Ramuri, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-11-15 / nr. 11

CRONICA LITERARA O „integrală“ a Văcăreştilor Cu Poeţii Văcăreşti — Opere (Minerva, 1982) profesorul tîrgujian Cornel Cîrstoiu continuă, de altfel, un program, început cu docta monografie „Ianache Văcărescu — viaţa şi opera“ (1974) şi sfîrşind cu ediţia de opere complete ale lui Iancu Văcărescu, aproape terminată. Cartea reuneşte pentru prima dată toate operele poetice, lingvistice şi istorice ale acestora, intr-o minuţioasă ediţie critică, în afară de note, glosar, bibliografie şi indice, autorul mai semnează şi un amplu şi per­suasiv studiu introductiv. Dincolo de apartenenţa la o societate fa­nariotă, C. Cîrstoiu include fenomenul cul­tural investigat în contextul mai general al epocii luminilor. Efortul de a surprinde laturile specifice ale personalităţii nu eşu­ează în critică biografică, de vreme ce, din­colo de portretul moral, autorul se apleacă destul de analitic asupra scrierilor, relevînd ideile novatoare, figurile originalităţii ar­tistice. Arborele Văcăreştilor, urmărit succesiv pe parcursul a trei generaţii, aminteşte de marile familii nobiliare din Europa Evului Mediu, în care ştafeta virtuţilor şi a onoa­­rei constituia unica raţiune a existenţei lor. In acest ev mediu întîrziat, casa Văcăreşti­­lor are cinstea de a fi leagănul poeziei ro­mâneşti abia ieşită din faşă, pregătind-o pentru marile zboruri vizionare, cărora abia ultimul le va fi, în parte, martor. Dar tot aici,­ de la bun început, se înţelege că ha­rul — vibrînd pe strunele poeziei de la joc/ disimulare la gravitate — nu e o dulce şi gratuită împresurare sensibilă, ci urmează, ca orice virtute, calea unor regizori, dis­ciplinări şi, chiar, doctrine poetice. Tehnica acrostihului, parodierea celebrei rugăciuni, căutarea ritmurilor variabile, versurile cu adresă şi cele prilejuite (într-un cuvînt ocazionale) sînt primele semne ale aplecării Văcăreştilor spre chestiuni de teh­nică, dovadă atît a lucidităţii cît şi a nevoii de disciplinare a harului poetic. Aceasta este o caracteristică mai generală a operei lor, alături şi de nişte biografii în care se pot întîlni tot atîtea „curiozităţi“ şi „picanterii“ ale genului (studiul introductiv pune în relief multe asemenea anecdote, unele din ele, cînd nu sînt de domeniul de­ducţiei, fiind susţinute de documente !). Azi opera Văcăreştilor e pusă sub pece­tea spiritului întemeietor. Ianache a scris şi tipărit cea dintîi gramatică a limbii române în limba română (cea a lui Eusta­­tievici, rămasă în manuscris, va fi tipărită mai tîrziu, iar cea scrisă de Micu şi Şincai era redactată în limba latină) . Observaţii sau Băgări-de-seamă asupra regalelor şi o­­rînduelelor grammaticii româneşti... (Rîm­­nicu-Vîlcea, 1787), a cărei a doua ediţie apare în acelaşi an la Viena, fără modificări. Ul­tima parte a acesteia — Pentru Poetică — constituie primul nostru tratat de poetică, în spiritul epocii. Mai puţin cercetată, activi­tatea de lexicograf ni-l arată interesat de redactarea unor dicţionare bilingve, cele dintîi de acest fel la noi (în prefaţa grama­ticii promitea să alcătuiască şi un dicţionar al limbii române). Pe lingă aceste merite, de numele său se leagă adevărate reforme iluministe : organizarea învăţămîntului, în­fiinţarea şcolilor în limba naţională de fie­care capitală de judeţ şi introducerea lim­bilor moderne apusene ca limbi de predare, înfiinţarea flotei navale pe Dunăre, organi­zarea armatei şi, mai ales, înfiinţarea acelui minister al culturii şi protocolului denumit Logofeţia de obiceiuri, organizată pe cinci secţii şi însărcinată cu strîngerea tuturor letopiseţelor şi documentelor privind Istoria domnilor Valahiei, precum şi cu protocolu­­rile curţii domneşti. Mare patriot, înalt dre­gător mai sub toţi domnii şi, în cîteva rîn­­duri, ban al Craiovei, Ienăchiţă Văcărescu este, totodată, adversar tacit turcilor, urînd venalitatea fanariotă. Este evocată cu patos şi vocaţia diplomatică a poetului (în Tran­silvania, la Viena), într-o vreme cînd de­capitările la Poartă erau curente. S-a ales, totuşi, cu un exil forţat, la Nicopole şi Ro­dos, unde a scris Istoric­a prea puternicilor i­păraţi othomani (publicată abia în 1863). C. Cîrstoiu stabileşte că Văcărescu are ca model Istoria Imperiului otoman a lui Can­­temir, în structurarea tehnică a materiei, conţinînd în plus versurile ocazionate de domnia fiecărui sultan şi o completă cro­nologie a domnilor Ţării Româneşti. Ca poet, a scris versuri ocazionale şi ero­tice, de un sentimentalism sincer, naiv, des­coperind poezia populară ca izvor poetic. „Intr-o grădină“, „Amărîtă turturea“ și „Testament“ au rămas memorabile, în mă­sură să-l confirme drept „primul nostru poet modern“. Primul său fiu, Alecu, dezvoltă figurile acestei poezii erotice, făcînd din naivitate prefăcătorie. Uşuratic şi dominat de har, el versifică cu uşurinţă pe subiecte improvi­zate. Cultivă cu precădere „iubirea, ten­dinţa morală şi satira“ şi anunţă, prin liris­mul său excesiv, de jurnal intim, marile predispoziţii preromantice, încercarea de a spiritualiza emoţia erotică nu convinge. Are prea mult „meşteşug“ şi e prea disimulat pentru un începător (de limbaj poetic). Celălalt fecior, Nicolae, spirit mai gospo­dăresc, modest în erudiţia sa, aminteşte de învăţatul său părinte. El face loc unui pe­simism liric şi astfel ne apare mai în spi­ritul poeziei ce se va scrie în curînd (este deopotrivă executor testamentar și editor, cu mîndria neamului în sânge, ocrotind zbo­rul celui ce avea să devină Iancu Văcărescu, om al altui veac, cu „psihologie de poet profesionist“ (E. Simion). Dacă primul Văcărescu încercase să fun­damenteze întîiul tratat de poetică la noi, ultimul, care va fi Iancu Văcărescu, avea să impună un nou limbaj prozodic şi ima­gistic, o voce lirică diferenţiată, îndepărtînd considerabil tenebrele şi ajutînd să se ri­dice zorii poeziei moderne. Sînt date la iveală fapte şi întîmplări din viaţa de familie a acestora (conjugată cu interesele curţii domneşti), din culisele vie­ţii politice şi diplomatice, într-o expoziţiune atractivă, în care freamătă o mare pasiune de istorie în travesti. Documentul prinde viaţă, căci, dincolo de ariditatea inevitabilă, autorul ştie să facă loc anecdotei şi să im­plementeze umorul, acolo unde citirea pa­ginii ameninţă să fie pur istorică ori filo­logică. Se mişcă cu dezinvoltură erudiţie printre documente şi fapte de epocă, resta­bilind genealogia Văcăreştilor (cu erori chiar la G. Călinescu), corectînd unele opinii eronate cu privire la Văcărești (P. Eliade, De l’influence francaise sur l'esprit public en Roumanie, Paris, 1897, p. 78), ori săvîr­­șind, pe bază de cercetare documentară, unele puneri la punct (vezi paginile în care, comentînd poezia „Intr-o grădină“, scapă cîteva săgeţi asupra acelor zeloşi interpreţi care ori au eşuat într-un protocronism de­suet, ori au căzut în capcanele metodei comparatiste). Riguros elaborată, pretutindeni apelînd la manuscrisele din fondul Bibliotecii Acade­miei R.S.R., pentru a confrunta şi stabili textele (rezolvînd cu succes dificultăţile ri­dicate de transcrierea după textele cirilice), lucrarea se constituie ca o reuşită în ampla acţiune de valorificare a moştenirii noastre literare, aducînd în discuţie o epocă de pio­nierat a poeziei românești, ce merita o mai dreaptă punere în valoare. Z. Cârlugea Omagiu Unirii (Continuare din pag. 1) solului veşnic, aidoma munţilor Car­­paţi sculptaţi în chiote. Pentru că nu­mai la noi seara pe deal buciumul su­nă din bucium şi hora, această sin­tagmă a destinului nostru, se rotun­jeşte peste dealuri şi văi unindu-ne, execută mersul soarelui însuşi ! Şi România, această patrie a muncii e ŢARA CARE GÎNDEŞTE, iar limba română are toate resursele vocale să poată vorbi în numele omului căci fără Unire, acest vinculum universi, viaţa noastră ar fi fost condamnată la detenţiune pe veci, cu regim celu­lar, unde de la o celulă la alta n-ar fi existat comuniune, iar Ardealul ar fi rămas ca o Vale a Plîngerii !... Se spune că în acea zi de iarnă, oraşul Alba-lulia lucea şi scînteia de aur solar, aşa încît ochii localnicilor erau mari, că lăcrămau într-una de bucurie. Şi azi, cînd lucrezi liber şi demn în cîmpiile Valahiei, în acest ev socialist, îţi vin în minte ca un talnic, cuvintele Secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care aprecia că „Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul cîtorva per­soane sau grupuri izolate, ci opera întregului popor, a întregii noastre naţiuni". Aşadar, lumile la plural, toate ! Deplinătatea Unirii o trăim şi o apă­răm deopotrivă, azi, toţi românii Omagiu Unirii ! Legătura dintre Poet şi Patrie, cuvinte pe care aici le-am notat cu majuscule, este asemeni legăturii dintre sămînţă şi pămînt, fără de care sămînţa n-ar încolţi, iar pă­­mîntul n-ar mai fi ars de maci, ca în bine­cunoscutul cîntec popular. Un poet fără pa­trie este pedepsit la veşnică singurătate. Ca o sămînţă aruncată într-un deşert. De alt­fel, limba română cunoaşte sintagma : „a trăi în deşert“ nu ca pe o posibilitate exis­tenţială, ci ca pe o şansă tragică, absurdă. Căci a trăi în deşert înseamnă, de fapt, a nu exista. Literatura română este scăldată de-a lun­gul ei de o briză de patriotism, ca pămîntul patriei de valurile mării. Şi aşa cum acest pămînt nu se poate concepe fără mare, nici literatura română nu poate fi gîndită în ab­senţa sentimentului patriotic. Intre testa­mentul lui Ianache Văcărescu : „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creş­terea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstite“ şi cel al contemporanului nostru Nichita Stănescu : „a fi sămînţă şi a te sprijini de propriul tău pămînt", se întind aproape două secole de evoluţie a limbajului poetic, dar şi aproape două secole de permanenţă a unui mesaj, a unui cifru, a unui, să-i zicem, cod genetic, pe care Poezia îl are înscris în structura sa. Fără acest mesaj, literatura ar fi menită să rămînă o comunicare cu pun­ţile retezate, ar fi menită să rămînă veşnic în­chisă, deci moartă. Or, existenţa literaturii, inefabilului ei se bazează tocmai pe şansa acestui mesaj de a fi comunicat. De altfel, în acest mod, se întemeiază nu numai exis­tenţa, ci şi conştiinţa de sine a literaturii. La mijlocul secolului trecut, „Dacia Lite­rară“ înscria dezideratul culturii naţionale în program, ca, după o sută de ani, cultura naţională să devină realitate evidentă, poli­tică de stat. De-a lungul veacului întins în­tre aceste momente esenţiale din evoluţia poziţiei faţă de literatură, se­ găsesc, de alt­fel, şi momentele esenţiale din evoluţia li­teraturii române. O primă expresie, foarte românească şi, deci, universală, a sentimen­tului patriotic în­ literatură a dat-o Mihai Eminescu, devenit prin aceasta poetul unic, naţional. Citez din Scrisoarea a IlI-a : „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul / Şi de-aceea tot ce curge-n ţara asta : rîul, ra­mul / Mi-e prieten numai mie iară ţie duş­man este / Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de veste“. Acest arc de boltă deschis prin „luceafă­rul“ poeziei româneşti se reazemă cu­­celă­lalt capăt pe „Testament“-ul arghezian : „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte / Decît un nume adunat pe-o carte / In seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei pînă la tine / Prin rîpi şi gropi adinei / Suite de bătrînii mei pe brînci / Şi care tî­­năr să te urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă“. Acest arc de boltă, acest curcubeu inedit şi-a desfăşurat jerba sărbătorească între Suceava şi Gorj, între Nordul Moldovei şi Nordul Olteniei, spre a dovedi încă o dată că Munţii Carpaţi trebuie să fie întotdeauna în mijlocul patriei ca o structură de rezis­tenţă. Sub acest curcubeu, literatura română îşi trăieşte în pace experienţele, aventura sa interioară. Tot aici, Lucian Blaga, „mut ca o lebădă“, „caută apa din care bea curcu­beul... caută apa din care curcubeul­­ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa". Curcubeul aces­ta trebuie să-l fi văzut în puţinii săi ani, tragic curmaţi şi Nicolae Labiş : „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. Izvoarele s-au luminat şi sună oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans ! Şi brazii mei vuiesc fără furtună Intr-un ame­ţitor, sonor balans, In vii vibrează struguri străvezii — Cristalurile cântecelor grele — / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca rouă nasc în ierburile mele. / Eu curg întreg în acest cîntec sfînt : Eu nu mai sínt, e-un cîntec tot ce sínt“. A trăi sub acest curcubeu înseamnă a fi un om al timpului tău, înseamnă a trăi în­­lăuntrul patriei ca o inimă înlăuntrul trupu­lui său. Pentru că a fi Poet nu înseamnă altceva decît a fi inima prin care Patria cîntă. Nicolae Diaconu Inima prin care patria cîntă DEBUT Ion Şoldea CLIPA Coridorul e închis, mohorit, ca im­per după furtună, pereţii reci, în ulei, cu reflexe metalice. Oare instrumentele medicale tot aşa de reci or fi ? Fumez, intr-o aşteptare mută, în timp ce burlanul de la streaşină îngînă cîntecul ploii. Măsor coridorul de la un capăt la altul, fără să reţin numărul pa­şilor. Mirosul acesta­­ de ■ medicamente îmi irită căile,­respiratorii dîndu-mi o senzaţie de slăbiciune şi de boală. Am încercat să-mi imaginez preţ de cîteva minute, senzaţia aceea ca un fior la atingerea bisturiului, sub influenţa anestezicului. N-aş suporta așa ceva în ruptul capului... Apoi m-a apucat ciuda — nevenindu-mi încă să cred — ca­blul acela întins la maxim, cedînd încetul cu încetul de sub brățara metalică și deo­dată să șuiere scurt prin aer ca un şfichi de bici, urmat de alunecarea aceea lungă... — Mihaaaaaiii... Pietrele îmi rupseseră unghiile la cobo­­rîre, dar nu mai simţeam durerea. îmi sim­ţeam spatele îngheţat de transpiraţie. Trebuia să­ cobor în timpul cel mai scurt, speriind că nu-i încă prea tîrziu. Ştiam că ai nevoie de mine şi strigătul tău de aju­tor, ţi-l auzeam în gind, ca un­ clocot, fări­­miţindu-mi creierii, făcîndu-mă să urlu ne­putincios. — Mihaaaaaiii... Cineva in halat alb m-a cuprins după umeri, încurajindu-mă și îndemnîndu-mă să plec acasă și să revin abia mîine dimineaţă. Asta mi-ar mai trebui. Să stau intre patru pereţi, de unul singur, întins pe aşternutul încă nedesfăcut și să mă perpelesc toată noaptea fumînd ţigară după ţigară. — Vii mîine dimineață...­­ . . — Prefer să rămîn aici. Sint sigur că dru­mul pină acasă m-ar slăbi și mai mult... Vă rog, nici n-o­ să mi se ou­serse prezența... — Bine ! Soră... — Ingrijește-te, te rog, să-i fie schimbat bandajul la cap şi după aceea daţi-l în pri­mire la bucătărie... — Am înţeles, tovarăşe doctor... Stai aşa şi nu te mai mişca — a con­tinuat — derulîndu-mi pe dinaintea ochilor bandajul alb cu floare roşie in dreptul frun­ţii, ce se mărea cu fiecare desfăşurare. Am strîns din dinţi. , ’ " îmi venea să ţip, dar mina mică cu pielea catifelată îmi răcorea fruntea, reuşind să-mi dirijez gindurile spre tine, să pot rămîne treaz toată noaptea, să veghez la uşa ta, si­gur că mă vei striga şi vei avea nevoie de ajutorul meu. Femeia cu halatul alb m-a purtat de braț de-a lungul culoarului. M-am lăsat în voia ei, neopunînd ni­ci o re­zistență. — Măcar supa s-o măninci cît­­ mai este caldă..., a continuat ea și a surîs. Dacă vrei, am să-ți pun de o cafea... . . .. . — Nu, nu. Mulțumesc... Am să rămîn treaz și așa. Nu pot să dorm. Cred că mă înţelegea perfect. Suferinţa­ mea doar nu provenea­ de la zgîrietura din frunte. Numai tu sufereai cit pentru noi toţi. Şi poate numai tu erai un drept s-o faci. Sunt din nou alături de tine ; nu ne desparte decit ,uşa aceasta, de care sunt sigur că dacă mi-aş­­ lipi urechea, ţi-aş desluşi respiraţia sfîşiată j de durere. Moment de răscruce — acum­­ m-am convins mai mult ca oricînd, că ni­mic nu ne va desparte, acum cînd ne-am apropiat ,mai mult. Să spun : de va fi­ nevoie, voi face şi a treia donare. Şi a patra, dacă va fi nevoie. Singele meu e al tău — şi eu n-am dreptul să te lipsesc de acesta... Love­şte-mă, nu-mi vorbi, nu mă învrednici nici măcar cu o privire, dar — lasă-mă lingă tine. Îmi vine să pling şi sunt dispus să-ţi accept orice capriciu. Acum, dacă ţirei, poţi să spui şi lucrurilor pe nume. Poţi să-mi atribui şi acele cuvinte grele care sînt sigur că m-ar chinui dar fii sigur că nu ţi-aş rezerva această plăcere. Dar mai presus de toate, sint sigur că nimic nu ne mai desparte. Sint sigur că acesta nu este numai gindul meu. Te rog, nu mă mai chinui atît. :: : Lasă-mă să mă cuibăresc la picioarele tale şi să ţi le îmbrăţişez aşa cum ştiu eu. Să le încălzesc. Şi afară să plouă cu găleata. Să ne bucurăm de ziua de azi... Şi tot aşa să aşteptăm zorile. Zorii zilei de mîine... Oare am aţipit ? Al cui e glasul acesta ? Cineva mi-a adus dintr-o rezervă o pătură şi m-a acoperit pină sub bărbie. Numai cineva■ în halat alb putea fi. Bănuiesc şi cine. Zimbesc. Dacă eu am dormit in linişte, înseamnă că totul este in ordine. Îmi vine să chiui. Să dau buzna pe uşa salonului şi amîndoi de mină să fugim cît mai departe de locul aces­ta. Noi sintem­ învăţaţi să umblăm. Să nu stăm locului nici o clipă. Iuhuuuuu­­... Să răscolim culmile și văile. Să ne bucurăm de ziua de azi... paginaGORJUL LITERAR © noiembrie 1983

Next