular naţional socialist de pe stradă sau din cafenele cu radiodifuzările discursurilor cu lozinca: «Da! Pentru Hitler!» reîntâlneşti fondul nemuritor al tradiţiei vieneze de calitate, gingăşie, amabilitate. In Teatrul din Josephstadt se ridică încet cortina pe care e pictată ca într’o veche pânză din secolul XVIII palatul Belvedere. Uiţi că acolo se află încă arestat fostul cancelar Schusehnig. Aici nu mai trăeşte clipa de faţă cu Viena de totdeauna. Ofiţerii germani din parter au o ţinută elegantă şi rezervată, preţuind solemnitatea artistică a unei premiere: «Jocul Apostolilor» cu marea artistă vieneză Paula Wessely. Aici teatrul vienez învinge istoria germană, anexându-şi ofiţerii din parter. Subiectul «Jocului Apostolilor» ? Eroina misterului, Magdalena, o fetiţă de ţăran, crede că ceea ce stă scris în Biblie despre Isus Christos şi Apostolii săi se mai poate întâmpla şi azi. Bunicul ei cu care locueşte într o colibă singuratecă, departe de sat, mai în glumă, mai înterios confirmă minunile din Biblie. Ar prefera însă să nu vie toţi 12 apostoli să-l viziteze ci doar unul din ei. Atmosfera de miracol e creiată. Doi hoţi, veniţi să prade şi să omoare îşi fac apariţia în tindă, în clipa când bunicul a plecat la bucătărie Fetiţa II primeşte bucuroasă de oaspeţi crezând că poate cei doi străini sunt chiar apostolii. Bunicul se întoarce, trimite pe fetiţă să aducă călătorilor de ale mâncării şi povesteşte râzând hoţilor despre credinţa nepoatei sale că are de a face cu apostolii. După un scurt schimb de priviri şi de vorbe, tâlharii se hotărăsc să-şi ia rolul în serios pentru a prăda mai lesne. Fetiţa se întoarce, îi ospătează. Află ca se numesc Petru şi loan. Atunci le aduce aminte de faptele apostolilor cu acelaş nume, de sacrificiile în credinţa lor pentru Isus Christos. La ameninţarea cu gâtuirea a celui ce-şi zice Petru, fetiţa aminteşte râzând că Sfântul Petru n’a fost în stare să ucidă pe muntele măslinilor pe spcirii care l-au prins pe Mântuitor. Apoi roaga pe tâlharul ce-şi zice Ioan să-i povestească ce-a simţit când Isus de pe cruce, răstignit, a strigat: «Doamne, Dumnezeul meu de ce m-ai părăsit?» Tâlharii, treptat, treptat, înduioşaţi de nevinovăţia copilei, se pocăiesc. Petru îşi joacă rolul până la sfârşit. Ii porunceşte Magdalenei să plece la bucătărie Rămaşi singuri îşi încarcă traistele pe spate şi fug în noapte. Fetiţa şi bunicul. (Continuarea în pag- II-a) Max Mell Valabil dela 3 — 41 Aprilie 1938 Hampa VV»BILET de INTRARE M Pentru 1 Peraoanfi gd REDUCERE ia ■aal dla CleamatofraiaU Capitol I^OIfr City, Oaaia, Nlisa (lo.t Lldpkl^sjk Catrawal. ▼•aas Liiaaaa ■ yF* Cs Seist capon oâ anunţaţi DIRECT im emu caematotrafaini natutra unde eviţi fără mită tmrmmlitmt* reducere« IO carte Pânza de Păianjen Când am văzut în vitrina librăriilor cartea d-nei Cella Serghi purtând o banderola pa care scria: «Acest roman a fost recomandat editurii de trei scriitori: d-nei Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihai Sebastian mi-am spus: — Oare o carte bună are nevoe de atâtea recomandaţii? Şi răspunsul pe care singur mi l-am dat a fost negativ. Iar lectura cărţii mi-a confirmat acest răspuns-Pentru că «Pânza de păianjen» e o carte bună, care se va impune singură, fără nici o recomandaţie. E destul să începi s’o citeşti- Te prinde lectura, te îmbie atmosfera ei şi nu te lasă până ce n’o sfârşeşti Romanul d-nei Cella Serghi e confesiunea unei fete frumoase, care trăeşte jocul aparenţelor. Lumea crede că Diana Slavu e o fata bogată, uşuratică, capricioasă, care se joacă cu oamenii, nesocotindu-le iubireaa neurmărind decât îndestularea poftelor ei. In fond, Diana Slavu e o fată simplă, chinuită de obsesia nevoei de a-şi făurimn cămin statornic, luptând pentru a-şi câştiga dreptul la dragoste. De fapt, neconformanţa aceasta între imaginea noastră publică şi ceea ce suntem în fond, constitue una din cele mai maritragedii intime. De câte ori ni se atribue însuşiri pe care ştim că nu le avem şi totuşi nu le putem mărturisi lipsa, pentru a nu desamăgi pe ceilalţi, sau pentru că nu avem curajul de a ne descoperi în faţa tuturor, din mândrie sau pudoare! Accentul principal al romanului d.nei Cella Serchi e pus de această dualitate între ceea ce e ui om si ceea ce pare e fi Astfel se explică şi procedeul utilizat de a prezenta pe Diana Slavu, eroina romanului, întâi aşa cum e văzută de prietena ei Hinca şi apoi aşa cum se Vede singură, în caetele sale intime. Aceste două perspective — rea propune şi cea din neasă — se succed în mod abil deatunerici întregei cârţi şi pun şi mai bine în evidenţă axa romanului. O singură obiecţie am avea de făcut în această privinţă: stilul Ilincăi Damian e absolut identic cu acela al Dianei Slavu, deşi autoarea ni le prezintă pe cele două prietene ca având un caracter şi o personalitate cu totul opuse. Notaţia e identică, felul de a vedea lucrurile, de a le evoca, nu se schimbă întru nimic astfel încât multe pagini din cartele pot aparţine Dianei- De fapt autoarea vorbeşte prin toate personagiile sale, la fel. Poate că aceasta contribue la menţinerea atmosferei, a acelui accent personal care constitue una din însuşirile acestui roman- Totuş, lipsa de diversitate în modul Ionel Jianu (Continuarea în pag. II-a) TOBOGAN SONETE, MADRIGALURI ŞI DEDICAŢII «pe un album» nu ştim a se mai face în a noastre zile. Poeţii trimet textul deadreptul la revistă, şi revista în paginele sau în coşul ei. Lirismul e, cum spune aproape arestatul Freud — refulat. Şi totuşi, acum în Primăvară se mai găsesc autentici poeţi sentimentali. Unul dintre aceştia, salonard, muzician şi desigur tânăr — (îl vom indica pentru iniţiaţi cu ale lui iniţiale B. R. D.) păstrează o veche şi galantă tradiţie: cucerirea domnişoarelor prin poezie. Are un stoc de poeme adecvate muzelor ce-i ies în cale, şi când şi când muza îi aprinde tălpile — el creează versuri noi. Aventura, deobiceiu, durează cât lectura unui sonet, deoarece d. Em. R. D. trece din floare’n floare ca un flutur. Zilele trecute după ce sfâşiase iar — inima unei duduce — şi o părăsise cu’n sonet — s’a pomenit, contrar datinei, cu o replică, pe care un hazard ne-o aduce şi nouă şi vouă: «Chiar când iubeşti stai în rezervă «Şi dacă nu vrei să fi «honnete», «Te mulţumeşti să fi laşi persoanei «Drept amintire... un sonet!» Şi apoi «persoana», s’o botezăm duduia Collette, cu o moldovenească şi duioasă desamăgire, constata: «In Capitală nu există «Iubirea mare ce-o doreşti, «Unică, pură » ce persistă «Mai mult de-o seară, cât trăeşti». Pentru aceea «seară», poetul (muză de astă dată) nu are decât a se felicita şi la nevoie, a replica: Y-Y.p Pe Șoptite............. SE SPUNE CA... la premiera piesei „Cobaiul’’ 0 tânară și nostimă ziaristă, întreba plină de candoare: — Ce o fi aia „cobai”?— E un fel de iepure, i-a raspuns un confrate cu aerul competent. — Nu dragă, a replicat o altă ziaristă, nu e iepure ci un fel de șoricel La sfârşit abia, toată lumea a aflat „ce e aia cobai’: un Purceluş de India care serveşte experieţelor medicale. SE PARE CA,„ d-ra Nutzi Dona, care joacă rolul titular în „Mis România” a deţinut într'adevăr acest titlu atât de invidiat. Un critic, cunoscut pentru talentul său de bârfitor, a exclamat: — Uite domnule! Acum înţeleg de ce piesa „Băiat de viaţă” care s’a mai jucat la noi se cheamă „Miss România”. Textul a fost adaptat în stilul Teatrului Vesel iar titlul a fost adaptat posibilităţilor d-rei Nutzi Dona.