Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1938 (Anul 5, nr. 4-6)

1938-04-01 / nr. 4

RELIGIA EVREILOR NOMAZI întocmai după cum foarte multe reminiscenţe păgâneşti sunt asimilate de creştinism. Dar această « asimilare » este, în acelaşi timp, şi o fructificare; vechile superstiţii şi culte capătă un nou sens, mai adânc şi mai roditor. Astfel, E. Dhorme închină lungi şi copioase capitole « locu­rilor cultului » (pp. 125—148), arborilor şi pietrelor sacre (pp. 149—168), înălţimilor sacre (pp. 169—185), apelor sacre (pp. 187—199), etc. Sunt pagini bine nutrite, cu o bibliografie de cele mai multe ori bogată, fără a fi exhaustivă. In general, lipsesc lucră­rile savanţilor scandinavi şi germani. La capitolul despre arborele sacru, sunt obligatorii cărţile lui Uno Holmerg, Der Baum des Lebens (Helsinski, 1923) şi Fino-Ugric Mythology (Boston, 1927). Despre pietrele sacre, multă informaţie suplimentară în Robert Eisler, Weltenmantel and Himmelszelt (vol. II, p. 581 sq.), Kuba- Kybele (« Philologus », vol. 68, 1909, pp. 118—151, 161—209). Despre turnul sacru conceput ca vârful muntelui cosmic, lipsesc lucrările fundamentale ale lui Theodor Dombart, Der Sakral­turm (München, 1920) și Der babylonische Turm (Leipzig, 1930); Gressmann, The tower of Babel (New-York, 1928); A. J. Wensink, The ideas of the Western Semites concerning the Novel of the Earth (Amsterdam, 1918), fără a mai aminti de monumentala operă a lui P. Mus. Barabadur. In general, asupra acestor simboluri arhaice, pe care le-au cunoscut fără îndoială şi Evreii, cititorul poate găsi informaţie şi texte suplimentare în cartea noastră Cosmologie şi alchimie babiloniană (Bucureşti, 1937). Alte capitole din volumul lui E. Dhorme cercetează personalul sacru, timpurile consacrate, familia, circumcizia, profanul şi sacrul, străinii, etc. Ultima sută de pagini e închinată concepţiilor şi numelor divine la Israeliţii pre-mozaici. Autorul încearcă să urmă­rească toate etapele lui Iahve, toate « aspectele » sale care — după opinia sa — sunt reminiscenţe din istoria religioasă a acestui Orient străbătut de Evrei : « Iahve a suivi l’évolution de son peuple » (p. 362). Este închisă, în această afirmaţie, o întreagă concepţie istoricistă pe care nu o putem accepta. Se poate spune, cel mult, că Iahve a îndurat evoluţia religioasă a poporului ales; că « istoria » a rezistat cu furie «mesajului»; că monoteismul cunoaşte etape pentru că « trăirea » intuiţiei monoteiste a fost imperfectă. Să aşteptăm însă apariţia celorlalte volume din această operă, pentru a relua discuţia. MIRCEA ELIADE

Next