România Liberă, ianuarie 1953 (Anul 11, nr. 2568-2592)

1953-01-03 / nr. 2568

Pag. 2-a A şasea sesiune a sfaturilor populare Planul local pe 1953 în desbaterea sesiunii sfatului popular al regiunii Bucureşti Cea de a 6-a sesiune ordinară a sfatului popular al regiunii Bucureşti a luat în des­­batere o serie de probleme­ însemnate, între care se număra analiza realizării planului local pe anul 1952, prezentarea planului local pe 1953, prezentarea planului legumicol al regiunii pe anul 1953 și reorganizarea comi­­siunilor permanente. Raportul care analizează realizarea planu­lui local pe 1952, arată că" la­­cele mai însemnate dintre ramurile industriale, preve­derile planului nu au fost atinse. In total, industria locală a îndeplinit pla­nul în proporţie de 87 la sută. Nici în ramura agrozootehnică, planul nu a fost îndeplinit decât în proporţie foarte mică. La livrările de porci,­­ de­ pildă, preve­derile planului nu au fost atinse decât în proporţie de 20 la­ su­tă, la păsări 52 la sută, la ouă 33 la sută. In unele raioane unde co­mitetele executive au­ acordat atenţie acestei probleme, planuri rele de achiziţii l­a păsări de pildă au fost îndeplinite şi chiar depăşite; în această situaţie se află raioanele Lehliu şi Snagov. In altele însă, care este raionul Că­lăraşi, planul nu a fost realizat. Fără îndoială­ că principala lipsă în apro­vizionarea defectuoasă a centrelor aglomerate din regiunea Bucureşti revine comitetului e­­xecutiv regional. Planul de aprovizionare nu a fost îndeplinit nici de organizaţiile comer­ciale locale şi nici de cooperative datorită faptului că secţiunile­­comerciale raionale, ca şi cea regională de altfel, nu au îndrumat şi controlat pe teren munca acestor unităţi. Comisiunea permanentă de comerţ şi apro­­zionare, şi comisiunea permanentă pentru coo­peraţie nu au ţinut cu regularitate şedinţe, n’au cercetat pe teren activitatea unităţilor achizitoare, nu au adus comitetului executiv sugestii sau propuneri, care să ducă la îmbunătăţirea aprovizionării. In sectorul cultural, munca sfatului popu­lar regional s’a desfăşurat cu succes în unele sectoare. S’au construit opt cămine culturale, opt biblioteci, cinci case de cultură noi. S’au creat câteva noi unităţi sanitare, între care se­ numără: cinci dispensare T.B.C şi două sanatorii­. Datorită măsurilor­­ luate de comitetul executiv regional prin secţiunea sa sanitară, mortalitatea infantilă este în continuă scădere, faţă de anul trecut. Mor­talitatea la noii născuţi a scăzut cu 21 la sută. In ceea ce priveşte problema construcţiilor prin autoimpunere, datorită orientării greşite a comitetului executiv regional, situaţia se prezintă cu foarte serioase deficienţe. Până în ziua de 20 Deceflibrie nu s’au încasat din sumele planificate decât 51 la sută. In munca pentru Indeplinirea planului de stat local pe anul­ 1952, comitetul executiv regional s’a izbit de urmările devierii de dreapta, în special în domeniul­ financiar. In munca pentru îndeplinirea planului în diversele sectoare de activitate, s’a manifestat deasemeni modul birocratic de lucru al unor şefi de secţiuni şi tehnicieni din aparatul co­­mitetului executiv. Fostul şef al secţiunii a­­gricole de pildă,­ Constantin Popescu, nu se deplasa pe teren, lucra în mod birocratic, pe bază de rapoarte, situaţii şi evidenţe care de cele mai multe ori nu corespundeau rea­lităţilor de pe teren. Aceasta a contribuit la faptul că în unele­ din acţiunile pentru forma­rea întovărăşirilor cu caracter permanent şi la constituirea unor gospodării agricole colec­tive, nu a fost respectat principiul liberului consimţământ al ţăranilor săraci şi mijlocaşi, ceea ce constitue o abatere gravă de la linia politică a­­partidului şi guvernului nostru în munca de transformare socialistă a agricul­turii. Toate aceste lipsuri, care pornesc de la co­mitatul executiv regional şi au fost imprimate şi comitetelor executive ragionale precum şi aparatului comitetelor executive şi întreprin­derilor­ economice subordonate, au făcut ca procentul de realizare a planului în­­ regiunea Bucureşti să fie foarte redus la un­­­nele ramuri ale industriei locale şi în unele­ domenii­e de activitate. • ★ Planul local pe anul 1953 cuprinde im­­­portante prevederi în ceea ce privește dez­voltarea industriei locale, folosirea resurselor existente în regiune şi mărirea producţiei, bu­nurilor de larg consum. Producţia global­ă va întrece cu 10 la­ sută pe cea a anului 1952 iar valoarea producţiei marfă va fi cu 20 la sută mai mare. Importante prevederi conţine planul în sectorul agrozootehnic, în special la livrarea de porci, iepuri, peşte proaspăt, etc. Pentru continua dezvoltare a industriei locale vor fi date în furgcţie noi înt­reprin­­deri, cum sunt fabricile de cărămidă, din ra­ioanele Slobozia şi Alexandria, uscă­toria de legume de la Roşiori, două ateliere r mecanice, etc. Pentru dezvoltarea schimbului de­­produse dintre oraş şi sat, s-a prevăzut am­ennajarea unor pieţe încăpătoare în principalele centre din cuprinsul regiunnii: Călăraşi, Cirevedia, Drăgărteşti, Mihăileştii Olteniţa, Roş­iorii de Vede, Răcari, Vidra, Turnu-Măgurelie, Zim­­nicea, Giurgiu, Sloboziia. Paralel cu aceasta, planurile de desfacere ale unităţilor, din sec­torul socialist au fost mărite f­aţă­­de anul 1952, cu 30 la sută planul de des­facere al unităţilor din comerţul de stat şi­ cu 18 la sută al cooperaţiei.­­ Planul pe anul 1953 conţine­­ însemnate prevederi pentru ridicarea nivelului social­­cultural al populaţiei din cuprinsul regiunii Bucureşti. La Olteniţa se va con­strui un spi­tal, în raioanele Răcari şi Zimb­icea se vor înfiinţa două SANEPID-uri se vor amenaja deasemeni două case de na­ştere şi două ca­binete stomatologice. Se v­or construi zece cămine culturale în afară de cele pe care ţărănimea muncitoare le va­­clădi prin auto­impunere. 118 biblioteci noi se vor adăuga celor 484 care existau la 31 .Decembrie. ★ Raportul tratând despre planul legumi­col pe anul 1953 a fost just întocmit şi a ară­tat în mod autocritic , lipsurile care s-au ma­nifestat în cursul anului 1932 şi datorită că­rora regiunea Bucureşti a ajuns printre cele codaşe în ceea ce priveşte aprovizionarea cu legume şi zarzavaturi. Cauza principală a a­­cestor lipsuri stă în faptul că comitetul exe­cutiv regional nu a dat atenţia cuvenită a­­cestei probleme deosebit de însemnate, impri­mând această linie greşită şi caprn­etelor e­­xecutive raionale, care n’au fost îndrumate şi­ controlate pentru îndeplinirea planului în acest sector. De la început, planul de cultură a legume­lor şi zarzavaturilor în regiunea Bucureşti a fost defectuos elaborat, neţinâ­adu-se seama nici de posibilităţile existente de dezvoltare a culturii legumelor şi nici de necesităţi. Conducerea secţiunii agricole regionale nu a comunicat Ministerului Agriculturii datele reale, nu a cerut la timp planul producţiei legumicole, fiu a repartizat şi folosit în buna condiţiuni terenurile irigate care se găsesc din belşug în cuprinsul regiunii. Comisiunea permanentă agricolă a sfatului popular re­gional nu a dus o activitate susţinută, a ţinut şedinţe sporadic şi fără să discute problemele de bază din sectorul ei de activitate. Acelaş lucru se poate spune despre cea mai mare parte dintre comisiunile permanente agricole ale raioanelor. Lipsa­ de îndrumare şi control a unităţilor­­economice în sarcina cărora cade aprovizio­narea — O.C.L. Aprozar şi unităţile coope­ratiste — a dus la situaţia că multe dintre contractările cu unităţile producătoare de le­gume şi zarzavaturi s’au făcut în mod biro­cratic; adeseori se făceau contractări cu ce­tăţeni care nu posedau plan de cultură legu­micolă sau chiar cu cetăţeni care nu aveau suprafeţe adecvate culturii de legume şi zar­zavaturi. Pregătind planul legumicol al regiunii pe anul 1953, comitetul executiv regional a luat din vreme o serie de măsuri pentru înlătura­rea acestor deficienţe care au frânat serios munca sa în anul precedent. Cu ajutorul re­cent înfiinţatei comisii interdepartamentale pentru irigaţii, au fost identificate terenurile irigabile, sursele de apă, instalaţiile de iri­gare. Apoi s-au stabilit două zone dintre care una cuprinde oraşul Bucureşti şi cele şase ra­ioane din jur: Brăneşti, Crevedia, Mihăileşti, Răcari, Snagov şi Vidra şi a doua zonă pen­tru oraşele Călăraşi, Slobozia, Giurgiu, Ol­teniţa, Turnu-Măgurele, Roşiorii de Vede, A­­lexandria şi Zimnicea. Pentru zona de aprovizionare care cuprin­de Capitala s-au prevăzut contractări cu gos­podăriile agricole de stat, întovărăşirile, gos­podăriile anexe ale instituţiilor şi întreprinde­rilor din Capitală, precum şi contractări din sectorul individual. Un mare accent se va pune în anul 1953 pe producţia legumicolă a terenurilor irigate. Față de toate aceste prevederi ale planului legumicol al regiunii București, precum și prin ducerea la îndeplinire a măsurilor orga­nizatorice luate, comitetul executiv regional,­­■ luptând pentru ducerea la îndeplinire a pre­vederilor Hotărîrii guvernului şi partidului cu privire la crearea zonelor legumicole în jurul oraşelor şi centrelor industriale în ve­­derea aprovizionării lor cu legume şi zarza­vaturi — va reuşi să asigure o bună aprovi­zionare cu legume şi zarzavaturi a Capitalei precum şi a celorlalte oraşe din cuprinsul regiunii. ★ Ceea ce a caracterizat cea de a 6-a sesiune a sfatului popular al regiunii Bucureşti a fost participarea vie la discuţii a deputaţilor şi spiritul ascuţit critic în care au vorbit. O serie dintre vorbitori cum sunt: Paras­­chiva Mocanu, Ştefan Gaţe, Ioana Năiţă, Al. Ciont, Gh. Tache, Petru Velea, Stan Matei, Dumitru Baranga, Ion Manea, Maria Me­­reuţă, Paulina Crăciun, Florea Oană, Maria Badea, Marin Sulică şi alţii, s’au ridicat şi­­fiu criticat comitetul executiv pentru lipsurile sale în munca de îndeplinire a planului local pe anul 1952, precum şi în problema aprovi­zionării cu legume şi zarzavaturi, au sesizat lipsuri din circumscripţiile lor electorale ce­rând măsuri de îndreptare, au făcut nume­roase propuneri şi sugestii pentru îmbunătă­ţirea muncii în diferitele sectoare de activi­tate. Planul local pe anul 1953 şi planul legu­micol au fost apoi votate de către deputaţii sfatului popular regional. Sesiunea a adoptat hotă­rîri privind măsurile organizatorice pe care le va lua comitetul executiv regional,­­ pentru a asigura îndeplinirea planului local I pe anul 1953 şi a planului legumicol. , Pentru comitetul executiv al regiunii Bu­cureşti cea de a 6-a sesiune a sfatului popu­lar regional va constitui un îndrumar pre­ţios în activitate, atât datorită naturii proble­melor discutate şi nivelului la care s-au des­făşurat desbaterile, cât şi hotărârilor jus­te adoptate. H. MATEI GLASUL POPOARELOR Acum patru ani, într’o seară de Decembrie, un grup de americani se ocupa cu ghicitul. Nu erau fete naive, ci congresmeni cu expe­rienţă. Ei nu ghiceau pentru a şti cine li-e sortitul, ci pentru a şti când va fi deslănţuit războiul. Domnul Sheffer afirma că războiul va zgudui lumea în 1952 ; colegul lui, dom­nul Bishop, era mai dispus — după cum spune el — ca cel de al treilea­­război mon­dial să înceapă în anul 1950, cel mai târziu în 1951. A trecut anul 1950, a trecut şi 1951, se ter­mină şi 1952. Multă alarmă, multe nevoi şi nenorociri au adus omenirii cei care visau la un nou război mondial, dar, totuşi, ei nu au obţinut ceea ce au vrut. Zi de zi, ei invo­­cau războiul, se­, pregăteau de­ război, trăiau prin speranţa războiului şi dacă astăzi, în pragul anului 1953, popoarele privesc mai liniştite în viitor, acest lucru nu se întâmplă fiindcă domnul Acheson ar fi devenit mai cuminte, sau domnul Dulles ar fi avut remuş­­cări de conştiinţă. Nu ! Generalii, afaceriştii şi politicienii­­americani, la fei ca şi acum parm ani, încearcă s­ă ghicească data la care va începe, în sfârşit, războiul mondial, şi dacă nu li s’a lungit r­iintea, mâinile lor însă au devenit şi mai scurte. Ei au făcut tot­ ce le-a stat în putinţă, dar tot ceeace au făcut s’a întors împotriva lor. Ei au amenajat în toate colţurile lumii bazele lor militare! Ei au crezut că atunci când va începe războiul, aceste baze vor de­veni capete de pod pentru operaţiuni ofensive. Sutele de baze, din toate părţile lumii au devenit citadele asediate de oameni care vor să scape de soldaţii străini. Au scontat aceşti soldaţi să treacă, drept protectori, dar ei au fost întâmpinaţi ca invadatori. Cu cât mai mult au rămas­, ei acolo, cu atât mai mult i-a urât lumea In 1950, ei au stârnit indignarea docherilor din La Rochelle ; în anul 1952, ei au stârnit indignarea preşedintelui Republicii Franceze şi au cumpărat mii de ziare, sute de posturi de radio, in patruzeci de ţări, ei repetau mereu : „suntem aci, pentru a vă a­­păra casa", şi pe toate zidurile, pe toate gar­durile, fie ele din fier sau nuiele, din cele 40 de­­ani s’au conturat cuvintele Fatale: „căra­­ţi-vă acasă“. Ei au promis germanilor Alsa­cia franceză şi Silezia poloneză, dar germanii le-au răspuns că ei preferă Frankfurtul ger­man şi Muenchenul german. Ei au oferit ja­ponezilor barza chineză, dar japonezii, zâm­­ b­ la Ehrenburg bind cu politeţă, au cerut piţigoiul indepen­denţei lor. Ei au organizat răsturnări de gu­verne în republicile America Latine, au în­chiriat dictatori, au impus acorduri bipartite. In decurs de câţiva ani, ei au reuşit să a­­tragă asupra lor duşmănia întregii Americi Latine. Ei i-au înfuriat chiar şi pe conserva­torii englezi, care s-au apucat să explice dre­sorilor americani că leul nu este un căţeluş de salon, iar Westm­inster-ul nu este un­ han pentru flăcăii din Alabama. Ei au vrut să arate lumii forţa lor şi au atacat o ţară mică Coreea. Desigur, că ei­ nu au pornit singuri , au fost siliţi să-i înso­ţească englezii şi turcii, grecii şi columbienii. Şi ce ? Lumea a văzut ce rapid se cucereşte universul pe paginile lui „Washington Post”, şi ce rapid o iau la fugă cuceritorii după ce au dat de un detaşament de partizani Ei au ars cu napalm oraşele Coreei, dar odată cu aceste oraşe ardea şi legenda despre domina­ţia mondială a Americii. Disperaţi, ei au lansat garda lor s puricii contaminaţi cu’ ciumă. Ei au făcut mult rău Coreei, dar mai mult rău şi-au făcut lor înşişi; îi blestemă toate mamele din lume ! Ei au provocat realitatea la o luptă corp la corp ; statul cel mai populat din lume, ei l-au declarat inexistent. Din ordinul domnu­lui Acheson, Hondurasul şi Luxemburgul au declarat că China n’ar fi China, ci câţiva gropmi americani. Ce au obţinut ei prin a­­ceasta ? Poate că, în urma rezoluţiei dom­nului Acheson sau a domnului Dulles, s’a desmembrat China ? Nu ! China este teafără şi sănătoasă, însă blocul ticluit de americani s’a desmembrat; o ţară după alta se grăbeşte să cadă de acord cu Pekinul. Ei au vrut să desbine, să intimideze, să ni­micească Uniunea Sovietică, ei au inventat „războiul rece“. Din cauza acestui „război rece“ pe dânşii îi apucă azi căldurile şi su­dorile reci. Din cauza acestui război, au devenit mai istoviţi locuitorii Marsiliei, nu mai au linişte locuitorii Londrei, şi au început să înnebu­nească locuitorii New-York-ului. De atâtea ori au repetat ei cuvântul „răz­boi“, încât au tresărit până şi surzii şi sute­­ de milioane de oameni din toate colţurile lu­mii au început­ să repete cuvântul „PACE“. Când spun „ei” eu nu-i confund pe func­ţionarii superiori ai Washington-ului cu mun­citorii agricoli de pe Mississippi, pe busi­­nessmanii cu muncitorii din Pitsburg. Fireşte, că în America, sunt destul de mulţi oameni naivi, dar eu nu pierd credinţa în raţiunea poporului american. El îşi va spune odată cuvântul ! Mi-a fost acordată înalta cinstire. Sunt convins că Premiul Internaţional Stalin care mi-a fost decernat, arată meritele tuturor oamenilor sovietici care apără pacea. Desigur că mă simt mândru de faptul că nu­mele meu stă alături de numele lui Yves Farge şi al altor apărători ai păcii, care lup­tă cu abnegaţie. Sunt deosebit de bucuros să văd pe lista laureaţilor numele lui Paul Robe­son, — nu numai fiindcă el este un minunat artist şi un om excepţional, — nu numai fiindcă el luptă împotriva îngâmfării rasiste şi a urii de rasă, sunt fericit şi fiindcă nu­mele meu stă alături de numele unui cetăţean al Statelor Unite. La congresele internaţio­nale, la sesiunile Consiliului Mondial al Păcii, noi, delegaţii sovietici, am declarat nu odată că ţara noastră nu atentează la modul de viaţă american, că este gata oricând să discute şi să cadă de acord cu orice­ guvern al Americii, imediat ce acesta va înţelege că tratativele sunt mai raţionale decât amenin­ţările şi că este timpul, să se pună capăt „războiului rece“. Desigur că lui Paul Robe­son nu îi este dragă ordinea care dom­neşte acum în Statele Unite, dar toate speranţele lui, toate năzuinţele lui sunt legate de­ trium­ful păcii, şi, în ziua când reprezentanţii celor cinci mari puteri se vor aşeza la masa ro­tundă, pentru a ajunge la înţelegere, Paul Robeson se va bucura împreună cu toţi oa­menii cinstiţi din lume. În pragul anului 1953, noi putem spune că în balanţa istoriei pacea a cântărit mai greu decât războiul. Repet că acest lucru nu s-a produs fiindcă şi-au venit în fire demenţii. Dar dacă nu au amuţit încă sutele de min­cinoşi, sutele de milioane ale acelora care nu mai pot fi înşelaţi, au început să vorbească Acela care a urmărit cu atenţie desbaterile­ Congresului de la Viena, cine a înţeles varie­tatea ideilor, limbajul aplauzelor şi al tace­rilor, palpitaţiile miilor de inimi, ştie că nici un fel de palavragii sau şarlatani nu vor reuşi să acopere glasul popoarelor. Vătafii Washingtonului au făcut totul pen­tru a împiedeca marea adunare a popoarelor şi au mobilizat jandarmi şi iezuiţi, cleveti­tori şi bătăuşi. Din ordinul gauleiterului ame­rican, guvernul italian a închis graniţa cu Austria. Prin porturile Japoniei alergau poli­ţiştii, căutându-i pe delegaţi. Departamentul de Stat a refuzat eliberarea de paşapoarte tu­turor americanilor care preferă pacea războiu­lui. Cardinalii Vaticanului rosteau predici împotriva partizanilor păcii, reamintind celor neascultători de „disciplina de partid“, iar conducerea partidului laburist a declarat că va excomunica pe participanţii la Congres din biserica laburistă. Şi de data aceasta ei au făcut tot ce au putut, şi de data aceasta ceea ce au făcut ei s-a îndreptat împotriva lor. Delegaţia italiană a fost cea mai nume­roasă. La Viena au sosit delegaţi şi ai Sta­telor Unite şi ai Japoniei. Sute de catolici credincioşi au luat parte la lucrările Congre­sului, iar majoritatea zdrobitoare a delegaţiei engleze a fost formată din laburişti. Mincinoşii încercaţi, îndopaţi cu bucate a­­mericane, au declarat că majoritatea partici­panţilor la congres fac parte din delegaţii ale acelor ţări care sunt conduse de comunişti. Ei au hotărît să dea un caracter polemic, prin cifre, acestei infamii. Din partea­­Uniunii Sovietice, a Chinei şi a ţărilor de democraţie populară au asistat însă 279 de delegaţi, iar din celelalte ţări 15­81. Mincinoşii afirmau că la Congresul de la Viena participă numai co­munişti. Cu toate acestea ei s’au făcut iarăşi de râs : trei pătrimi din delegaţi nu erau co­munişti. Da, cine va lua în serios drept co­munist pe deputatul italian al partidului lui De Gasperi—Teranova, pe domnul Katchlew, militant de seamă al partidului guvernamen­tal indian, pe domnul Wirth, fost cancelar al Reichului, pe scriitorul francez Jean Paul Sartre, care încă cu un an în urmă a fost aplaudat de miniştrii pactului atlantic, pe militanţii politici ai Egiptului, care au legă­turi cu guvernul generalului Naghib, pe frun­taşii laburişti englezi, pe generalul Gabal­­don din Venezuela, pe reprezentanţii majo­rităţii parlamentare din Iran, pe militanţii partidului preşedintelui Peron, domnul Kuk, pe pacifistul elveţian domnul Bovar, pe ra­dicalii francezi, pe reprezentantul sindicate­lor braziliene, care susţin pe preşedintele Vargas, pe liberalul Nitti, pe naţionaliştii Tunisului?.. Intr’o serie de discursuri, ca de pildă, în cuvântul purtat de catolica italiană, cetăţeana Pradjio, fie militantul pe tărâm social din Elveţia, domnul Kramer, de liberala daneză, doamna Appel, au fost criticate ideile comu­niste şi politica Uniunii Sovietice şi a ţări­lor de de­­democraţie populară. Discuţiile au fost libere. Când însă comisiile au prezentat congresului proiectele de rezoluţie, s-a văzut că toţi delegaţii au ajuns la o hotărîre co­mună. Nu a fost nimeni din delegaţiile en­gleză, franceză şi italiană care să fi votat îm­potrivă sau care să se fi abţinut. Rezultatele votării au fost afişate târziu dimineaţa. Ne­­luând în seamă oboseala, o furtună de bucu­rie a cuprins pe toţi participanţii la Congres. Delegaţii se îmbrăţişau unii pe alţii, oamenii se bucurau văzând că se pot înţelege. Con­gresul de la Viena li se părea ca o prevestire a acelei adunări care va rezolva în mod paş­nic neînţelegerile dintre diferite state. Eu înţeleg iritarea politicienilor de la Was­hington : multe s-au schimbat în lume. Doar printre delegaţii Congresului de la Viena erau destul de mulţi oameni, care la timpul lor au avut încredere în America; au fost depu­taţi care votaseră pentru Pactul Atlantic. Evenimentele din ultimii ani le-au deschis ochii; ei au înţeles că discuţiile despre ame­ninţarea sovietică sunt un camuflaj, că Sta­tele Unite, declarându-se apărătorul Europei şi Americii Latine, au ocupat zeci de ţări, lipsind sute de milioane de oameni de bună­stare, linişte, independenţă, demnitate. Este greu să numeşti Apelul adoptat de Congres „rezoluţie”, acesta este mai curând un jură­mânt al popoarelor de a apăra libertatea, cultura, viaţa. Unul din ziariştii americani care au sosit în a treia zi a Congresului, ascultând dis­cursurile delegaţilor .Franţei, Birmaniei, Ar­gentinei, s-a adresat delegatului care stătea alături de el : „Nu înţeleg nimic. Poate că dumneavoastră îmi veţi spune mai pe scurt, ce vor aceşti oameni?“... Delegatul râse ironic : „Aceşti oameni, ca şi acei care i-au trimis, vor să trăiască“. Congresul Popoarelor s’ar fi putut să nu se ocupe de problema independenţei naţionale şi securităţii statelor mari şi mici. Jean Paul Sartre a definit just importanţa Congresului de la Viena, spunând că, la congresele inter­naţionale ale astronomilor sau matematici­enilor se întâlnesc francezi, ruşi, englezi, ne­­luând în seamă faptul că ei sunt oameni de diferite naţiuni, iar la Viena, francezii, en­glezii, ruşii, au venit tocmai pentru faptul că ei sunt francezi, englezi şi ruşi şi vor să-şi apere cultura lor naţională. Delegaţii Ma­­layei şi Angliei se salutau reciproc. Fran­cezii îi îmbrăţişau pe vietnamezi. Toţi au înţeles că politica americană are drept scop să răpească şi să distrugă suveranitatea lor naţională. Problema independenţei este strâns legată de problema­ securităţii. Când pe teri­toriul unui stat se află armate străine, când politica chipurile a statelor suverane depinde de piciorul stâng al senatorului de dreapta american, oamenii se pot trezi într’o dimi­neaţă cu vestea că ţara lor este atrasă în război fără consimţământul şi chiar fără cu­noştinţa guvernului lor. Congresul Popoarelor este o nouă treaptă a mişcării pentru pace. În safe-urile departamentului de stat se păstrează diferite tratate, impuse de Washing­ton la zeci de ţări. Pe aceste documente, se află semnăturile figuranţilor. Congresul de la Viena a confir­mat, în mod solemn, că aceste tratate nu vor fi niciodată ratificate de către popoare. La Viena, oamenii de diferite convingeri politice au întâmpinat cu recunoştinţă şi dragoste pe reprezentanţii poporului sovietic. Ei toţi ţin minte zilele Stalingradului, sân­gele celor mai buni, fapta eroică a poporului, mormintele oamenilor simpli, ruşi din­ Nor­dul Norvegiei şi până la ţărmul Adriaticii. Oamenii sovietici au oprit atunci pe turbaţi, au eliberat Europa de robie. Acestea n’au fost obţinute uşor, au curs multe lacrimi de văduve. A fost multă cenuşe şi nenorocire. Când s’a terminat războiul oamenii noştri s’au apucat de muncă. Ei nu s’au lăsat co­pleşiţi de ameninţări, ei n’au răspuns la pro­vocare cu altă provocare, ei au ajutat tuturor oamenilor cinstiţi din lume să oprească pe noii turbaţi. Fiecare mamă, ori unde ar fi trăit ea prin Belgia, în Chili sau în Australia — ştie ce datorează oamenilor sovietici. Eu vorbesc de acest fapt fără să mă laud, fără dorinţa de a prezenta un popor, drept, cel mai superior. Pur şi simplu eu nu pot să nu-mi aduc în prezent aminte de muncitorii noştri modeşti, de silvicultorii, de oamenii care au reconstruit Stalingradul, de învăţătoarele de l­a sate, de contabilii sau paznicii în vârstă, de adolescenţii cărora abia le mijeşte mus­taţa, de tot poporul nostru şi de omul mare, modest, care a făcut atâtea pentru a scăpa lumea de catastrofă . Noi întâmpinăm cu încredere Anul Nou. Desigur,, va fi încă destul de greu şi în viaţa popoarelor, şi în viaţa fiecărui om. Omul, de fapt, trăieşte numai odată, şi, e adevărat, el este creat pentru fericire. Ameninţarea răz­boiului încă n’a trecut, pacea încă nu e cuce­rită, nu e construită. Insă popoarele au în­ceput să vorbească, şi parcă e mai uşor acum să priveşti la copiii care sburdă în jurul po­milor de iarnă, ai trjai multă linişte pentru ei, îţi este mai uşor pe inimă. * (Articol apărut in „Pravda­” din 31 Decembrie 1952) ROMÂNIA LIBERĂ_____Sâmbătă 3 ianuarie 1053 Nr 2553 I cietăţile protocolare / Dar gândurile mele — aşa cum sunt / Nu au mănuşi şi cârlionţi de fante / Şi nu-s făcute să se plimbe arene I Prin calde budoare elegante". Poetul a în­ţeles din primul moment că rostul artistului este să fie în fruntea poporului său, să parti­cipe efectiv la lupta acestuia. Chemarea lui adresată poeţilor adevăraţi rămâne ca on strălucit şi pilduitor manifest poetic: „Fiţi dar în fruntea naţiunii / Poeţilor adevăraţi / De nu veţi ridica stindardul / Veţi fi huliţi şi blestemaţi / Şi fie blestemat de-apururi / Netrebnicul ce s’ar codi / Şi’n vreme ce no­rodul luptă / El sub umbrar va lenevi“, întreaga viaţă a lui Sándor Petőfi mărtu­riseşte deplina consecvenţă a artistului lup­tător, pe această poziţie. Revoluţia din 1848 din Ungaria, înscrie în paginile sale la loc de cinste, numele lui Petőfi Sándor. In ziua când izbucnea revoluţia în Ungaria, Petőfi declama cu voce întretăiată de emoţie, cele­brul său poem „Sus maghiare”, care avea să devină marşul poporului maghiar răsculat. Conştient de însemnătatea istorică a zilelor răsvrătitului an 1848, Petőfi nota : „Ar trebui să-mi moi pana în craterul unui vulcan pen­tru a putea să zugrăvesc frământările zilelor mele“. Şi poetul care, alături de tovarăşii săi Vörösmarty şi Arany, lucrează vreme înde­lungată la tălmăcirea în ungureşte a operei complete a lui Shakespeare, nu ezită nicio clipă să părăsească masa de lucru, atunci când în aer pluteşte miros de praf de­ puşcă, împreună cu romancierul Jókai Mór şi cu conducătorul tineretului revoluţionar, Vas­­vári, Petőfi redactează programul de 12 punc­te conţinând revendicările poporului şi tot el este cel care în ziua de 15 Martie 1848 dă citire acestui program în marea adunare pu­blică ţinută la Budapesta. Printre cele 12 puncte figura la loc de cinste desfiinţarea iobăgiei, justiţie populară, libertatea presei, ministere maghiare, egalitatea tuturor cetă­ţenilor în faţa legii, etc. Lupta lui Petőfi se desfăşoară fără cruţare împotriva tuturor ti­ranilor, pentru democraţie şi republică, căci „democrat şi republican este numai acela care concepe democraţia nu ca un mijloc pen­tru realizarea intereselor personale ci ca un mijloc pentru înfăptuirea intereselor obşteşti”. In patrimoniul literaturii progresiste uni­versale, literatura antimonarhică păstrează fără îndoială la locul de frunte, numeroasele poeme scrise de Petőfi pentru demascarea re­gilor. Şi care popor nu a putut cunoaşte pe propria lui piele cât de adevărată este carac­terizarea făcută de Petöfi regilor: „ In ini­mă de mii de rele-s roşi / Din pântecele mu­­ri­ii-s ticăloşi / Din crime şi păcate li-este du­hul / Se’ntunecă de ochii lor văzduhul / Şi unde-s îngropaţi pământul moare./ Trimiteţi regii la spânzurătoare“. Poezia o scrisese ca ripostă la cuvintele împăratului Frantz Iosef, care, speriat de revoluţia burghezo-democra­­tică a poporului maghiar, anunţa măsurile drastice pe care avea să le ia împotriva aces­tuia. Dar poezia nu-l vizează numai pe cel ce era în perioada lui 1848 în fruntea statului semifeudal habsburgic. Poezia vizează pe toţi „tâlharii încoronaţi“, împotriva cărora marele La 1 ianuarie 1953 s’a împlinit cel de-al o sută treizecilea an d­e când, în casa Măriei Hrusz­ şi al lui István Petrovici, din cătunul Kiskőrös, s’a născut cel mai mare poet al po­porului maghiar şi una dintre gloriile litera­turii universale : Petőfi Sándor. Despre poe­zia lui Petőfi nu se poate vorbi fără a se aminti de zbuciumata istorie a poporului său, fără a se evoca anii de la mijlocul vea­cului trecut, ani de cruntă asuprire a ma­selor, dar şi de puternic elan revoluţionar. Căci poetul care a cristalizat în cântece ne­muritoare dorul de libertate şi neatârnare al celor mulţi din patria sa, setea de dreptate a unui popor îndelung tim­p împilat şi ex­ploatat, şi-a legat întreaga creaţie şi întreaga viaţă de tradiţia progresistă a Ungariei lup­tătoare. In ţara pe care Petőfi a putut s-o cunoască încă din anii când, copilandru fi­ind, cutreera satele şi orăşelele cu trupe de artişti ambulanţi, locuiau — după cum atestă o statistică alcătuită în 1846 — 617.000 de grofi şi 12 milioane de iobagi. Grofii aveau 32 milioane de pogoane în timp ce iobagii plăteau dijmă aceloraşi magnaţi pentru pă­mântul ce li se dădea spre cultivare. In a­­ceeaşi vreme, muncitorii trudeau între 16—18 ore pe zi. Dreptatea iobagului sau a muncitorului nu se concepuse nicicând în a­­ceastă ţară unde regimul absolutist cezaro­­crăesc menţinea formele cele mai crâncene de asuprire feudală. In această lume avea să umble Petőfi Sándor. Chiar şi descrierile istoriografilor burghezi ai literaturii maghiare, sunt nevoite să evoce — pentru anii de început ai poetu­lui — imaginea unui tânăr vagabondând prin ţară, îmbrăcat în soirenţe, cu câteva boarfe şi câteva cărţi în traista pusă pe umăr, în mână cu un toiag ciobănesc care să-l apere de câini.. Şi inima sensibilă a poetului avea să se deschidă de timpuriu cântecelor popu­lare în care răsuna jalea nesfârşită a ioba­gilor văduviţi de pământuri, amarul sfâşie­tor a! copilaşilor morţi cu zile, durerea case­lor înecate în besnă şi mizerie, unde foamea şi frigul îşi făcuseră lăcaş trainic. Anii de peregrinări prin ţară, ca actor ambulant, a­­nii petrecuţi în armată, l-au învăţat să sur­prindă geamătul de durere al poporului asu­prit, dar şi scrâşnetul lui de revoltă. Şi Petöfi îşi umple sufletul de ură nimicitoare împo­triva tiranilor, împotriva asupritorilor : „Cum de rămân nespânzuraţi / Aceşti neruşinaţi şi hoţi ?.... / Poate doar pentru că nu sânt / A­­tâţia arbori pe pământ / De care să atârne toţi“. In acelaş timp, încă din această vreme poetul îşi transformă cântecul într’o fierbinte chemare pentru dreptatea celor mulţi: „Daţi-i poporului, deci, daţi-i drepturi./ / Căci ne­­dreptatea-i cel mai josnic semn / Pe-a lumi­lor zidiri­i şi cel ce-o’nscrie / Nepedepsit nu va putea să scape“. Poetul Petőfi s’a născut astfel la şcoala aspră a realităţilor Ungariei feudale. Şi încă dela primele lui manifestări artistice, versurile sale au purtat acea pecete, care le face gloria mondială, şi care le asigură viabilitatea dealungul timpu­lui : caracterul adânc popular, conţinutul profund progresist. Petöfi era conştient de înalta menire de artist cetăţean, care-i stă­tea înainte: Să-mi înveşmânt poezia m’aş pricepe / Şi eu în rime şi în ritmuri rare / poet, atât de legat de aspiraţiile populare, / Ca să pătrundă foarte cuviincioase’n / So­ luptat cu o ură sfântă până la ultima suflare. 130 de ani de la naşterea lui Petőfi Sándor Militant pe baricadele revoluţiei burghezo- democratice, a fost Petőfi nu numai cu con­deiul său neegalat dar şi cu spada. Atunci când „cercul radical“ din Budapesta, porneşte la recrutarea unui detaşament de honvezi, care să plece pe câmpul de luptă al revoluţiei, printre primii nouă ofiţeri înscrişi voluntari figurează şi numele lui Petőfi Sándor. El lup­tă alături de generalul Bem, care in Ardeal lansa la 21 Martie 1849 următoarea chemare:­­„Maghiari, români, saşi, întindeţi-vă mâinile frăţeşte. Daţi la o parte orice ură şi veţi fi fericiţi”. Petöfi a fost unul dintre entuziaştii .Sprijinitori ai lui Bem în această acţiune de reunire sub faldurile aceluiaş drapel al re­voluţiei a tuturor maselor împilate, indiferent de naţionalitatea lor. Dealtfel există unele indicii ca întâlnirea dintre Bem şi Bălcescu ar fi fost mijlocită chiar de către Petőfi, sta­­tornicul prieten al poporului nostru, sprijini­torul lui Cezar Boliac atunci când acesta lupta să-şi înfiinţeze revista sa „Expatriatul”, militantul care în Adunarea Naţională de la Budapesta strângea legăturile cu deputaţii români, stăruind pentru unitatea de acţiune. Pe câmpul de luptă Petőfi a fost unul­ din­tre vit­ejii care nu şi-a precupeţit viaţa apă­rând revoluţia de trupele ţarismului rus, jan­darmul Europei venit să înăbuşe răzme­riţa popoarelor. Şi la Albeşti, lângă Sighişoa­ra, ţipând piept alături de 2600 de eroi din armata lui Bem, celor 16000 de soldaţi din armata ţaristă, cădea ciuruit de gloanţe Petőfi Sándor, murmurând poate pentru ulti­ma dată necruţătoarea imprecaţie din „Tri­miteţi regii la spânzurătoare“. Undeva într’o groapă comună a fost poate asvârlit, împreu­nă cu trupurile a sute de revoluţionari, şi trupul lui Petőfi Sándor. Duşmanii îndepli­neau astfel, fără să ştie şi fără să vrea, o do­rinţă a poetului : „Acolo-aş vrea să pier ! / Pe câmp de luptă’n vuetul de fier... / Să-mi fie’n groapa cea comună oasele aruncate / A­­lături de cei morţi de mii de ori/ In numele tău — sfântă — a lumii libertate”. Aşa s’a sfârşit viaţa lui Petőfi, mort la 25 de ani. Duşmanii libertăţii, care l-au ucis pe câmpia Albeştilor, l-au urmărit şi după moarte cu ură cruntă. Vreme îndelungată istoriografia literară burgheză a prezentat pe poet drept un cântăreţ al sentimentelor de familie, drept un poet al dragostei, drept un virtuos peisa­­gist. S’a încercat sistematic camuflarea pu­ternicului conţinut revoluţionar al vieţii şi o­­perei lui Petőfi. Astăzi însă popoarele libere cinstesc cum se cuvine figura marelui Petőfi. Poetul care şi-a dăruit viaţa şi gigantica lui forţă de creaţie luptei pentru libertate, a lăsat o chemare tuturor celor pentru care a murit. „De n’o să fiu la marea sărbătoare / Purta­­ţi-mă prieteni dragi în gânduri“. In adevăr, Petőfi nu trăeşte marea sărbătoare de astăzi a poporului său eliberat pentru totdeauna, marea sărbătoare a atâtor alte popoare, pe ale căror plaiuri soarele luminează astăzi o lume descătuşată. Dar toţi cei care trăesc astăzi „marea sărbătoare“ îl poartă pe Pe­tőfi în gânduri, îndeplinindu-i chemarea ca un suprem omagiu. Căci la realizarea acestor vremi minunate de astăzi, Petőfi şi-a dăruit din plin obolul de creaţie şi de sânge. L. SĂRAŢEANU Sute de oameni , munţii l-au felicitat pe Eroul Muncii Socialiste, Nicolas Vasu Vestea că tânărul stahanovist Nicolae Vasu, de la uzinele Mátyás Rákosi, iniţiatorul acţi­unii complexe pentru folosirea maximală a tehnicii a fost distins în ziua de 30 Decem­brie de Prezidiul Marii Adunări Naţionale cu înaltul titlu de „Erou al Muncii Socialiste­’, s’a răspândit repede în întreprinderile din Capitală. Zeci şi zeci de delegaţii ale muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor din întreprinde­rile bucureştene, alături de numeroşi cores­pondenţi de presă, reporteri Fotografi şi ope­ratori cinematografici, au vizitat în dimi­neaţa zilei de 31 Decembrie pe cunoscutul stahanovist la locul său de muncă, felicităm­du-l călduros pentru înalta preţuire acordată muncii sale de către statul nostru democrat­­popular. Stahanovişti ca strungarul Nicolae Şer­­bănescu şi lăcătuşul Mircea Catană, dela uzi­nele „Republica”, sudorul Ion Popa, matri­­ţerul Ion Roşioară şi frezorul Vichentie Cer­ghid dela uzinele „Vulcan“, căldărarul Aurica Dumitrescu şi tâmplarul Petre Preoteasa dela Atelierele Griviţa Roşie, mecanicul cincisutist Ştefan Lungu, de la Depoul C.F.R. Bucureşti­­căl­ători, ajustorii Maria Purdel, Tănase Albu şi tehnicianul Holman Bitoy de la „Dinamo“, frezorii Gheorghe Ursu, Constantin Manole, meşterul Alexandru Fernolendo ca şi mento­­rul Nicolae Safenco, de l­a I.O.R., şi mulţi alţii au felicitat pe Nicolae Vasu, urându-i noi succese în lupta penntru o producţie şi pro­ductivitate sporită, pentru alte noi norme date în contul anilor viitori. După amiază, în faţa casei în care locu­­eşte stahanovistul Nicolae Vasu, într-unul din blocurile cartierului Ferentari se strânseseră sute de oameni. Erau printre ei cunoscuţi stahanovişti, numeroşi muncitori fruntaşi ai întreprinderilor Capitalei. Cu toţii au venit să-i strângă mâna lui Vasu, Erou al Muncii Socialiste. I-au umplut braţele de fiori, i-au dat scrisori din partea diferitelor colective de muncă şi l-au felici­tat din inimă, frăţeşte, pentru înalta preţuire pe care a dobândit-o. — „Să ne trăieşti, tovarăşe Vasu — i-au spus ei — şi în anul ce vine să auzim despre noile izbânzi pe care le vei cuceri la strun­gul tău”. Plin de emoţie, stahanovistu! Nicolae Vasu a mulţumit tuturor tovarăşilor care veniseră să-l felicite. „In anul 1953 — le-a spu­s el — mă voi strădui alături de voi, să contribuim la în­deplinirea sarcinii de mare cinste pe care ne-a pus-o în faţă tovarăşul Gh. Gheorghiu- Dej : să luptăm pentru îndeplinirea cincina­lului în 4 ani.” Eroul Muncii Socialiste Nicolae Vasu s-a despărţit de oaspeţii săi. După ce au sărbă­torit venirea Anului Nou, cu toţii, reîntorşi la locurile de muncă au pornit la luptă mai aprigă, mai r­odnică, la întrecere cu timpul. (Agerpres)

Next