Realitatea Ilustrata, 1935 (Anul 9, nr. 415-440)
1935-01-02 / nr. 415
if - j-j-s' Kiwi vehebamilo mmm. de C. GANE de bănuit că nu există nimeni să nu fi auzit de Venera din Milot să nu fi văzut măcar copii de pe ea, sau reproduceri prin cărţi, pe cărţi poştale. Iar cine a fost la Paris, cât de puţin o fi stat în capitala Franţei, cât de mult o fi cutreerat numai cabaretele şi localurile de petrecere, tot o fi găsit în timpul zilei o clipă liberă pentru a vizita Luvrul — şi, neavând timpul să-l viziteze cu deamănuntul, s-o fi dus deadreptul în sala special amenajată în cinstea zeiţei frumuseţii: La Venus de Milo. Ea trece drept capo d'opera sculpturii ellene, a sculpturii în genere. Este atribuită lui Scopos, sculptor atenian, originar din Paros, care a trăit la începutul secolului al IV-a înainte de Christos, și predecesorul lui Lysip și al lui Praxitel. Asupra Venerei din Cnid a acestuia din urmă (Praxitel), pe care toată antichitatea a privit-o ca cea mai frumoasă statue din lume, Venera din Milo are, pentru noi cei de azi, avantajul de-a fi, ciuntită ce e drept, dar a fi originalul însuşi al lui Scopos, pe când Venera din Cnid pe care o admirăm azi este numai o copie, care datează probabil din vremea Romanilor. Ei bine, acest tezaur care face mândria Franţei şi a lumii, ar fi putut fi astăzi la Bucureşti în loc de a fi la Paris. Şi iată în ce împrejurări: Milo este o mică insulă din partea vestică a Arhipelagului. Foarte neînsemnată, călătorii de acum o sută de ani o cunoşteau doar numai fiindcă atunci când veneau corăbiile din Occident spre Orient, ele se opreau câteva ceasuri la Castro, capitala ostrovului, pentru a lua piloţii care să-i călăuzească prin labirintul Arhipelagului. Intr'o zi, în Februarie 1820, un Grec sărac numit lorgu, săpându-şi pământul, descoperi un fel de ascunzătoare de piatră, în lăuntru căreia erau aşezate, culcate, mai multe statui, unele întregi, unele ciuntite, altele numai frânturi sau ţăndări. Printre acestea se afla şi statuia unei femei, în două bucăţi. Partea de jos era întreagă, iar partea de sus avea amândouă braţele lipsă. O întâmplare făcu că pe vasul La Chevrette, care se afla pe atunci în radă la Castro, să se afle vestitul naturalist şi navigator Dumont d'Urville. Acesta, văzând statuia, se entuziasmă de puritatea liniilor ei şi se apucă să facă, cum se pricepu mai bine, un desen de pe ea. El sfătui pe agentul consular al Franţei, Brest, să cumpere acea statue pentru statul francez. Grecul Iorgu, nădăjduind probabil să capete un preţ mai mare decât cel care i se oferise, făcu atâtea greutăţi, încât într'o zi La Chevrette, profitând de un vânt favorabil, părăsi insula, înainte ca tratativele de cumpărare să se fi terminat. Sosit la Constantinopol, Dumont d'Urville se întâlni acolo cu un tânăr francez, Contele Marcellus, trimis în Orient într'o misiune oarecare, și-i descrise frumuseța statuei din Milo în culori atât de vii, încât Marcellus, entuziasmat, alerga la ambasadorul Franței, cunoscutul conte de Riviere, și ceru învoirea de a pleca la Castro spre a cumpăra statuia în numele regelui Ludovic al XVlll-a. Invoirea fiindu-i dată, Marcellus se și îmbărcă, sosind la Milo în ziua de 23 Mai 1820. Acolo, spre marele lui necaz, află că statuia fusese vândută şi că se şi afla pe bordul unui vas grecesc, care urma, la primul vânt favorabil, să părăsească portul. Fancezul, energic, merse îndată la administraţia locului pentru a afla cui fusese vândută statuia, şi de ce fusese înlăturat primul ofertant, consulul Brest. După părerea sa — de altfel greşită — vânzarea era nulă. Află atunci că Iorgu, cu învoirea Primaţilor, vânduse statuia unui călugăr grec, care de altfel nici nu i-o plătise, dar care voia s-o ducă plocon Dragomanului Marinei Ottomane. Având în vedere această destinaţie, Primaţii din Milo ziceau că nu mai este nimic de făcut, fiindcă Dragomanul era un om straşnic, de teama căruia tremurau toţi locuitorii Arhipelagului. Pe acest Dragoman, contele Marcellus îl cunoştea foarte bine. II chema Nicolachi Moruzi, fiul fostului Domn al Moldovei Alexandru Vodă Moruzi. Locuia la Therapia, pe Bosfor, şi casa lui fiind învecinată cu ambasada Franţei (fosta casă Mavroeni), ei se văzuseră atât de des, încât Marcellus îşi putea zice prietenul lui Moruzi. El spuse aceasta Primaţilor, care însă nu se încrezură în vorbele lui răspunzându-i că le pare foarte rău, dar statuia va trebui să pornească la Constantinopol , să se ducă să şi-o ia de acolo. Amiralul Flotei Ottomane, Capudan Paşa cum i se spunea pe turceşte, era, după Marele Vizir cel mai înalt funcţionar al Statului. Dragomanul său, întotdeauna Grec, — era deci un foarte temut personagiu. Aşadar Primaţii din Milo nu erau să se pună rău cu acest grozav Nicolachi Moruzi de ochii, simpatici poate, ai unui Francez. Dar Marcellus avea o foarte hotărîtă voinţă. După ce încercă mai întâi să fure statuia de pe corabia grecească, încercare neizbutită, merse din nou la Primaţii insulei şi începu cu ameninţările. Scoase toate scrisorile’de recomandaţie ce luase cu el din Constantinopol, spuse Primaţilor că cel mai supărat va fi prietenul său Moruzi dacă nu î se dă statuia, lăsând chiar în mâinile acestora o scrisoare către Dragoman, prin care-l ruga să nu facă nimănui nici un neajuns pentru vânzarea acestei statui. Atâta ce vorbi şi le bătu capul, încât Primaţii se lăsară convinşi, lorgu primi-numerar şi peşin—îndoită sumă făgăduită de călugărul grec, statuia fu transbordată de pe corabia grecească pe cea franțuzească, și contele Marcellus, cu Dumont d’Urville No. 415— R. I. — Pa. 3