Realitatea Ilustrată, 1932 (Anul 6, nr. 258-283)
1932-01-07 / nr. 258
7 Ianuarie 1932 REALITATEA ILUSTRATA OPOARELE creştine şi-au apropiat obiceiuri, rituri şi chiar nebunii, pe cari cu drept cuvânt le poate revendica numai păgânismul. Carnavalul european nu este decât o urmă degenerată şi contrafăcută a serbărilor păgâne, a baccanalelor, a lupercalelor şi a saturnalelor. Anticii nu-şi celebrau serbările fără orgii, dansuri şi deghizări. De atunci şi până astăzi numai costumele au evoluat. Licenţa moravurilor a rămas insă aceia. Pentru a celebra misterele lui Bacchus, baccantele, preotesele acestui zeu al vinului, alergau pe străzi aproape goale, acoperite numai cu o piele de tigru, încinse cu o cingătoare din viţă şi foi, restul corpului gol, părul despletit, prins într’o ghirlandă de frunze de viţă. Unele cu o torţă in mână, altele cu chiorchini de struguri înfăşurate în corzi de viţă, agitând cupe de lut, dansând nebuneşte, ţipând înfricoşător, exclamau in plină surescitare lubrică: „Io, Bacche!” Strigătele confuze se amestecau cu sunetele tamburinelor, ale ţimbalelor şi trompetelor. Baccantele erau urmărite de o trupă de nimfe şi un cortegiu numeros de bărbaţi, deghizaţi în satiri, în sileni, unii mergând pe jos, alţii călare pe măgari, toţi având atitudinea oamenilor turmentaţi, trăgând după sine ţapi negri împodobiţi cu ghirlande, care urmau să fie sacrificaţi zeului. In acest fel înţelegeau anticii să aducă prinosul lor de mulţumire zeului, serbare care în cele mai multe cazuri sfârşia cu o orgie monstruoasă. Analogia acestor travestiri, cu mascaradele carnavalului, este evidentă; ceea ce formează însă o curiozitate, e faptul că în ciuda tuturor excomunicărilor bisericei creştine, care a interzis imitaţia vechilor culturi păgâne, acestea s’au păstrat sub o altă formă şi continuă să fie practicate chiar in zilele noastre. Explicaţia e simplă: omenirii i-a fost mult mai uşor să renunţe la zei şi idoli, decât la idolatrie şi la obiceiurile legate