Rampa, ianuarie 1948 (Anul 37, nr. 112-115)
1948-01-04 / nr. 112
Dunincă 4 lanttar', 1041 n alt soi de comedie reprezintă Teatrul Poporului. Moştenirea, în versiunea ei de astăzi, este o comedie de moravuri, schema Uzată într’atâta încât până la urmă cade şi în păcatul confuziei, împărţiţi în două tabere oameni buni şi oameni răi, lucru care aparţine primului autor, Cantini, d. Th. Cazaban nu a făcut altceva decât să-i actualizeze. Aducându-i în zilele noastre şi mai ales autohtonizăndu-i d. Th. Cazaban a uitat însă că această operaţie nu se face numai prin schimbarea numelor proprii şi a cadrului în care evoluează personagiile ci că ar fi fost necesar să facă o adaptare a humorului lui Cantini la humorul românesc, că aceasta ar fi cerut o nouă structurare a personagiilor, care nu pot rămâne cu caracteristici de personagii ale comediei dell’Arte câ nu reprezintă diverși Mitici provinciali care au izul lor specific. Dar dacă am trece peste toate astea și ne-am opri doar asupra intrigii piesei şi încă nu ne putem declara de acord cu această comedie care dincolo de greşelile de formă conţine o gravă greşală de fond, ideologică chiar. In comedia d-lui Th. Cazaban sunt angajate două tabere care reduse la simbolul urmărit şi de regizor, nu numai de autor, ar voi să reprezinte lumea celor care muncesc şi a celor avuţi care trăesc din speculă, înşelătorie sau exploatarea muncii altora. Dacă aşa stau lucrurile normal ar fi fost ca poziţiile celor două tabere, celor două clase în fond, să fi fost precizate nu numai formal dar fi principial. Dacă ţinem seama şi de faptul că acest spectacol se reprezintă la Teatrul Poporului, un teatru care se adresează în special muncitorimii şi ţărănimii, atunci apare şi mai grav faptul că forma de luptă care ia naştere între cele două tabere este de natură a provoca confuzii, mai mult decât hazul uimărit, în orice caz. In tabăra „oamenilor buni’’ sunt un bătrân, Matei, întârziat aventurier reîntors acasă după ani de pribegie, devenit acum un om de suflet şi muncitor care şi-a aflat fericirea tot lângă ai săi, Sandu un tânăr muncitor cinstit şi timid, Gini o fată terorizată de unchiul ei care vrea să o mărite cu vărul ei tembel şi însfârşit, Trică, un fel de rudă în-f depărtată a tuturor care nu-i nici bun nici rău şi e fi rău şi bun, dar ar veni ca omul de legătură între cele două tabere. De partea cealaltă, Nae Paveliu negustor, avar şi hrăpăreţ, soţia sa la fel, Homogeanu şi Hristureanu ict negustori, speculanţi şi contravenienţi legilor sşi sore copilul tâmpit al lui Nae Paveliu. Moştenirea eventuală pe care o va lăsa unchiul Matei nu este decât un simplu pretext de farsă repetată. Conflictul se încheagă pe voinţa lui Nae Paveliu de a-şi mărita nepoata, care-i sub oblăduirea sa, cu propriul săuiu pentru a-şi însuşi averea pupilei. Bătrânul Matei îşi propune s-o scape pe Gina de tembelul Gore pentru a-şi face viaţa cu tânărul muncitor Sandu. De aci porneşte lupta. Matei, Gina, sandu şi Trică trec la atac împotriva taberei lui Nae Paveliu, dar lupta lor este dusă cu mijloace false şi nu împotriva clasei din care ceilalţi fac parte ei pur şi simplu împotriva persoanelor. Pentru a învinge ei nu se folosesc de armele pe care calitatea lor li le pun în mână ci folosesc un şiretlic îefren care poate eventual servi farsa dar cum nu este farsă ci comedie cu pretenţii de apartenenţă comediei sociale atunci într’o cu totul altă lumină ar fi trebuit prezentaţi şi unii şi ceilalţi iar lupta lui Matei şi a celorlalţi trebuia să capete semnificaţii mult mai generale îndreptănd-o bineînţeles pe făgaşul firesc al luptei dintre două clase Ceea ce nu ar fi exclus comicul dacă regizorul nu s’ar fi mulţumit cu o interpretare superficială a textului şi o împărţire schematică a personagiilor în categoriile puerile a celor buni şi a celor răi. Ceea ce nu este surprinzător dacă ne gândim că d. Lascăr Sebastian se declară îndrăgostit de textul „Moştenirei” şi ca unul ce nu trădează dar nici nu Îmbogăţeşte textul l-a lăsat să conducă şi spectacolul cu toată superficialitatea şi confuzia schematismului voit. Rolul d-sale ar fi fost să suplinească, în calitate de regizor, lipsurile textului şi să evidenţieze publicului de muncitori căruia i se adresează o teză valabilă şi nu o greşală doar aparent inofensivă. Este adevărat că „râsul şi batjocura sunt un crud mijloc de pedepsire şi de punere la stâlpul infamiei a apucăturilor venale ale lumii burgheze în descompunere’’ după cum însuşi d-sa susţinea dar nu s’a văzut nici lumea în descompunere şi nici nu prea s’a văzut „lumea tânără şi proaspătă care cântă triumful iubirii“. Cât despre „râs şi batjocură“ aci nu mai este de vină d. Sebastian ci textul de care ă-sa s’a îndrăgostit totuşi, şi interpreţii. Comedia este genul cel mai dificil şi pentru regizor şi pentru interpreţi. Şi d. Sebastian care este în general un om cu humor de data asta l-a ascuns în mânecă sau în dosul câtorva măşti crispate cu o expresie imobilă. Aceste măşti fixe au creat un cadru grotesc spectacolului şi au uzurpat comicul care şi aşa era greu de găsit în întortochierile piesei. Ca să fie valorificat ar fi fost necesară o echipă de actori mult întărită şi mai bine strunită. Cu excepţia d-lui Lică Rădulescu, Petru Asan, Gh. papa Nicola şi poate Ricardo Colberti, niciunul din cei distribuiţi nu sunt actori de comedie. Vagi calităţi de comedieni se puteau remarca la Ion Stoenescu sau Lily Urseanu dar insuficiente pentru a îndreptăţi distribuirea lor in comedie. D. N. N. Matei este un actor conştiincios care ar fi corespuns şi mai bine rolului dacă piesa n’ar fi promovat acea confuzie despre care am vorbit mai înainte. Hotărîrea şi căldura d-sale ar fi servit mai bine un Matei hotărît şi conştient îndrumător al celor doi tineri Sandu Simina. D. Al. Miclescu şi d-ra Graziella Constantiniu mai au multe, foarte multe de învăţat şi d. Sebastian a fost cam sgârcit cu ei, cum sgărcit a fost întregul spectacol cu cei care l-au văzut. O mai mare atenţiei în alegerea repertoriului şi o insistenţă deosebită în alcătuirea ansamblului şi a travaliului artistic vor putea prilejui tânărului şi necesarului Teatru al Poporului spectacole pe care împăcaţi cu noi înşine sâ le recomandăm şi social şi artistic, manşelor mari de muncitori şi ţărani. La Teatrul Poporului, MOSTENIREA Comedie in 3 acte, prelucrcir® dupa Cantini de Thi- Catabesm UCA RADULESCU , a.-«-—- de SIMION ALTER IESCU n:-ula păcii“ vine să împlinească în mod fericit repertoriul Teatrului Naţional căruia dacă nu i se putea face nici o im p u t a re din punct de vedere principial,i se putea reproşa până acum absenţa comediei. Dar, piesa lui Petrov împlinind mai mult decât un gol al repertoriului primei noastre scene reprezintă pentru teatrul nostru în general un model al genului, al comediei, pentru interpreţi şi regizor, dar mai ales pentru autorii dramatici. In repertoriul teatrelor noastre s’a observat în ultima vreme lipsa comediei sau cel mult prezenţa unor slabe mostre ale genului. Comedia străina cu care eram obişnuiţi nu mai corespunde prin gratuitatea sa tendinţelor de îmbogăţire a conţinutului teatrului, producţiile autohtone ale genului, de asemenea, au rămas lara acum, in marea lor majoritate, străine de idei şi învăţăminte, promovând mai mult un humor gratuit fără nici o bază morală sau socială, crescut superficial ca ciupercile, fără rădăcini într-o serioasă satiră etico-socială. „Insula păcii"* este din acest punct de vedere o piesă venită la timp ca o admirabilă lecţie pentru teatrul nostru de comedie. Pentru mulţi dintre spectatorii noştri Petrov este un scriitor cunoscut din romanul scris în colaborare cu Ilie Ilf: „12 scaune“. Incă din acest roman scris cu foarte mulţi ani în urmă Tetrov se dovedea un scriitor cu o puternică funcţia critică şi satirică în cadrul unui spirit organizat constructiv. Depăşind însă cadrul lumii romanului, Evghenie Petrov pătrunde într’o lume nouă în care subtilitatea spiritului satiric se exercită cu o acuitate de ordin pur critic, de unde în roman la baza construcţiei sale stătea mai mult un spirit autocritic. Scriind „Insula păcii“, Ev Petrov pătrunde în lumea burgheziei occidentale, mai precis a marei burghezii engleze, realizând la prima impresie doar o excelentă comedia de moravuri, a acestei societăţi, —dar nu-i în fond treci, pe sub ascuţişul ironiei şi satirei probleme mult mai generale şi cuprinzătoare cum este acea a falsului pacifism,uma, r. Harist, sau a rapacităţii spiritului imperialist; cea a contradicţiilor dintre imperialismele acaparatoare sau a condiţiilor de „desvoltare“ a popoarelor coloniale sub acţiunea de „civilizare“ a imperialismului. Din această cauză noi am numi comedia lui Evghenie Petrov o comedie politico-socială deschizând drum prin aceasta unui nou gen de comedie care nu trebue să-i îngrijoreze pe cei în necunoştinţă de cauză, şi care în general icnesc prosteşte când aud de politică in artă, căci Ev. Petrov depăşeşte şi stadiul acelora care când urmăresc un lucru devin obositori şi discursivi dar şi pe al acelora care rămân în domeniul gratuitului. Comedia lui Petrov are toate calităţile pe care genul literar le cere şi le are pe toate cerute de teatru. Fără să folosească elementele de contrast, deci nefiind didactic, Petrov pătrunde adânc în lumea conflictelor unei singure lumi, tocmai pentru a lăsa spectatorului posibilitatea de comparaţie, cerând acest efort ca pe un corolar absolut necesar al înţelegerii comediei. Altfel, te aşezi faţă de piesă de o manieră injustă care limitează valorile comice şi problematice numai pentru că în tine spectator ,nu găseşti resursele necesare înţelerii accepţiilor universale date oamenilor şi conflictelor din piesă. Resortul eficacităţii acestei comedii stă în spectator şi acesta este marele ei merit pentru că se leagă direct de participarea intelectuală a spectatorului, antrenându-l pe o poziţie sau alta faţă de oamenii şi moravurile din piesă. Indiferenţa care caracterizează în general pe spectatorul comediei autohtone se transformă de data aceasta în atitudine determinată de solicitarea inteligentă a autorului, în fond de valabilitatea caracterului de comedie socială și actuală al lucrării drastice. Poarte pe scurt şi schematic iată despre ce este vorba: Un mare comerciant englez care simte că ce apropie războiul se strâdueşte zi şi noapte să-şi afle scăparea lui şi a familiei din marele măcel care ameninţă lumea. Plin de un umanitarism pacifist care-l face să se gândească numai la el şi de comoda morală creştină a bătrânei biserici engleze Mister Joseph Jacobs descoperă în mijlocul Pacificului o insulă a păcii care va oferi familiei sale fericirea şi pacea... externă, în acelaş cadru burghez al comodităţii interioarelor şi servitorilor transportaţi dimpreună pe insulă. Dar insula este locuită şi prima grijă a nouilor colonişti este să şi-i apropie pe indigeni şi să le lămurească misiunea lor civilizatorie cu ajutorul alcoolului şi al cărţilor de joc. Dar... totul ar fi fost în ordine dacă pe insulă nu s’ar fi descoperit petrol. Mărul discordiei imperiilor va produce aceleaşi efecte în sânul prea fericitei familii de pe pacifica insulă. Mister Jacobs înfiinţează o societate Petrolul englez, soţia sa născută în Statele Unite o alta Petrolul American, iar Mister Baba un căpitan japonez al unui vapor naufragiat înfiinţează o bancă ce va manevra intre cele două societăţi petrolifere şi populaţia indigenă care-şi vinde terenurile petrolifere pe andrele de tricotat. Până la urmă în insula Păcii izbucneşte... războiul. Cu ce arme ? Dar pacifistul mister Jacobs a avut grije ca pentru orice eventualitate sa aducă pe insula păcii şi o ladă cu arme automate.In faţa pericolului prezentat de acţiunea japonezului Miser Baba şi a noului împărat instaurat de către acesta, societăţile angio-americane fac front comun pentru a-şi apăra interesele financiare, luptând cu armele sau predându-i pe Mahuhina, împăratul detronat, noului guvern al insulei subordonat lui Mister Baba. Conflictul nu se mărgineşte doar la cei de pe insulă, statele respective vor să-şi apere cetăţenii dar mai ales să aibă prioritate asupra petrolului aşa că flotele respective se îndreaptă spre insula păcii spre a o... pacifica. Evghenie Petrov a redus dimensiunile uriaşe ale acestor conflicte la o scară care să le poată îngloba teatrului şi comediei. Pornind de la familia Jacobs care reprezintă societatea burgheză-capitalistă şi mentalitatea fals umanitaristă a unei părţi a acestei societăţi ajungând până la celălalt aspect, cel real al societăţii capitaliste, faţa agresivă şi rapace, subjugriă , ipocrită Evghenie Pero- «c foloseşte de o serie întreagă de simboluri care semnifică în fond marile evenimente ale societăţii în evoluţia ultimilorei ani. Aceste simboluri sunt alese cu grija autorului de a rămâne valabile la scara intimă a comediei teatrale, dar totodată conţinând sâmburele adevărului care să trezească în conştiinţa spectatorului realele dimensiuni ale conflictului. Pentru ca acest lucru să se realizeze este important ca spectacolul să-şi păstreze toate calităţile de comedie, replicile bogate în humor şi în aluzii spirituale şi ironice să fie speculate, subliniate prin interpretare. Or cel puţin în jumătate din piesă, adică în primele două acte, acest lucru nu s-a întâmplat, iar în partea doua numai într’o oarecare măsură. Această lipsă se datoreşte în primul rând distribuţiei pe care d. Ion Şahighian a alcătuit-o, probabil fără să ţină seama câ „Insula păcii“ este o COMEDIE. Din această cauză cu siguranţă, se află în distribuţie d-nii Emil Botta, Alexandrescu-Vrancea sau d-na Anca Şahighian. Actori cu registre interpretative bine precizate şi care au dovedit chiar la premieră prezenţa lor dăunătoare în spectacol. Oricâtă bunăvoinţă ar fi avut d. Emil Botta, de pildă, dar nu stătea în puterile d-sale să se apropie de personagiul interpretat care cerea un actor de genul Radu Benigan de exemplu. Era însă în puterile d-lui Şahighian să nu-l distribuie nici pe d. Botta nici pe ceilalţi în câteva roluri importările ,care au denaturat nu numai personagiil, dar întră bună măsură înseşi atributele comice ale piesei şi spectacolului. Concepţia de la care a pornit d. Şahighian enunţată în program un spectacol mai puţin sesizabilă de a face ca spectatorul român „întâi să guste şi apoi să priceapă“ se contrazice prin însăşi realizarea parţială a spectacolului, şi dacă domnia-sa ar fi insistat cu perseverenţă asupra aplicării practice a acestei concepţii rezultatele ar fi fost mult mai fericite. D. Şahighian a fost însă bine inspirat când i-a distribuit pe d-nii G. Timică, N. Dimitriu, D. Amigdali sau d-nele Lily Popovici şi Ceila Dima. Noi nu ne vom ghida după spectacolul de la premieră când d. Timică nu a putut să se desfăşoare din cauză că îşi depusese independenţa actoricească în cuşca sufleorului şi vom întrezări in persoana d-sale un fidel interpret al războinicului pacifist Mister Iacobs după cum au dovedit o bună înţelegere a personagiilor domnii Nicu Dimitriu, C. Morţun, I. Horaţiu şi d-nele Lily Popovici şi Cella Dima, cu menţiuni speciale pentru d-na Cella Dima şi d. I. Horaţiu. Pe linia actualei interpretări d-na Kitty Gheorghiu-Muşatescu şi d-nii I. Ulmeni, Emil Iencek, G. Atana Siu, P. Pătraşcu, A. Demetriad şi A. Athanasescu trebue să insiste mai mult asupra A ■ -omagiilor şi simbolurilor reprezentate de ele pentru a le realiza în sine şi pentru a completa cu conştiinciozitate fresca globală a piesei. Decorurile d-lui arh. Ştefan Noris au corespuns cerinţelor piesei care solicita un clasic interior englez în două fundaluri complet diferite, o iarnă londoneză şi o insulă pacifică. Dacă primul a fost sincer şi nepretenţios, cel de al doilea a fost puţin prea litografic, prea cartă ilustrată. Interiorul însă, chiar fără valori plastice deosebite, a fost ceea ce trebuia. Dacă Teatrul Naţional este hotărît să nu păstreze unele rigidităţi să insiste asupra spectacolului şi după premieră, (lucru deja întâmplat cu „Omul din Ceatal), atunci d. Şahighian mai are ocazia ca făcând unele înlocuiri semnalate mai sus, în distribuţie şi insistând mai mult asupra caracterului de comedie al piesei să realizeze un admirabil spectacol în acest gen, model pentru teatrul nostru de comedie, îndreptar pentru autorii dramatici, ideal pentru publicul nostru. TUNESI SPECTACOLE — LA TEATRUL NAŢIOMAL- STUDIO — „INSULA PACT os Ev. Comedie tradusă în româneşte de H. DifLEANU O scenă din „INSULA PĂCII“ văzută de CIR de la stânga : Cella Dima, Gh. Timică, Horaţiu, Miky Muşatescu, Anca Şahighian Rampa 9 JL*— fiL fir- L \ jsP \ ii: EhV * S' este în fond ( j pî -'s» 'i n fine ajunul Crăciunului ne-a adus încă o comedie; de data asta muzicală, dar nu prea... comedie. „Cu Iau tarii după mine“ celelalte după formula ades întrebuințată în ultima vreme a unui pretext de subiect care s’o îndreptățească la titlul de co- medie. Ea nu prezintă în afară de câteva elemente spectaculoase, aproape nimic nou faţă de cele din trecut. Reprezentarea ei ridică însă, ca şi revista de la Boema, din nou problema teatrului de revistă. Mai cu seamă că din textul celor trei permanenţi colaboratori se degaja o bunăvoinţă şi bune intenţii demne de luat în seamă. Revista în teatrul nostru a ajuns la un moment dat într’un punct mort, din cauza distanţei ce a pus-o între ea şi publicul ei, între specificul genului şi înstrăinare de preocupările sale fireşti. Dintr’o dorinţă exagerată de spectaculozitate, de a fura ochii spectatorului cu orice preţ, s-a ajuns la genul de revistă americană sau franceză lipsităde orice conţinut, bazată pe decoraţie şi ansamblu, pe fast şi superficialitatea luxului inutil. Nu se poate nega că revista de acest gen nu a făcut casă bună cu publicul de teatru, o bună bucată de vreme, dar este tot atât de adevărat că odată cu timpul i-a trecut şi publicului pofta de zorzoane goale şi inutile. Autorii de revistă şi-au dat seama într-o oarecare măsură fuie acest lucru şi au reînceput să se apropie de actualitatea care trebuie să fie iniţial principala preocupare a revistei. Cu mai mult sau mai puţin interes, cu mai multă sau mai puţină înţelegere. Un prim exemplu l-a dat colectivul de autori de la Teatrul Atlantic. „Coadă la... Stroe“ este primul pas spre o adevărată revistă a teatrului românesc. Desigur că sunt acolo și slăsau numai prefaceri formale, aparente, dar ea are în primul rând marele merit de a se preocupa de actualitate, de actualitatea noastră românească sub aspectele ei cele mai variate și mai interesante ale domeniului politico-social, practicând cu succes critica şi ironia constructivă, sesizând multe din manifestările vieţii publice sub aspectele ei favorabile sau defavorabile dar înregistrându-le şi luând o atitudine curagioasă şi folositoare care ţine seama de interesele colectivităţii, întrebuinţând humorul şi satira ca un mijloc şi nu ca scop în sine. Din această cauză am vorbit mereu de „Coadă la... Stroe“ şi revenim şi acum pentru că revista de la Atlantic marchează un punct de plecare şi un îndreptar pentru celelalte teatre de revistă. Lucrurile ar trebui însă să meargă şi mai departe, să se efectuezeaceastă transformare organică nu numai în conţinutul anecdotic al revistei, dar şi în organizarea ei internă ca spectacol şi totodată în domeniul muzicii care rămâne încă un sector înstrăinat de necesităţile spectatorului şi de semnificaţii care să depăşească gratuitatea. Autorii şi compozitorii de revistă au datoria să părăsească ţărâmurile deşarte de conţinut pe care au sburdat până astăzi şi să se preocupe de problemele actuale ale teatrului de revistă, adică de problemele actuale ale societăţii noastre pentru ca să putem spune că avem o revistă românească. Să părăsim exotismele spectaculoase, dar tembele, spectaculozitatea se poate realiza şi cu elemente româneşti autentice; să promovăm în teatrul de revistă actualitatea românească, specificul românesc, humorul autohton şi mai ales muzica şi dansul românesc. Revista de la Savoy a încercat într’o oarecare măsură acest lucru. Finalul actului I cu orchestra Barbu Lăutaru este o ideie fericită, extrem de spectaculos, dar realizat hibrid, pentru că s’au mai urmărit efectele eleganţei şi luxului, actorii dansează sârba în frac şi ansamblul e în mailloturi, când pe scenă este orchestra Barbu Lăutaru în costume naţionale şi Maria Tănase care se confundă cu autenticitatea cântecului naţional românesc. Tocmai aceasta dovedeşte cât de puţin ne adresăm elementului specific, şi că nu punem în valoare comorile costumului naţional sau ale ritmului popular preţuind mai mult aspectul luxuriant al eleganţei banale a francului sau lamé-ului. Revista de la Savoy, la fel ca şi alte spectacole de aceaşi gen, aduce actualitatea sub forma unor cuplete mai mult sau mai puţin isteţe, taboanle nu sunt însă inspirate din această actualitate, chiar dacă uneori se trădează astfel de intenţii. D-nii Iuiu Maximilian, N. Kainer şi Ion Ira, ca şi alţii, au posibilitatea şi credem că şi intenţia de a servi teatru de revistă, dar pentru aceasta este necesar să se lepede de toate uşurinţele şi exousmele răsuflate, să-şi propună o revistă a actualităţii româneşti, izvorâtă din tot ceea ce îi înconjoară şi de care nu rămân străini, să ia atitudine, să aprobe şi să critice dar să rămână permanent în asentimentul celor mulţi pentru care vor să scrie şi să facă teatru. Ii aşteptăm pe dânşii ca şi pe toţi ceilalţi care muncesc pe tărâmul revistei teatrale, înainte de a termina să-i dăm Cezarului ce-i aparţine, d. Puiu Maximilian a dat revistei de la Savoy un ritm vioi şi a dovedit că este unul de regizorii care vor putea pune în scenă revista : ce o aşteptăm, finalul Barbu Lăutaru, ne îndreptăţeşte la aceasta cu toate rezervele făcute înainte. Din ansamblu, surprize n’au fost nici de data aceasta. Strălucităîn cântece naţionale d-na Maria Tănase, mai desgheţată pare-se d-na Cornelia Teodosiu şi adormită d-na Mara Milton. (Parcă-i este silă să joace sau să cânte). D-nii Gărdescu şi Giovani aceeaşi din toate vremile, un trio amuzant şi talentat: Bimbo Mărculescu, Horiţă Şerbănescu, Emil Popescu, Violette Taylor şi Bazaca dansează frumos ca ’ntotdeauna. _____pot fi auzite în această revistă şi toate şlagărele d-lui Ion Vasilescu care au desfundat mahalalele în ultimii 20 de ani. Pe cine-l interesează... n’are decât. Noi aşteptăm revista care va interesa pe toţi. Este mai realizabilă decât o cred foarte mulţi şi mai necesară decât oricând. La Teatrul Savoy CU LĂUTARII DURA MINE" Comedie muzicală de N. Kanner, Ion Ira și Iugiu Maximilian p n S I i/ VIOLETE TAYLOR Pag. 3 COMEDIE 6 SE in domnişoara Cu începere de Marţi 6 ian. 1948 în comedia „Domnişoara“ care se joacă la T. N. (Modern) d-na Maria Botta va interpreta rolul Cristiane Galvoiser şi d-na Irina Nădejde pe acel al Domnişoarei. m ATiNTiA TUTUROR ACTORILOR BUCURSSTEN! i (Mea spectacol pantru actori organizat de revista ii 19RAKPA' va avi?« foc in mod excepţional LUNI 5 IANUARIE - 02- 14 LA TEATRUL C. O M. (Marţi fiind sărbăioari) Spectacolele următoare vor avea loc tot în fiecare Marţi la orele 14 precis.