Rampa, aprilie 1942 (Anul 2, nr. 19-20)

1942-04-05 / nr. 19

4 *­ ­ Iacă unul din soliştii Operei, cir® se bucură de un bun renume şi care a avut marele noroc să fie discipolul celui mai straşnic dascăl în arta cântului, al marelui Po­­povici-Bayreuth. Vorbim de baritonul Alexandru Li­pesau. Lui Popovici-Bayreuth are să-i mulţumească ,el că ştie să-şi conducă cu atâta gust şi metodă, vocea frumoasă de bariton, dând fiecărei arii acea largheţă şi ex­presie, vibranta căldură precum şi o mare grije pentru dicţiune. Dar baritonul Operei Române, Alexandru Lupescu, a avut şi alte aproace în viaţa lui. In primul rând, calitatea vocei lui a fost­ des­coperită de marea noastră regină şi poetă Elisabeta-Carmen Sylva, ocrotitoarea artei şi artiştilor, care nu­­ a mulţumit numai să-l felici­te pe junele cântăreţ ci a trecut la fapte : — Tânărul acesta trebue ajutat să-şi facă o carieră. Şi aşa s’a făcut. Dar să lăsăm să ne istorisească baritonul Alexandru Lupescu, cum din fostul elev de gimnaziu din Galaţi, — elev destul de slab, — a ajuns cel mai pasionat şi mai de­votat ucenic al celui mai venerat­­ pedagog în ale cântului, şi apoi , unul din întemeietorii Operei Ro­­­mâne d­in Bucureşti. Mai­ nap la Con­stanţa — Adolescenţa mi-am­ petrecut-o la Galaţi unde m’am şi născut din- M­’o familie de burghezi, oameni de treabă; aşi putea chiar spune chia­buri. Ei ţineau ca fiul lor, să ajun­gă cel puţin profesor sau medic. Eu însă nu-mi prea dădeam si­linţă mare la învăţătură. Şi ca copil îmi plăcea să cânt. Şi în toată tinereţea mea puneam muzica îna­inte de toate. La şcoală, trăgeam la fir deseori, de dorul Dunării, să cânt sub cerul liber. Părinţii erau foarte amărâţi din pricina asta, şi-mi tot spuneau: — „Ce o să se aleagă din tine mi-era teamă, că o să ajung lăutar, artist. In fine la 16 ani m­i-am terminat Gimnaziul, şi părinţii ca să-mi scoată din cap muzica, m’au interi­nat la şcoala de marină. Astfel am plecat la Constanţa. Dar aici, destinul meu s'a hotărât, tot după dorinţa mea, căci şi în şcoala de marină făceam muzică pe lângă studiile marinăreşti. Toţi marinarii erau muzicanţi. Unul cânta din vioară, altul din mandolină, sau din ghitară, sau din voce. Aveam u­n cor excelent. Iar vara, cântam din vârful catar­gului, unde eram „la rândunică”, îndrăgostit de albastru mării. Amiralul Soodrea, pe atunci maio­r, mă răsplătea pentru acest cântec cu o masă splendidă la popota ofiţerilor. Trei ani m­i-am petrecut viaţa ca marinar. Şi întâmplarea voi ca la Constanţa să vie marea noastră Regină El­i­s­ab­e­ta­ Carmen Sylva. Aceia care a încurajat şi a orei­at, pe artiştii noştri cei mai de seamă, pe marele George Ene­scu, pe vio­loncelistul Dinicu şi pe baritonul Popovici-Bayreuth. La cuibul Reginei, unde îşi avea reşedinţa Suverana noastră, noi e­­levii de la Marină ne-am decis să-i aducem o închinare, pornind corul admirabil de 40 de marinari pe două bărci, să Cântăm­ î o serenadă Reginei noastre Dar ce serenada! Divină sere­nadă ! Cânta corul şi acompania® marinarii şi cu mandolinele şi cu ghitarele lor. Regina mişcată de acest omagiu, ne chema şi de m­ulte ori se încin­gea câte o horă pe terasa reşedin­ţei regale, de la Constanţa, la care luau parte şi mareşalul Palatului ba chiar şi Augusta Suverană. Intr’un­a din aceste seri, Regina Carmen Sylva a fost surprinsă de vocea mea, când a­m cântat un solo. Cântecul favorit al Reginei a fost­ „Palama” (Porumbiţa) cu­noscutul cântec spaniol, şi­­apoi „La mare” de Schubert. Regina m’a chemat, m’a­ îmbrăţi­şat şi prin Mareşalul Gatoschi am fost întrebat, dacă n’aş vrei, să ur­mez o şcoală de canto. Bine­înţeles că am acceptat bu­curos. N’a trecut nici, o lună dala plecarea Reginei Elisabeta la Bu­cureşti şi Ma­reşali­tul Curţii s'a. şi interesat de situaţia părinţilor mei, dacă îşi dau consimţământul să-mi aleg o nouă carieră, aceea de cân­tăreţ. Porunca dela Curtea Regală Când tatăl meu a auzit de dorin­ţa Majestăţii Sale,­­ aceasta a fost suficient. Porunca Cu­rţii Re­gale trebue împlinită. S’a închinat, şi n’a mai avut altă părere. Plecând la Bucureşti, am şi fost găzduit­ într-o cameră din str. Câm­­pineanu, ce făcea parte din imobi­lele administraţiei Palatului Regal, şi acolo am aflat că mi se dă o bursă din caseta­ personală a Re­ginei Elisabeta. Am fost prezentat marelui cântă­reţ şi pedagog Popovici-Bayreuth, de către secretarul particular al Reginei, Dal’Orso, el însuşi un e­­minent bariton. Şi astfel am înce­put cursurile la cel mai mare pro­fesor de canto ce Tau­­avut romă­nii vreodată. De la Popovici-Bey­­reuth am învăţat tainele belcanto­ului, cum se cântă un „Lied” şi cum te poţi împărtăşi de frumuse­­ţile muzicii wagneriene. Personalitatea pe­dagogului Popovici- Bayreuth Popovici-Bayreuth n’a fost mimai fata ţării româneşti în străin­itâta, ca mare­ cântăreţ care a ajuns să cânte şi în citadela muzicii wagne­riene la Bayreuth, dar a­ fost şi cel miai mare pedagog ce l-a avut ţara românea­scă. In clasa lui de canto am avut atunci colegi de mâna în­tâia, câine au ajun® apoi cântăreţi cu renume, ca: sopra,n.a. dramatici Mimi Nestorescu, basul George Fo­tes­cu, baritonul Teodorescu, teno­rii Vasile Ra­bega, Nicu Apostole­scu, Mircea Laizău. La Prelegerile lu, ne simţeam ca într’o catedrală unde ofi­cia marele preot Popovici-Bayreuth ,nu era n­umai un mare cântăreţ dar şi o perso­nalitate distinsă, de o vastă cultură şi de o modestie fără sea­măn, ceiace n­e-a servit ca imbold şi învăţătură. In al doilea an după cursurile urmate la Popovici-Bayreuth am şi cântat opera complectă a lui Wag­ner: „Taumhauser”. Iar când am împlinit, vâ­sta­ de 20 anii­ mi s'a dat să interpretez „Requiemul” de Mozart pentru răposatul Rege Ca­rol I. Şapte ani a­m studiat cu măie­strul Popo­vici-Bayreuth. A intervenit războiul şi cursurile au fost suspendate. Mi-a­m făcut datorita, de ostaş, dar tot la ma­rini Am fost rănit în retragere,a dela Turtu­ ca­ia. După armistiţiu am primit o scrisoare înduioşătoare dela profe­sorul me® P op o v i­c i -B­ayrei­­th, din care am aflat că pe lângă amără­ciunile zilelor grele de ră­zboiu, a­ avut durerea să-şi piardă m­unicul său fiu pe câmpul de luptă. Revenit la Bucureşti, în bună înţelegere cu camarazii mei Geor­ge Felesen, tenorul Vrăbiescu, so­prana lirică Drăgulineaisca, basul Istratiy, baritonul Teodorescu, D. Mih­ăilescu-Toscani, Jean Atana­­siu, — am luat iniţiativa constituirei primei societăţi lirice romă­­ne, punând astfel temelia Operei Ro­mâne de mai târziu Pe aceeaşi vreme, dascălul nostru Popovici-Bayreuith, a plecat la Cluj, unde a luat parte la înfiinţarea Operei Române din capitala Ar­dealului, ia­r noi am început seria spectacolelor de operă de trei ori pe o săptăm­ână la Teatrul Naţio­nal. A fost, un­ adevărat triumf pentru cântăreţii de operă, de atunci. Ini­ţiativa noastră a găsit cel mai cald răsunet, în rândurile publicului bu­cuire­ştea­n. De data asta Regina Maria a fost ceea care­ ne-a luat sub înmiita, fii proteguire. Și a venit ceasul când sub Mi­nisteriatul regretatului Octavian Goga,, Opera Română, a devenit Operă de Stat. Revenit din străinătate, maestrul George Georgesc® preluând orche­stra­­Ministerului Cultelor şi Arte­lor, a crei­at Filarmonica de azi şi a­poi a trecut la Direcţia Operei Române. Atunci a început într-a­­d­evăr munca serioasă la Opera Română, maestrul Georgescu fiind el însuşi un pasionat partizan şi interpret­­al muzicii wagneriene. Mie mi-a făcut cinstea să-mi dea rolul titular Olandezul s­aură lor din „Vasul Fantomă”, ştiind că a­m studiat vreme îndelungată operele wagneriene cu măiestrul Popovici- Beyreuth. Am ajuns să fiu cântăreţul favo­rit al maestrului George George­scu, şi rând pe rând mi-a dat să creiez elroii wagnerieni: Parsifal, Tannhäuser şi marele rol Ioc­ianan din Salomeea de Richard Straus, mi-a dat maestrul George George­scu să cânt, cunoscând preferinţa mea pentru muzica dificilă.. Amintiri despre ce­lebrul bariton Batistă­rnii — Ce creaţii v'au pasionat mai mult? — Chinurile lui Amfortas şi sbu­­ciumul misteriosului Olandez sbu­­rător. Trebue să remarc şi „Thaisul” lui Massenet. Dar ace­ste roluri nu m’au împiedecat să iubesc şi muzica lui Verdi, mai a­­les de când l-am văzut pe extraor­dinarul cântăreţ italian, Baritonul Batistimi. Deşi trecuse de vârsta de 70 ani, orb cu totul, căci ma­jordomul di® opera „Traviata” îl ţinea de mână, în actul a­l doilea, ca să nu­ se împiedece de scări, — când a început să cânt cre­deai că­­ de­­10 min. De la un astfel de cântăreţ, poţi învăţa cum să-ţi păstrezi vocea şi ce crimă fac unii cântăreţi cari nu duc o viaţă so­bră, ci-şi pierd şi vremea şi vocea în chefuri, la beţii. Ba­tu­sUnini mi-a insuflat şi mai multă dragoste peru­­,ru marile creaţ­uni verdiene şi revenind în ţară, pot spune că eu am creiat la Bucureşti rolul pă­rintelui Germont din „Traviata­“, şi al lui Richarde din „Bal mascat", după calapodul acestui mare mae­stru, italian al Bel­cantului. Am cântat în faţa Preşedintelui Masaryk con­tinuă să ne istorisească ba­ritonul Alexandru Lupescu: — „Era un mare vihny-o- A Fraga, şi-mi amintesc ce puternică impresie şi­ produs asupra Pesedii­r­­tehni Masaryk, ca şi asuprii publi­cului dilntr’o sală, arhiplină, Cânte­cul ile leagăn al lui Borgo­va­n, așa c& a trebuit, nu să bisez, ci să-l cânt de 3 ori. Și datorită acestui succes, am fost­ angajat, de Uzinele „Odeon“ de plăcii gramofonice, din Berlin, pentru a imprima­­acelaș cântec. Rezultatul a­ fost că dip, a­­ceastă placă s’a realizat un milion de lei. M-am bucurat de succese frumoa­se şi la Opera din Bratislava unde am cântat după aceea, ca şi la O­­pera din Braga, şi-mi amintesc de marele dirijor şi [ Tete] a­i români­lor Oscar Nedbal. Am cântat în nu­meroase concerte şi ca alţi maeş­tri dirijori celebri ca: Mascagni, Scherchen, etc. Pianistul cu mâna prinsă în cutia paşte! In, amintirile baritonului Lupes­­cu, s’nu strecurat şi multe scene hazlii din cariera d-sale. Reţinem aici una, pe care ne-a povestit-o, despre bravul pianist-corepetitor Giathan­eli. Acesta îşi mai câştiga existenţa şi într’un local din tune­­lul hotelului de France, acum două decenii, unde cânta la pian până în adâncul nopţii. In drum spre casă, s’a oprit în faţa Pa’ntului Regâi şi la magazii,nu,I de coloniale, „Ciobanii“ a voit­ să-şi bage o scri­soare în cutia poştei, dar nu a mai putut scoate mâna, lui mică şi gra­să din clapele cutiei. Toate sforţă­rile au fost, zadarnice. Sergentul de noapte a fost arra® de tânguirile pianistului, care tremura, să nu-şi rănească mâna, cu accidentul a­­cesta. Altă soluţie nu s’a găsit, decât să se scoată, din ţâţâni cutia poştei, ceeace a­­şi făcu­t-o pianistul Glatba­uer, care a dus cutia apoi acasă în­tr’o trăsură şi aşa a dor­­mit cu ea, până în dimineaţa ur­mătoare când slujbaşii poştei au stricat cutia şi au salvat mânia pianistului. De păţania aceast... s’a aflat îndată în cercurile artiştilor de la Operă şi Conservator, şi-mi a­­mintesc cum maestrul Popovici- Beyreruth a râs până la lacrimi, de această întâmplare de necrezut. Prietenii cântaren­ţului — Aveţi prieteni, maestre? — Puţini pe cari să-i cunosc per­sonal. Ilar ceil mai,, credincios prie­­­tem mi-a rămas publicul căruia îi datoresc ascensiunea“. ‘ Ar avea multe de spus baritonul Alexandru Lupescu, dar rămâne pe gânduri, priveşte cu och­i lui se­nini în zare, cu ochii lui albaştri ca luciul apelor ce sau legănat, a­­poi cu eleganţa care-l caracteri­zează îşi ia­ rămas bun şi pără­seşte localul unde am stat la po­veşti, cu a­cela ca­re şi-a păstra­t Ti­nereţea, şi freselieţea în glas, cel mai bun interpret, a,l m­u­zic,ii wag­neriene şi tălmăcitor a­l liedului german. Z. R. BURSIERUL REGINEI baritonul Alexandra Capesca ,despr­e el şi despre In bătrânul Germont din „Tra­­viata” In „Lucia de Lamermoor” Pescarul bosforului de Vasile Alecsan­­dri In „Thais” de Massenet DAGMAR ALT R­ICHTER, vedeta studiourilor r a tori lor ei „Sărbători fericite“ trUfa“ urează adru­l« N@! Programele... S­cumpirea ziarelor s -a repercu­tat cu o viteză de fulger şi asU­­pra maculaturei plină­­le reclame şi afişe, intitulată „Program­ ?! distribuită la toate spectacolele. Al l­Filarmonicei“ părea cel mai eftin: 20 de lei, dar directorul ge­neral al maculaturei acestei insti­tuţii, — (1. Orchis, — a şi ochit ech­ilipiru­l majorării preţului la SI) lei. Ceea­ ce a­ produs o gravă con­troversă­­între plasatorii Ateneului şi neplasatorii Filarmonicei, pe motivul că cei dintâi vor ciupi cinci lei în plus la fiecare proţ gram., -f partea lor... Dezolat de această întorsătură­, la care nu se aştepta, şi pentru a da o satisfacţie personalului în subor­dine, d. Orchis a luat hotărârea e­­roică de a reduce preţul programe­lor sale la CINCI lei... — Să-i văd eu, pe oamenii d-lui Bobescu, ce-o să le mai rămână, că doar sunt obligaţi prin contract să-mi vândă, şi „programele"... Se zice : „PROST CA UN TENOR, IN­TRIGANT CA UN BARITON şi BEŢIV CA UN RAS“ antonul Alger de la Operă a fost supărat pe mine, fiindcă l’aşi fi ,,făcut“ intrigant. Ştirea, aceasta nu mi-o mai ce­rn,unică Spolettoi, ci chiar colegul meu de la „Săptămâna Muzicală“ lămurind­u­,-mi că însuși baritonul Arnăutu care era pus în cauză i-ar fi spus colegului său de glas : — Bine, nene Ale­cule, tocmai pi d-ta să te facă intrigant?... Colegul meu a explicat simpati­cului cântăreț că „intrigant“ ar putea, să însemneze... bariton. Și l-a împăcat, fiindcă e „băiat bun" — Da, dar nu sunt intrigant... Poate să spue şi Arnăutu... Eu, unul i-aşi fi răspuns : — Dacă nu eşti intrigant, atunci nu eşti nici... bariton. Bariton e Arnăutu, care te-a intrigat în ha­lul ăsta şi apoi a râs un pumni Şi mai este... SCARPIA Victor Ion Popic­a, , pus în scenă „Tra­gedia­ dragostei de Gunnnar Heiberg In ziua de 8 Aprilie Maria An­tonova, Vasile Creţoiu şi Aurel Rogalschi pleacă într’un mare turneu în provincie cu piesa „Tra­gedia dragostei” de Gunnar Hei­berg tradusă din limba norve­giană de Marcel Romanescu. Spectacolul a fost îngrijit de d. Victor Ion Popa. Turneul va dura 45 de zile şi va atinge principalele oraşe ale ţării precum şi provinciile des­­robite.

Next