Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1940 (Anul 7, nr. 1-3)

1940-02-01 / nr. 2

UN ROMAN « iQoo » 431 a lui Vornicel în cadrul tipologiei timpului său. Ca şi eroii lui D’Annunzio, bunăoară (dar şi ai lui Octave Mirbeau), Vornicel­­e cuceritor, îmblânzitor, cinic, puţin sadic, puţin masochist, şi iubeşte şi el misterele degradate: decorul de interioare, uleiurile, parfumurile, ţigările presupuse cu opium, etc. Frauda, evident, e mai activă în acest dam­nizian de pe malurile Dunării. Dar şi vitalitatea lui e mai puternică. Cruzimile lui sunt de un prost gust reconfortant, iar verva lui cuceritoare. Creaţia lui Vornicel este poate cel mai mare merit al d-lui Scorţescu. O asemenea creaţie angajează un scriitor, şi aproape îl sileşte să facă, aşa cum se spune, carieră literară. Mai ales când e o creaţie izolată. Nenumărate alte personaje îşi trăiesc viaţa lor proprie în cartea d-lui Scorţescu. Laura, atât de agreabil neinteligentă; Ema, soţia poliţistului, intimidată de viciu şi si­lită să-şi ia un amant în conformitate cu literatura « morbidă » a timpului, fără să aibă totuşi habar de această literatură; Marta, fecioară matură şi serioasă, încercând să se detaşeze de lume şi practicând în consecinţă tehnicile respiratorii yoginice, dar ce­dând primului sărut cu impudoarea fecioarelor lui Rémy de Gourmont; Luiza, prietena, victima şi îngerul păzitor al lui Vor­nicel, acceptând din iubire pentru el umilinţe josnice dar şi unele rituale peladaneşti; doctorul Geană, savant fericit şi lucid, sin­gurul care nu « ratează » în această carte (pleacă într’o expediţie polară); Ghencea, admirabilul tip de aristocrat, stăpân pe ironia, limbajul preţios şi sarcastic al clasei sale, generos şi discret, care moare stupid într’un duel (tocmai el, maestrul duelului; scena ne reaminteşte duelul din Extrema limită a lui Arţibaşev); Ni­­cuşor, parvenitul cu automobil şi organizatorul primelor curse de automobil la Iaşi; Hodea, gazetarul de provincie; Ritz, fata stranie şi întru totul incertă, cu care s’a întors Sylvia de la Paris; Răspopa, marele ratat al cărţii, chefliu cu spirit, teolog şi filosof, singurul care vorbeşte de Dumnezeu pe la 1910 — şi atâtea alte personaje secundare, care apar în casa lui Vornicel sau la che­furile lui Răspopa. Toate acestea adunate dramatic, niciodată ar­bitrar, activând sau numai antrenate în întâmplări de tot felul. Renunţând la descrieri, d. Scorţescu e bogat în evenimente şi sclipitor în dialoguri. Având destule personaje inteligente, verva abundă în această carte. Mai puţin reuşit mi se pare, în general, sfârşitul cărţii. In schimb, rămâne de neuitat înmormântarea lui Ghencea, care nu poate fi comparată decât cu scena similară din La coscienza di Zeno a lui Italo Svevo. MIRCEA ELIADE

Next