Revista 22, iulie-decembrie 1992 (Anul 3, nr. 26-51)

1992-11-26 / nr. 47

VIRGIL IERUNCA AUTOBIOGRAFIA ANTIGONEI Una dintre cele mai originale prezențe în poezia noastră, Ileana Mălăncioiu, s-a bucurat - și pe bună dreptate - de atenția criticii cu autoritate: Alexandru Paleologu, Lucian Raicu, iar în vremea din urmă, Eugen Neghiei, semnatarul unui substanțial eseu-prefață la volumul “Peste zona interzisă’, în ediție bilingvă, franceză, și română. Ultima carte a poetei, “Urcarea muntelui”, apărută în 1985 la Editura Albatros, este importantă, deoarece inaugurează o ruptură cu ceea ce îi consacrase “vocea”, îi statornicise o viziune. “Ținutul” imaginarului din cărțile anterioare ne propunea, fie o “mitologie tiranică” (atît de bine analizată de Eugen Negriei), fie un eres tulburat - prin poarta strimtă a visului - de vedenii, vrăji și magii ritualizate într-un “cîntec” rece, atunci cînd nu delega niște personaje plămădite dintr-un preaplin-de-poveste (de la Ieronim la Ierodesa), spre a articula insolitul unui alt tărîm, tărîmul de fund al luminii subpămîntene, al ispășirii spectrale. Totdeauna a existat însă în poezia Ilenei Mălăncioiu o corespondență, o trecere nestăvilită între lumea de aici și cea de acolo (un acolo­ aevea), o homologie propășită între real și ireal, între cele văzute și nevăzute, poetă transsubstanțialității posibilului (poate a pentru a exorciza imposibilul), Ileana Mălăncioiu era, prin excelență, o poetă a “dublului” existențial. De unde și “sminteala imaginativă” de care pomenește Eugen Negriei atunci cînd descrie “turmentarea percepției” la autoarea “Pasării tăiate”. Aceeași “sminteală imaginativă“ poate fi de altfel urmărită la toți poeții care-și organizează “dublul” spre a pulveriza hotarul dintre unu și multiplu de la Artaud și Daumas la Desnos și Michaux. Spre deosebire de poeții francezi, integrați într-o tradiție problematică, născătoare de dramă, Ileana Mălăncioiu, așezată într-un spațiu oracular, desmărginează - firesc - cele două lumi (cea de aici și cea de acolo), înlesnindu-le comunicarea, comuniunea și chiar contopirea mitică. Cu noul ei volum, “Urcarea muntelui”, Ileana Mălăncioiu se desparte însă de nodul răspîntiilor ei oraculare. Asistăm, de fapt, la transferul dacă nu al unui păcat, cel puțin la acela al unei greșeli; pînă acum poezia ei suferea, e drept, de un fel de vină, o vină difuză, fantomatică, împărtășită cu morții ei, cu ielele, cu miresele și nunțile ei sîngerinde. De la culpabilitatea nevăzută, la vederea însăși a răului. “Urcarea muntelui” nu se mai săvîrșește pe granița dintre două lumi, pentru că “muntele” e aici, în fața noastră, în lumea noastră. Muntele nu mai este “omolog” (ca la poeții celor două lumi întrepătrunse, de la René Daumas la Ileana Mălăncioiu), ci de-a dreptul olog. Suntem în timpul istorie­­i răul învăluie și condiționează oamenii și lucrurile, îi scoate din fire. “Muntele” e despuiat de simbol, “închis cu sîrmă ghimpată”, de el atîrnă frînghii disponibile, întinse de un “vis urît”: “Dormeam lîngă acel munte ce nu mai e urcat/ Și toți visam deodată același vis urît/ în care cineva ne-a coborît/ Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.// Ne bucuram că încă mai sîntem atîrnați/ De stîncile albastre și preamăream supuși/ Frînghiile în care eram puși/ Să așteptăm pînă vom fi salvați . Orice “urcuș” e zădărnicit de zodia nouă în care devălmășia e decretată ca o lege-pe-dos. Poeta înregistrează confiscarea muntelui ca o escaladă a umilinței: “Dar după această umilință ce mai poate să fie/ Decît un alt vis searbăd de înălțare/ Și-un urcuș iluzoriu și un ceas de odihnă/ Și-o umilință și mai mare”. La poalele muntelui, stricăciunea și prăpastia, pierderea identității și a* speranței. *într-un alt timp” - ruina ca cifru al existenței: “Tu nu mai ești Eu nu mai știu dem aici de multă vreme/ Eu nu mai știu demult pe unde sînt/ Strada e dărîmată, oamenii par la fel/ întreg orașul pare la pămînt// Trec prin ruinuri vechi să-mi caut casa/ Care s-a dus și ea ca tine de senină/ într-un ținut încremenit anume/ Să nu mai pară totul în ruină”, “într-un alt timp’­­ “O altă zi”, anonimă, desfigurată de lizibilitatea repetiției, zi fără noroc și fără noimă, înstrăinată de ore și de lumină, dîră de timp orfan: “O altă zi ca toate celelalte/ Și cît de mult așteptam o schimbare/ Măcar a vremii sau măcar a mea/ Sau a acestor calendare// Pline de zile fără sfinți/ Și fără părinți și fără noroc/ Pe care le petreceam împreună/ Pe străzile pe care nu mai e loc// Pentru acel mers normal înainte/ Așa cum a fost cîndva la-nceput/ Adică pentru a face liniștit un pas după altul/ Fără să-ți spună nimeni cum trebuie făcut”. Direcția normativă a zilei, dar nu numai a zilei, ci și a nopții, a somnului și a treziei, a gestului și a clorului, un fel de atotprezență malefică, întreținută aparabolic de o specie de îngeri empirici ce se substituie îngerului esențial, “îngerului morții”: “L-am văzut printre gene pe îngerul Morții/ Cel mai slăvit dintre îngerii Domnului/ S-a uitat pe furiș la mine și m-a lăsat/ în voia somnului.// Ceilalți îngeri își vedeau de-ale lor/ Fiecare păzea pe cineva/ Numai îngerul meu de pază/ Nu știu pe unde umbla.// Mi-era mai frică decît orișicînd/ Voiam mai mult ca orișicînd să exist/ Și tocmai atunci s-a arătat îngerul meu de pază/ îmbrăcat în haine de polițist.// I-am văzut bine arma, lucea prin întuneric/ Cînd se plimba nervos prin fața porții/ Și m-am trezit strigînd înfricoșată:/ Nu l-ați văzut cumva pe îngerul Morții?”; îngerii empirici se ocupă cu căderea oamenilor la care “nici nu te-ai fi așteptat”: “Dar totul începe să nu mai fie așa cum era/ Pămîntul pare trist și-nsingurat/ în prăpastie cad frunze și oameni/ La care nici nu te-ai fi așteptat”. “Căderea” e atît de generalizată, încît ia aspectul unui “fapt divers”. E umilită uimirea, înlemnirea, “senină”: “încă un om își duce crucea-n spate/ Sem­n de parc-ar duce-un sac la moară/ Și toți îl urmărim cum intră-n cimitir/ Și nimeni nu se-nfioară”. Sunt multe peisaje “înzăpezite” în ultima carte a Ilenei Mălăncioiu. Dar nici zăpada, nici gerul n-au inocența albă din poezia ei anterioară. Zăpada e acum omăt negru, iar gerul pătrunde din oase în ființă. Ger înfricat, ger vinovat: “E seară. E iarnă. E frig/ Sînt singură. Tremur. Mi-e teamă/ In capul meu iar se petrece/ Aievea o moarte de seamă// A mea sau a ta sau a lui/ A ei sau a lor, mi-e tot una/ Pe valea aceasta-nghețată/ De moarte s-apropie luna// încet ca un cap atîrnat/ De-un pom ce se clatină-n cer/ Și-mi scutură chiar în odaie/ Coroana albită de ger*. Frigul ființei are consecințe: printre oameni bîntuie nu numai înstrăinarea, omogenizarea, nediferențierea, ci altceva mult mai grav - un fel ciudat de “orbire”. Nu se vede om cu om, în această bîjbîială neo-ontologică, existența însăși e o glumă­­ apocaliptică: “Nu mai vedeam, totul intrase în ceață/ Dar peste ochii mei îndelung obosiți/ începeau să apese cu și mai multă utere/ Acele lucruri triste pe care le știți.//­­oi orbi și eu, mă gîndeam, voi orbi/ Așa cum a orbit de tot atîta lume/ Care se uită cum se duce totul/ Și doarme liniștită și face glume// Și rîde-ncît ai crede că e fericită/ Sau poate chiar și este, sau în sfirșit va fi/ Atunci cînd se va șterge și durerea/ De-a mai privi în jur și cea de a orbi.// N-am să mai văd nici eu, gîndeam înfricoșată/ Și mă uitam prin ceață către Tine/ Și către moartea mea și mă rugam/ Să pot s-o văd cum vine”. Orbii sau morții? Aceasta e întrebarea. Fiindcă ceremonia la care îi convoacă poeta e inedită. Altădată morții veneau în lumea noastră pentru a-i dărui un plus de sacralitate, într-o lume însă închisă transcendentului, pustiită de frică și frig, în care orice “urcuș” nu mai este cu putință,cei vii se refugiază în “coborire” sau - ca în acest sfirșit de ceremonie - mor înainte de a-și da sufletul, în locul deci al transcendenței active - verticalitate numită - turtirea, dacă nu nenumită, în orice caz manifestă. Ceremonie intermundană desfășurată într-un hiperrealism sui generis: “Se terminase ceremonia, morții se întorceau/ Acasă pe străzile reci și pustii/ Se ascundeau cu grijă între cei patru pereți/ Și dintr-odată li se părea că sunt vii7/ își aduceau aminte că n-au mîncat nimic/ Și că le este sete și că au regăsit/ Pe cineva cu care nu s-au văzut demult/ Trecînd în coloana aceea fără sfirșit.// Urmau îmbrățișări curate și fierbinți/ Dar dup-o noapte de viață triumfală/ Și de iubire care perpetuează totul/ Aceiași morți ieșeau pe strada principală”. Din ceremonia programată nu e scăpare pentru nimeni. Nimicul este, de altfel, activ. Nu-1 clatină nici eresul, nici ruga, nici însingurarea, nici visul. Eresul - altădată împuternicit de semne, de ocolul prin calde anamneze - a devenit nostalgie retezată, ruga, o invocație morții­ fără­ ecou, visul, o visare vegheată a și supravegheată, însingurarea, impas impus. Parabola “Arcii lui Noe” este, în aceste condiții, simulacru, eșec, fundătură și himeră. Potopul a trecut de cele patruzeci de zile și de nopți,­­ noaptea e o apă, apa e o noapte­­, iar Noe nu e... “în apele lui": “Se-ntinde spaima ca o iarbă rea/ Se-ntinde ca un foc într-o pădure/ Se-ntinde ca apa pe tot pămîntul/ Și Arca lui Noe nu mai e gata// Cînd nu sînt bîmne, cînd nu e smoală,/Cînd nu sînt șapte perechi de viețuitoare/ Cînd nu sînt nii lui Noe acasă/ Cînd nu e Noe în apele lui// Ieri l-am văzut tremurînd tot/ Sta-nțepenit ca-ntr-o armură veche/ Și se uita peste apele tulburi/ Din care nimeni nu va mai scăpa”. în acest hău lichid, e lichidată pînă și datina. Antigona nu-și poate înmormînta fratele­­ ci numai “dealul”, cu totul­­, fiindcă “Vin cîini flămînzi și mușcă zăpada trădător, din ea’ Și vine altă iarnă să muște și i­re haită și moartea morții, ruga nouă a noii Antigone, pentru Cuvînt, pentru cuvinte, pentru “drumul” lor și al Zeului ce se străduiește să le ocrotească: “Lăsați cuvintele să plece de la mine/ Ele nu fac nici un rău nimănui/ Și totuși îmi sînt oprite cu spaimă/ Ca și cum fiecare ar fi un cui// Adînc înfipt în mîinile sale/ Adînc înfipt în fluierul piciorului tău/ Adînc înfipt în capul care le—ascultă/ Cu frică și cu părere de rău”. Zeul, zeii sunt însă izgoniți.in “ordinea nouă” nu le este îngăduită nici arătarea, nici ofranda, fie ea numai “pe jumătate”. “Un aer greu” zădărnicește creația. Antigona își face autobiografia: “Un aer greu apasă iar pe lucruri/ Puse-n odaia mea altfel decît știu/ O schimbare de-o zi, o ordine nouă/ Și frig și întuneric și pustiu.// De foarte multă vreme nu am făcut nimic/ ncerc să scriu ceva dar nu se poate/ Ce i­pulbere se face-ntruna/ Pe masa a de lucru și pe toate”, între autobiografie și memorie există o relație care deschide problema atemporalității poemului. Desigur, poemul vorbește în orizontul absolutului, dar el e condiționat ontologic de temporal. Fiindcă, așa cum afirma Paul Celan - și puțini sunt poeții atît de ispitiți de absolut ca Celan - “poemul nu este atemporal”, “De bună seamă”, continuă el, “ridică o exigență de infinit, caută să-și croiască un drum în timp, dar cu timpul și nu deasupra lui”. De unde și eseul pe care filosoful francez Jacques Derrida l-a consacrat de curînd unui singur aspect - dar esențial - al poeziei lui Celan: “datarea” ei. Paul Celan își “datează” poezia, dintr-o exigență etică ce implică o prezență a memoriei deschizătoare de întîlnire a poetului cu celălalt, în timp. Și numai în timp. Timpul și umbra lui confuză - istoria - conferă poetului și calitatea de martor sau de martir (transfuzia semantică a acestor noțiuni e cunoscută). “Datarea” poemului e un fel de “înscriere” în destin. “Ne interesăm de dată”, observă Derrida, “cum ne interesăm de o cicatrice sau de o incizie pe care poemul o poartă în trupul său, ca o memorie, uneori ca mai multe memorii contopite într-una singură, pecetea unei proveniențe, a unui loc și a unui timp. Incizie sau cicatrice, poemul începe să se rănească (necesar) prin data lui.” Toată această paranteză pentru a lua act de poezia și ea datată a Ilenei Mălăncioiu. Cicatricea și incizia “urcării muntelui” constituie o dată deoarece ruinează prestigiul atemporalității poeziei noastre contemporane, în care stăruie atîția poeți­­ de altfel inspirați. Problema se pune dacă inspirația nu trebuie să cedeze locul aspirației. Aspirația poemului la ceea ce-1 înrădăcinează în timp, în memorie. Și pentru întîlnirea cu celălalt, pentru ca poemul să nu rămînă doar un capriciu egotic. După "Contrapunct" nr. 2/1986 Paris, martie 1986 Poezia rezistenței — VIALAM XW Foto: ION CUCU Ileana Mălăncioiu ARDERE de tot ILEANA de dincolo _______parcura uzera­­ 14 • ANUL III • NR. 47 (148) • 26.XI - 2.XII 1992 •

Next