Revista 22, ianuarie-iunie 2004 (Anul 15, nr. 722-747)
2004-01-20 / nr. 724
HitL Nr. 724 Anul XV CII.A GA. MIRCEA IORGULESCU Viața lui Mircea Eliade (III) Prins în plasele și capcanele cotidianului tot mai violent și confuz de la sfârșitul anilor '30, ce se va preface într-o istorie sângeroasă și tragică de a cărei amintire și ale cărei consecințe traumatice lumea nu s-a eliberat nici până astăzi, Mircea Eliade vădește o miraculoasă capacitate de rezistență și resurecție prin creație. Deși Florin Țurcanu pare să fi adoptat ori chiar să nutrească, asemenea eroului monografiei sale, o rezervă totală față de expunerile și justificările metodologice, principiul de bază al cărții, niciodată însă enunțat ca atare, este restitutio in integrum. Așa se explică, probabil, curajoasa renunțare la conturarea tabloului vieții politice românești din anii ’30 prin folosirea coordonatelor uzuale dreaptastânga și a înșelătoarelor opoziții generate de aceasta (un efect pervers fiind, spre exemplu, atribuirea reflexă, automată de calități democratice mișcărilor de stânga, comunismului în primul rând, prin „democrație“ înțelegându-se apoi mai mult ceea ce va însemna aceasta în societățile occidentale de după al doilea război mondial, nicidecum ceea ce se înțelegea în epocă). Un principiu care este aplicat și în cazul altor personaje ale monografiei decât eroul ei central, transformarea lui Nae Ionescu, de exemplu, dintr-un susținător fervent al lui Carol al ll-lea, într-un adversar feroce al acestuia și într-un sprijinitor al lui Corneliu Zelea Codreanu este pusă în relație atât cu funciara lui ostilitate ideologică față de liberali (și liberalism, regim parlamentar etc.), cât și cu mai terestre frustrări și ranchiune, chiar și cu foarte oportuniste calcule politice, încât imaginea rezultată este mai puțin a unui fanatic doctrinar al Gărzii de Fier, cât a unui pișicher Rasputin de Brăila, cu pretenții de „călăuză spirituală“ și ambiții de sfetnic de prea-puternici, în spiritul aceluiași admirabil și constant refuz de rescriere a istoriei după canoanele, judecățile, prejudecățile, convențiile și clișeele, chiar interesele ulterioare, Florin Țurcanu evită sistematic scoaterea din context și izolarea faptelor în funcție de o anume linie demonstrativă dinainte stabilită. Nimic din ceea ce ține de înregimentarea politică legionară a lui Mircea Eliade nu este omis ori minimalizat, dar această înregimentare este mereu pusă în cadru, situată, în datele epocii ca și în cele ale biografiei lui. Biograful reconstituie întregul, nu extrapolează și nu privilegiază, amplificându-le cu lupa, cutare fragment sau detaliu în detrimentul altora. Devenit publicist legionar după aproape un deceniu de la înființarea Legiunii, Mircea Eliade apare astfel ca un „convertit“ tardiv și suspectat, chiar criticat public, pentru intelectualism și indecizie, de unii dintre cei cărora li se alăturase, aceștia vechi militanți gardiști. Rămâne însă pentru viitor de reconstituit, analizat și evaluat ce anume pondere au avut articolele legionare ale lui Mircea Eliade în ansamblul publicisticii românești de acest tip din 1937 —’38, evitându-se astfel riscul eventual de a se supradimensiona prin extragere din context și prin adăugarea coeficientului de notorietate mondială dobândită ulterior. Adeziunea lui Eliade la legionarism este, apoi, certă, incontestabilă, dar locul angajamentului politic în existența lui din acea perioadă nu pare să fi devenit și unul de prim ordin, precumpănitor, absorbant, fiindcă dominante rămân preocupările științifice și literare, în această privință cartea lui Florin Țurcanu nu lasă loc de îndoieli. A fost marginală această înregimentare, a fost o „rătăcire“, a fost o iluzionare, o automistificare?! Sau, dimpotrivă, aici, în aderarea la legionarism, se află „adevăratul“ Eliade?! Sigur e că nu a fost o „eroare“, fiindcă toate datele indică absența oricărui calcul. Opțiunea lui Eliade pentru Garda de Fier ca forță motrice a unei „revoluții spirituală" care să schimbe radical România acelei vremi a fost, neîndoielnic, sinceră, el chiar a crezut în această fantasmă, și a crezut cu tărie și fără rezerve, oricât pare astăzi de neverosimil. Onestitatea acestui angajament nu-i modifică, desigur, gravitatea. Garda de Fier era, în momentul adeziunii lui Eliade, conturată deplin ca mișcare violentă și radicală, avea deja o „istorie“, iar această istorie era suficient de presărată cu asasinate și crime atroce (I. G. Duca, Mihail Stelescu) pentru a nu îngădui iluzii asupra adevăratei sale naturi. Lucrurile sunt clare astăzi, dar nu erau și în epocă, dovada peremptorie fiind exorbitantul, azi, număr de voturi obținut de Gardă, sub denumirea „Totul pentru țară", la alegerile din decembrie 1937 (15,58%), paradoxal, singurele alegeri corecte din perioada ce avea să devină și să fie numită „interbelică“. Oricare ar fi însă optica din care se caută explicațiile și motivațiile acestei funeste ascensiuni a extremei drepte, una trebuie cu desăvârșire exclusă: criminalizarea colectivă. La fel cum e nevoie de spus limpede că antisemitismul din articolele legionare ale lui Eliade nu este unul care să ducă ori îndemne la pogrom și exterminare în masă, și că nici opțiunea lui dechis exprimată pentru Garda de Fier nu ia vreodată forma incitării la crimă sau a recomandării asasinatului ca procedeu de luptă politică. Este, pentru a-i parafraza un titlu, opțiunea unui „pilot orb". Sau orbit?! Ori, mai degrabă, autoorbit?! Florin Țurcanu folosește el însuși termenul de automistificare, dar pentru a descrie modul în care Eliade va evacua, ulterior, „problema propriei responsabilități", făcând distincție între o Gardă de Fier bună și una rea, cea „bună" fiind cea „distrusă în septembrie 1939", cum va scrie în 1951 în jurnal. Era, această intenabilă distincție, o formă de orgolioasă consecvență cu sine în ciuda tuturor evidențelor, era o soluție de evitare a confruntării critice cu un trecut care, după război și cu viziunea înfiorată de descoperirea tragediei colective din lagărele naziste de exterminare în masă, îl condamna fără drept de apel?! Iar mai târziu, pe măsură ce se petrecea lentul proces de constituire și impunere a memoriei Shoah-ului (istoricii de profesie consideră că prinderea și judecarea lui Eichmann, la începutul anilor '60, a reprezentat un moment decisiv în acest proces), va fi avut Eliade sentimentul că nu are ce să-și reproșeze, chiar dacă aparținuse unei mișcări visceral antisemite și o susținuse deschis, fie și fără a i se alinia în rasism?! Fapt este că angajamentul politic legionar al lui Mircea Eliade reprezintă concomitent un episod, o experiență modificatoare de destin, un stigmat și o povară sub amenințarea căreia se va afla toată viața. în prefața cărții lui Florin Țurcanu, reputatul politolog și eseist Jacques Julliard notează de altfel că ar însemna să se dea „o imagine falsă" a figurii lui Mircea Eliade prezentându-l ca „intelectual angajat" de-a lungul întregii lui vieți și că, de fapt, este adevărat contrariul. Se poate formula chiar ipoteza unui Eliade care face din experiența angajării legionare de la sfârșitul anilor '30 un fel de perpetuu reper negativ, un rău neîncetat pentru învingerea căruia își mobilizează toate energiile în direcția opusă, a realizării ca om de știință, gânditor și scriitor. Iată un moment-cheie. în iulie 1938, Eliade este arestat și dus la prefectura de poliție, unde este închis într-un birou păzit de o santinelă. Stă aici 17 zile, doarme pe jos, sub lumina puternică a unei lămpi aprinse tot timpul, este supus unor interogatorii. Și mai face ceva: aici, în biroul prefăcut în celulă, scrie, redactează versiunea amplificată, în limba engleză, a studiului despre cosmologia și alchimia babiloniană! „O capacitate ieșită din comun de a se sustrage chiar și celei mai deprimante ambianță", observă Florin Țurcanu. Iar Eliade e un abonat la ambianțe „deprimantă" — în România anilor ’30 trăiește în precaritate, la Paris, unde se exilează după război, o duce foarte greu, chiar în aproape mizerie, vreme de mulți ani. în 1946 este la un pas de a primi un contract pe trei ani la Sorbona, dar ambasada română îl denunță Ministerului francez al Educației ca pe un „doctrinar al fascismului". în 1947 i se respinge o bursă la CNRS din același motiv: în 1949, ambasada română din Roma reușește să împiedice publicarea la marea editură italiană Einaudi a trei cărți apărute mai întâi la Paris, tot denunțându-i trecutul. în România, la sfârșitul anilor ’50, prieteni și cunoscuți îi sunt arestați, judecați și condamnați pentru că îi citiseră romanul Noaptea de Sânziene, aceștia vor fi acuzați de legături cu „fugarul legionar Eliade Mircea“. Abia când, în 1956, printr-un extraordinar concurs de împrejurări, ajunge în America, la Chicago, va găsi un liman. Unul totuși temporar, pentru că ultimii ani de viață și posteritatea imediată se vor afla sub semnul resurecției vechilor acuzații, unele vor merge până la a i se pune întreaga operă sub semnul legionarismului. Monografia lui Florin Țurcanu, care conține și o impecabilă „biografie a operei" lui Eliade, restabilește și aici adevărul, cu precizie și eleganță, mereu ferm, dar fără să intre în inutile polemici cu diverșii demascatori și procurori mai mult sau mai puțin improvizați. Cine, la urma urmelor, poate pretinde că nu este, într-un fel ori în altul, un „prizonier al istoriei"?". "Florin Țurcanu — Mircea Eliade, Le prisonnier de l’histoire, Préface de Jacques Julliard , Editions La Découverte, Paris, 2003. O carte eveniment Erată Dintr-o eroare pe care redacția și-o asumă, în nr. 723 al revistei, la pag. 13, în textul Cuvânt înainte semnat de Florin Țurcanu la cartea sa Mircea Eliade. Prizonierul istoriei pe coloana 1, rândul 9 a fost omis un paragraf: „Cu un soi de ciclicitate alimentată de noile revelații referitoare la trecutul său politic, dezbaterea din jurul lui Mircea Eliade și a moștenirii sale intelectuale devine tot mai consistentă, dar și tot mai aspră. Pasiunile care însoțesc evocarea figurii sale nu doar în România, ci și în Franța și Statele Unite par să se permanentizeze după cum o arată apariția recentă a cărții excesiv de polemice a Alexandrei Laignel-Lavastine ca și unele dintre reacțiile pe care aceasta le-a provocat. Dincolo de Atlantic, acuzațiile referitoare la trecutul îndoielnic al lui Eliade au luat chiar aspectul unei puneri în cauză a istoriei religiilor, pe care acesta o înnoise radical în Statele Unite la începutul anilor ‘60. Mai multe voci s-au ridicat cerând, recent, rebotezarea catedrei care îi poartă numele la Universitatea din Chicago.“ Ne cerem scuze autorului și cititorilor, cu precizarea că, în numărul următor, vom republica acest text în varianta lui corectă. 20-26 ianuarie 2004 33 PRIOR (KX)KS tel: 2I0.89.0X o tllccȚf pri or. ro ENCYCLOPEDIA OF SCIENCE AND RELIGION Editor in chief: J. Wentzel Vrede van Huyssteen, 2nd ed. 2 volumes set Macmillan Reference, 2003 Harcover, 900 pp. ISBN: 0-02-865704-7 Encyclopedia of Science and Religion analizează toate aspectele dialogului dintre știință și religie, dialog necesar astăzi mai multe decât în orice altă perioadă istorică. Lucrarea, cea mai cuprinzătoare apărută până în prezent, face o adâncă incursiune atât în sfera științelor umaniste, dar și în domeniul tehnologiei și al științelor. Cele peste 400 de articole elaborate de cercetători renumiți clarifică multe dintre controversele acestui dialog Știință-Religie. POLIROM 1ț Gabriela Adameșteanu Dimineață pierdută Ion Vianu Caietele lui Ozias Mircea Iorgulescu Celălalt Istrati Ferdinand de Saussure Scrieri de lingvistică generală Reduceri de 30% Pentru oferta săptâmânii pe site-ul www.polirom.ro*-Agenda Comenzi la CP 266. 700506, Iași, Tel . Fax: (0232)214100, (0232)214111 (0232)217440 București, Bd I C Brătianu nr. 6, et. 7, Tel.: (021)3138978, Timișoara, Tel.: 0722/548785 E-mail sales ® polirom ro WWW polirom.ro NOUTĂȚI ianuarie 2004