Rampa, ianuarie 1948 (Anul 37, nr. 112-115)

1948-01-04 / nr. 112

Duni­n­că 4 lanttar', 1041 n alt soi de come­die reprezintă Tea­trul Poporului. Moştenirea, în ver­siunea ei de astăzi, este o comedie de moravuri, schema Uzată într’atâta­ încât până la ur­mă cade şi în pă­catul confuziei, împărţiţi în două ta­bere oameni buni şi oameni răi, lu­cru care aparţine primului autor, Cantini, d. Th. Cazaban nu a făcut altceva decât să-i actualizeze. Adu­­cându-i în zilele noastre şi mai ales autohtonizăndu-i d. Th. Cazaban a uitat însă că această operaţie nu se face numai prin schimbarea nume­lor proprii şi a cadrului în care evo­luează personagiile ci că ar fi fost necesar să facă o adaptare a humo­rului lui Cantini la humorul româ­nesc, că aceasta ar fi cerut o nouă structurare a personagiilor, care nu pot rămâne cu caracteristici de per­sonagii ale comediei dell’Arte câ nu reprezintă diverși Mitici provinciali care au izul lor specific. Dar dacă am trece peste toate astea și ne-am opri doar asupra in­trigii piesei şi încă nu ne putem de­clara de acord cu această comedie car­e dincolo de greşelile de formă conţine o gravă greşală de fond, ideologică chiar. In comedia d-lui Th. Cazaban sunt angajate două tabere care reduse la simbolul urmărit şi de regizor, nu numai de autor, ar voi să reprezinte lumea celor care muncesc şi a celor avuţi care trăesc din speculă, înşe­lătorie sau exploatarea muncii alto­ra. Dacă aşa stau lucrurile normal ar fi fost ca poziţiile celor două ta­bere, celor două clase în fond, să fi fost precizate nu numai formal dar fi principial. Dacă ţinem seama şi de faptul că acest spectacol se repre­zintă la Teatrul Poporului, un teatru care se adresează în special munci­torimii şi ţărănimii, atunci apare şi mai grav faptul că forma de luptă care ia naştere între cele două ta­bere este de natură a provoca con­fuzii, mai mult decât hazul uimărit, în orice caz. In tabăra „oamenilor buni’’ sunt­ un bătrân, Matei, întârziat aventu­rier reîntors acasă după ani de pri­begie, devenit acum un om de suflet şi muncitor care şi-a aflat fericirea tot lângă ai săi, Sandu un tânăr muncitor cinstit­ şi timid, Gini o fată terorizată de unchiul ei care vrea să o mărite cu vărul ei tembel şi însfârşit, Trică, un fel de rudă în-­f depărtată a tuturor care nu-i nici bun nici rău şi e fi rău şi bun, dar ar veni ca omul de legătură între cele două tabere. De partea cealaltă, Nae Paveliu negustor, avar şi hrăpăreţ, soţia sa la fel, Homogeanu şi Hristureanu ict negustori, speculanţi şi contrave­nienţi legilor sşi sore copilul tâmpit al lui Nae Paveliu. Moştenirea eventuală pe care o va lăsa unchiul Matei nu este decât un simplu pretext de farsă repetată. Conflictul se încheagă pe voinţa lui Nae Paveliu de a-şi mărita nepoata, care-i sub oblăduirea sa, cu propriul săuiu pentru a-şi însuşi averea pu­pilei. Bătrânul Matei îşi propune s-o scape pe Gina de tembelul Gore pentru a-şi face viaţa cu tânărul muncitor Sandu. De aci porneşte lupta. Matei, Gina, sandu şi Trică trec la atac împotriva taberei lui Nae Paveliu, d­ar lupta lor este dusă cu mijloace false şi nu împotriva clasei din care ceilalţi fac parte ei pur şi simplu împotriva persoanelor. Pentru a învinge ei nu se folosesc de armele pe care calitatea lor li le pun în mână ci folosesc un şiretlic îefren care poate eventual servi farsa dar cum nu este farsă ci co­medie cu pretenţii de apartenenţă comediei sociale atunci într’o cu to­tul altă lumină ar fi trebuit prezen­taţi şi unii şi ceilalţi iar lupta lui Matei şi a celorlalţi trebuia să ca­pete semnificaţii mult mai generale îndreptănd-o bineînţeles pe făgaşul firesc al luptei dintre două clase Ceea ce nu ar fi exclus comicul dacă regizorul nu s’ar fi mulţumit cu o interpretare superficială a textului şi o împărţire schematică a perso­nagiilor în categoriile puerile a celor buni şi a celor răi. Ceea ce nu este surprinzător dacă ne gândim că d. Lascăr Sebastian se declară îndră­gostit de textul „Moştenirei” şi ca unul ce nu trădează dar nici nu Îm­bogăţeşte textul l-a lăsat să condu­că şi spectacolul cu toată superficia­litatea şi confuzia schematismului voit. Rolul d-sale ar fi fost să supli­­nească, în calitate de regizor, lipsu­rile textului şi să evidenţieze publi­cului de muncitori căruia i se adre­sează o teză valabilă şi nu o greşală doar aparent inofensivă. Este adevărat că „râsul şi batjo­cura sunt un crud mijloc de pedep­sire şi de punere la stâlpul infamiei a apucăturilor venale ale lumii bur­gheze în descompunere’’ după cum însuşi d-sa susţinea dar nu s’a văzut nici lumea în descompunere şi nici nu prea s’a văzut „lumea tânără şi proaspătă care cântă triumful iubi­rii“. Cât despre „râs şi batjocură“ aci nu mai este de vină d. Sebastian ci textul de care ă-sa s’a îndrăgostit totuşi, şi interpreţii. Comedia este genul cel mai dificil şi pentru regi­zor şi pentru interpreţi. Şi d. Seba­stian care este în general un om cu humor de data asta l-a ascuns în mânecă sau în dosul câtorva măşti crispate cu o expresie imobilă. Aceste măşti fixe au creat un ca­dru grotesc spectacolului şi au uzur­pat comicul care şi aşa era greu de găsit în întortochierile piesei. Ca să fie valorificat ar fi fost necesară o echipă de actori mult întărită şi mai bine strunită. Cu excepţia d-lui Lică Rădulescu, Petru Asan, Gh. papa­­ Nicola şi poate Ricardo Colberti, ni­­ciunul din cei distribuiţi nu sunt actori de comedie. Vagi calităţi de comedieni se puteau remarca la Ion Stoenescu sau Lily Urseanu dar in­suficiente pentru a îndreptăţi distri­buirea lor in comedie. D. N. N. Matei este un actor con­ştiincios care ar fi corespuns şi mai bine rolului dacă piesa n’ar fi pro­movat acea confuzie despre care am vorbit mai înainte. Hotărîrea şi căl­dura d-sale ar fi servit mai bine un Matei hotărît şi conştient îndrumă­tor al celor doi tineri Sandu Si­mina. D. Al. Miclescu şi d-ra Graziella Constantiniu mai au multe, foarte multe de învăţat şi d. Sebastian a fost cam sgârcit cu ei, cum sgărcit a fost întregul spectacol cu cei care l-au văzut. O mai mare atenţiei­ în alegerea repertoriului şi o insistenţă deose­bită în alcătuirea ansamblului şi a travaliului artistic vor putea prile­­jui tânărului şi necesarului Teatru al Poporului spectacole pe care îm­păcaţi cu noi înşine sâ le recoman­dăm şi social şi artistic, manşelor mari de muncitori şi ţărani. La Teatrul Poporului, MOSTENIREA Comedie in 3 acte, prelucrcir® dupa Cantini de Thi- Catabesm UCA RADULESCU , a.-«-—-­ de SI­MI­ON ALTER IESCU n:-ula păcii“ vine să împlinească în mod fericit re­pertoriul Teatru­lui Naţional căru­ia dacă nu i se p­utea face nici o i­m p u t a r­e din punct de vedere principial,i se putea reproşa până acum absenţa comediei. Dar, piesa lui Petrov împlinind mai mult de­cât un gol al repertoriului primei noastre scene reprezintă pentru tea­trul nostru în general un model al genului, al comediei, pen­tru inter­preţi şi regizor, dar mai ales pentru autorii dramatici. In repertoriul teatrelor noastre s’a observat în ultima vreme lipsa co­mediei sau cel mult prezenţa unor slabe mostre ale genului. Comedia străina cu care eram obişnuiţi nu mai corespunde prin gratuitatea sa tendinţelor de îmbogăţire a conţinu­tului teatrului, producţiile autoh­tone ale genului, de asemenea, au ră­mas lar­a acum, in marea lor ma­joritate, străine de idei şi învăţă­minte, promovând mai mult un hu­mor gratuit fără nici o bază mora­lă sau socială, crescut superficial ca ciupercile, fără rădăcini într-o se­rioasă satiră etico-socială. „Insula păcii"* este din acest punct de vedere o piesă venită la timp ca o admirabilă lecţie pentru teatrul nostru de comedie. Pentru mulţi dintre spectatorii noştri Petrov este un scriitor cunos­cut din romanul scris în colaborare cu Ilie Ilf: „12 scaune“. I­ncă d­in acest roman scris cu foarte mulţi ani în urmă Tetrov se dovedea un scriitor cu o puternică funcţia critică şi satirică în cadrul unui spirit organizat constructiv. Depăşind însă cadrul lumii roma­nului, Evghenie Petrov pătrunde într’o lume nouă în care subtilitatea spiritului satiric se exercită cu o a­­cuitate de ordin pur critic, de unde în roman la baza construcţiei sale stătea mai mult un spirit autocri­tic. Scriind „Insula păcii“, Ev Petrov pătrunde în lumea burgheziei oc­cidentale, mai precis a marei bur­ghezii engleze, realizând la prima impresie doar o excelentă comedia de moravuri, a acestei societăţi, —dar nu-i­ în fond treci, pe sub ascu­ţişul ironiei şi satirei probleme mult mai generale şi cuprinzătoare cum este acea a falsului pacifism,uma­, r. Harist, sau a rapacităţii spiritului imperialist; cea a contradicţiilor dintre imperial­ismele acaparatoare sau a condiţiilor de „desvoltare“ a popoarelor coloniale sub acţiunea de „civilizare“ a imperialismului. Din această cauză noi am numi comedia lui Evghenie Petrov o co­­­m­edie politico-socială deschizând drum prin­ aceasta unui nou gen de comedie care nu trebue să-i îngri­­joreze pe cei în necunoştinţă de cauză, şi care în general icnesc pros­teşte când aud de politică in artă, căci Ev. Petrov depăşeşte şi stadiul­­ acelora care când urmăresc un lucru devin obositori şi discursivi dar şi pe al acelora care rămân în do­meniul gratuitului. Comedia lui Petrov are toate ca­lităţile pe care genul literar le cere şi le are pe toate cerute de teatru. Fără să folosească elementele de contrast, deci nefiind didactic, Pe­trov pătrunde adânc în lumea con­flictelor unei singure lumi, tocmai pentru a lăsa spectatorului posibili­tatea de comparaţie, cerând acest e­­fort ca pe un corolar absolut nece­sar al înţelegerii comediei. Altfel, te aşezi faţă de piesă de o manieră injustă care limitea­ză valorile­ comice şi problematice numai pentru că în tine spectator ,nu găseşti resursele necesare înţele­­rii accepţiilor universale date oame­nilor şi conflictelor din piesă. Resortul eficacităţii acestei come­dii stă în spectator şi acesta este marele ei merit pentru că se leagă direct de participarea intelectuală a spectatorului, antrenându-l pe o poziţie sau alta faţă de oamenii şi moravurile din piesă. Indiferenţa care caracterizează în general pe specta­torul comediei autohtone se trans­formă de data aceasta în atitudine determinată de solicitarea inteli­gentă a autorului, în fond de vala­bilitatea caracterului de comedie socială și actuală al lucrării dra­stice. Poarte pe scurt şi schematic iată despre ce este vorba: Un mare comerciant englez care simte că ce apropie războiul se strâ­­dueşte zi şi noapte să-şi afle scăpa­rea lui şi a familiei din marele mă­cel care ameninţă lumea. Plin de un umanitarism pacifist care-l face să se gândească numai la el şi de co­moda morală creştină a bătrânei biserici engleze Mister Joseph Ja­cobs descoperă în mijlocul Pacifi­cului o insulă a păcii care va oferi familiei sale fericirea şi pacea... e­­xternă, în acelaş cadru burghez al comodităţii interioarelor şi servitori­lor transportaţi dimpreună pe in­sulă. Dar insula este locuită şi prima grijă a nouilor colonişti este să şi-i apropie pe indigeni şi să le lămu­rească misiunea lor civilizatorie cu ajutorul alcoolului şi al cărţilor de joc. Dar... totul ar fi fost în ordine dacă pe insulă nu s’ar fi descoperit petrol. Mărul discordiei imperiilor va produce aceleaşi efecte în sânul prea fericitei familii de pe pacifi­ca insulă.­­ Mister Jacobs înfiinţează o societate Petrolul­ englez, soţia sa născută în Statele Unite o alta Pe­trolul American, iar Mister Baba un căpitan japonez al unui vapor nau­fragiat înfiinţează o bancă ce va manevra intre cele două societăţi petrolifere şi populaţia indigenă ca­­re-şi vinde terenurile petrolifere pe andrele de tricotat. Până la urmă în insula Păcii iz­bucneşte... războiul. Cu ce arme ? Dar pacifistul mister Jacobs a avut grije ca pentru orice eventualitate sa aducă pe insula păcii şi o ladă cu arme automate.­In faţa pericolu­lui prezentat de acţiunea japonezu­lui Mis­er Baba şi a noului împă­rat instaurat de către acesta, socie­tăţile angio-americane fac front co­mun pentru a-şi apăra interesele financiare, luptând cu armele sau predându-i pe Mahuhina, împăratul detronat, noului guvern al insulei subordonat lui Mister Baba. Conflic­tul nu se mărgineşte doar la cei de pe insulă, statele respective vor să-şi apere cetăţenii dar mai ales să aibă prioritate asupra petrolului aşa că flotele respective se îndreaptă spre insula păcii spre a o... pacifica. Evghenie Petrov a redus dimensi­unile uriaşe ale acestor conflicte la o scară care să le poată îngloba teatrului şi comediei. Pornind de la familia Jacobs care reprezintă so­cietatea burgheză-capitalistă şi men­talitatea fals umanitaristă a unei părţi a acestei societăţi ajungând până la celălalt aspect, cel real al societăţii capitaliste, faţa agresivă şi rapace, subjug­ri­ă , ipocrită Ev­ghenie Pe­ro- «c foloseşte de o serie întreagă de simboluri care semnifi­că în fond marile evenimente ale societăţii în evoluţia ultimilor­­ei ani. Aceste simboluri sunt alese cu grija autorului de a rămâne va­labile la scara intimă a comediei teatrale, dar totodată conţinând sâm­burele adevărului care să trezească în conştiinţa spectatorului realele di­mensiuni ale conflictului. Pentru ca acest lucru să se reali­zeze este important ca specta­colul să-şi păstreze toate calităţile de co­medie, replicile bogate în humor şi în aluzii spirituale şi ironice să fie speculate, subliniate prin inter­pretare. Or cel puţin în jumătate din piesă, adică în primele două acte, acest lucru nu s-a întâmplat, iar în partea doua numai într’o oa­recare măsură. Această lipsă se da­­toreşte în primul rând distribuţiei pe care d. Ion Şahighian a alcătu­­it-o, probabil fără să ţină seama câ „Insula păcii“ este o COMEDIE. Din această cauză cu siguranţă, se află în distribuţie d-nii Emil Bo­tta, Alexan­drescu-Vrancea sau d-na Anca Şahighian. Actori cu registre interpretative bine precizate şi care au dovedit chiar la premieră pre­zenţa lor dăunătoare în spectacol. Oricâtă bunăvoinţă ar fi avut d. Emil Botta, de pildă, dar nu stătea în puterile d-sale să se apropie de personagiul interpretat care cerea un actor de genul Radu Benigan de exemplu. Era însă în puterile d-lui Şahighian să nu-l distribuie nici pe d. Botta nici pe ceilalţi în câteva roluri importările ,care au denaturat nu numai personagiil, dar întră bună măsură înseşi atributele co­m­ice ale piesei şi spectacolului. Concepţia de la care a pornit d. Şahighian enunţată în program un spectacol mai puţin sesizabilă­ de a face ca spectatorul român „întâi să guste şi apoi să priceapă“ se contra­zice prin însăşi realizarea parţială a spectacolului, şi dacă domnia-sa ar fi insistat cu perseverenţă asupra a­­plicării practice a acestei concepţii rezultatele ar fi fost mult mai fe­ricite. D. Şahighian a fost însă bine in­spirat când i-a distribuit pe d-nii G. Timică, N. Dimitriu, D. Amig­­dali sau d-nele Lily Popovici şi Ceila Dima. Noi nu ne vom ghida după spec­tacolul de la premieră când d. Timică nu a putut să se desfăşoare din cau­ză că îşi depusese independenţa ac­toricească în cuşca sufleorului şi vom întrezări in persoana d-sale un fidel interpret al războinicului pacifist Mister Iacobs după cum au dovedit o bună înţelegere a perso­nagiilor domnii Nicu Dimitriu, C. Morţun, I. Horaţiu şi d-nele Lily Popovici şi Cella Dima, cu menţiuni speciale pentru d-na Cella Dima şi d. I. Horaţiu. Pe linia actualei interpretări d-na Kitty Gheorghiu-Muşatescu şi d-nii I. Ulm­eni, Emil Iencek, G. Atana­ Siu, P. Pătraşcu, A. Demetriad şi A. Athanasescu trebue să insiste mai mult asupra A ■ -omagiilor şi simbo­lurilor reprezentate de ele pentru a le realiza în sine şi pentru a com­pleta cu conştiinciozitate fresca glo­bală a piesei. Decorurile d-lui arh. Ştefan Noris au corespuns cerinţelor piesei care solicita un clasic interior englez în două fundaluri complet diferite, o iarnă londoneză şi o insulă pacifică. Dacă primul a fost sincer şi nepre­tenţios, cel de al doilea a fost puţin prea litografic, prea cartă ilustrată. Interiorul însă, chiar fără valori plastice deosebite, a fost ceea ce tre­buia. Dacă Teatrul Naţional este hotă­­rît să nu păstreze unele rigidităţi să insiste asupra spectacolului şi după premieră, (lucru deja întâm­plat cu „Omul din Ceatal), atunci d. Şahighian mai are ocazia ca fă­când unele înlocuiri semnalate mai sus, în distribuţie şi insistând mai mult asupra caracterului de come­die al piesei să realizeze un admi­rabil spectacol în acest gen, model pentru teatrul nostru de comedie, îndreptar pentru autorii dramatici, ideal pentru publicul nostru. TUNESI SPECTACOLE — LA TEATRUL NAŢIOMAL- STUDIO — „INSULA PACT os Ev. Comedie tradusă în româneşte de H. DifLEANU O scenă din „INSULA PĂCII“ văz­ută de CIR de la stânga : Cella Di­ma, Gh. Timică, Horaţiu, Mi­ky Muşatescu, Anca Şahighian Rampa 9 JL*— fiL fir- L \ jsP \ ii: Eh­V * S' este în fond ( j pî -'s» 'i n fine ajunul Crăciunului ne-a adus încă o co­medie; de data asta muzicală, dar nu prea... comedie. „Cu Iau tarii după mine“ celelalte după formula ades în­trebuințată în ultima vreme a unui pretext de subiect care s’o îndreptățească la titlul de co-­ medie. Ea nu prezintă în afară de câteva elemente spectacu­loase, aproape nimic nou faţă de cele din trecut. Reprezenta­rea ei ridică însă, ca şi revista de la Boema, din nou problema teatrului de revistă. Mai cu seamă că din textul celor trei permanenţi colaboratori se de­gaja o bunăvoinţă şi bune in­tenţii demne de luat în seamă. Revista în teatrul nostru a a­­juns la un moment dat într’un punct mort, din cauza distanţei ce a pus-o între ea şi publicul ei, între specificul genului şi înstrăinare de preocupările sale fireşti. Dintr’o dorinţă exagerată de spectaculozitate, de a fura ochii spectatorului cu orice preţ, s-a ajuns la genul de revistă ame­ricană sau franceză lipsită­­de orice conţinut, bazată pe deco­raţie şi ansamblu, pe fast şi su­perficialitatea luxului inutil. Nu se poate nega că revista de a­­cest gen nu a făcut casă bună cu publicul de teatru, o bună bucată de vreme, dar este tot atât de adevărat că odată cu timpul i-a trecut şi publicului pofta de zorzoane goale şi inu­tile. Autorii de revistă şi-au dat seama într-o oarecare măsură f­uie acest lucru şi au reînceput să se apropie de actualitatea care trebuie să fie iniţial princi­pala preocupare a revistei. Cu mai mult sau mai puţin interes, cu mai multă sau mai puţină înţelegere. Un prim exemplu l-a dat co­lectivul de autori de la Teatrul Atlantic. „Coadă la... Stroe“ este primul pas spre o adevăra­tă revistă a teatrului românesc. Desigur că sunt acolo și slă­­sau numai prefaceri for­­male, aparente, dar ea are în primul rând marele merit de a se preocupa de actualitate, de actualitatea noastră românea­scă sub aspectele ei cele mai variate și mai interesante ale domeniului politico-social, prac­ticând cu succes critica şi ironia constructivă, sesizând multe din manifestările vieţii publice sub aspectele ei favorabile sau de­favorabile dar înregistrându-le şi luând o atitudine curagioasă şi folositoare care ţine seama de interesele colectivităţii, întrebu­inţând humorul şi satira ca un mijloc şi nu ca scop în sine. Din această cauză am vorbit mereu de „Coadă la... Stroe“ şi revenim şi acum pentru că re­vista de la Atlantic marchează un punct de plecare şi un în­dreptar pentru celelalte teatre de revistă. Lucrurile ar trebui însă să meargă şi mai departe, să se e­­fectueze­­această transformare organică nu numai în conţinutul anecdotic al revistei, dar şi în organizarea ei internă ca spec­tacol şi totodată în domeniul muzicii care rămâne încă un sector înstrăinat de necesităţile spectatorului şi de semnificaţii care să depăşească gratuitatea. Autorii şi compozitorii de re­vistă au datoria să părăsească ţăr­âmurile deşarte de conţinut pe care au sburdat până astăzi şi să se preocupe de problemele actuale ale teatrului de revistă, adică de problemele actuale ale societăţii noastre pentru ca să putem spune că avem o revi­stă românească. Să părăsim e­­xotism­ele spectaculoase, dar tembele, spectaculozitatea se poate realiza şi cu elemente româneşti autentice; să promo­văm în teatrul de revistă ac­­­tualitatea românească, specifi­cul românesc, humorul autohton şi mai ales muzica şi dansul românesc. Revista de la Savoy a încer­­cat într’o oarecare măsură a­­cest lucru. Finalul actului I cu orchestra Barbu Lăutaru este o ideie fericită, extrem de spectaculos, dar realizat hibrid, pentru că s’au mai urmărit e­­fectele eleganţei şi luxului, acto­rii dansează sârba în frac şi an­sam­blul e în mailloturi, când pe scenă este orchestra Barbu Lău­taru în costume naţionale şi Ma­ria Tănase care se confundă cu autenticitatea cântecului naţio­nal românesc. Tocmai aceasta dovedeşte cât de puţin ne adresăm elementu­lui specific, şi c­ă nu punem în valoare comorile costumului na­ţional sau ale ritmului popular preţuind mai mult aspectul lu­­xuriant al eleganţei banale a francului sau lamé-ului. Revista de la Savoy, la fel ca şi alte spectacole de aceaşi gen, aduce actualitatea sub for­ma unor cuplete mai mult sau mai puţin isteţe, taboanle nu sunt însă inspirate din această actua­litate, chiar dacă uneori se tră­dează astfel de intenţii. D-nii I­uiu Maximilian, N. Kainer şi Ion Ira, ca şi alţii, au posibilitatea şi credem că şi intenţia de a servi teatru­ de re­vistă, dar pentru aceasta este necesar să se lepede de toate uşurinţele şi exou­sm­ele ră­suflate, să-şi propună o revistă a actualităţii româneşti, izvorâtă din tot ceea ce îi înconjoară şi de care nu rămân străini, să ia atitudine, să aprobe şi să critice dar să rămână permanent în a­­sentim­entul celor mulţi pentru care vor să scrie şi să facă tea­tru. Ii aşteptăm pe dânşii ca şi pe toţi ceilalţi care muncesc pe tărâmul revistei teatrale, înainte de a termina să-i dăm Cezarului ce-i aparţine, d. Puiu Maximilian a dat revistei de la Savoy un ritm vioi şi a dovedit că este unul de regizorii care vor putea pune în scenă revista :­ ce o aşteptăm, finalul Barbu Lăutaru, ne îndreptăţeşte la a­­ceasta cu toate rezervele făcute înainte. Din ansamblu, surprize n’au fost nici de data aceasta. Strălucită­­în cântece naţionale d-na Maria Tănase, mai desghe­­ţată pare-se d-na Cornelia Teo­­dosiu şi adormită d-na Mara Milton. (Parcă-i este silă să joace sau să cânte). D-nii Găr­­descu şi Giovani aceeaşi din toa­te vremile, un trio amuzant şi talentat: Bimbo Mărculescu, Ho­riţă Şerbănescu, Emil Popescu, Violette Taylor şi Bazaca dansează frumos ca ’ntotdeauna. _____pot fi auzite în această revistă şi toate şlagărele d-lui Ion Vasilescu care au desfundat mahalalele în ultimii 20 de ani. Pe cine-l interesează... n’are de­cât. Noi aşteptăm revista care va interesa pe toţi. Este mai realizabilă decât o cred foarte mulţi şi mai necesară decât oricând. La Teatrul Savoy CU LĂUTARII DURA MINE" Comedie muzicală de N. Kanner, Ion Ira și Iugiu Maximilian p n S I i/ VIOLETE TAYLOR Pag. 3 COMEDIE 6 SE in d­omnişoara Cu începere de Marţi 6 ian. 1948 în comedia „Domnişoara“ care se joacă la T. N. (Modern) d-na Maria Botta va interpreta rolul Cristiane Galvoiser şi d-na Irina Nădejde pe acel al Dom­nişoarei. m ATiNTiA TUTUROR ACTORILOR BUCURSSTEN! i (Mea spectacol pantru actori orga­nizat de revista ii 19RAKPA' va avi?« foc in mod excepţional LUNI 5 IANUARIE - 02- 14 LA TEATRUL C. O M. (Marţi fiind sărbăioari) Spectacolele următoare vor avea loc tot în fiecare Marţi la orele 14 precis.

Next