Romînia Liberă, august 1959 (Anul 17, nr. 4603-4628)
1959-08-01 / nr. 4603
rei generaţii Când a intrat pe scena Naţionalului ieşean, echipa de dansuri din Flămânzi mi s-a părut, o clipă că am în faţă întruchiparea celor trei trepte ale timpului: trecut, prezent şi viitor. In costume cu Irod ieşit din migala acului, chipuri senine se desluşeau ca într-o poemă de revoltă, de lupte şi biruinţi. Erau trei generaţii : bunicii, care păstrau în priviri amintirea focului din 1907, cu mina lor pus ; erau fiii lor, care au clăcăşit pe moşie boerească şi mai erau nepoţii, cei de-o seamă în vîrstă cu patria noastră nouă. Toader Creţu, intrat în al şaizeci şi cincelea an de viaţă, era copil cînd Neculai Ungureanu, fruntaş în răscoală, a purces spre conacul Sturzeştilor; era copil dar ţine minte viforoasele zile de-atunci; Dumitru Alexa — cel din a doua generaţie—a cunoscut războiul, clapa şi foametea ; Dumitru Budacă a venit pe lume acum 13 ani. Sunt trei nume, trei oameni din echipa de 60 de persoane din Flămânzi trei simboluri, trei pagini vii din istoria unui sat moldovenesc. Cînd s-a pornit taraful lor să evite, a sunat dinţii vestind furtună, s-a înodat apoi melodia într-un greu suiş şi in urmă a detunat bucuroasă ca la răsărit de soare. Era tabloul împlinit din cîntec, povestirea vie a ţărănimii ,muncitoare ajunsă stăpînă astăzi pe pămintul stropit cu singe, vlagă şi sudoare. Căci nu-i om care ctrumeţind pe meleagurile de unde . ,,In anii 907, Ca din senin, nn marte, într-o noapte S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia, Şi din Flămînzi şi Stănileşti, văpaia", să nu fi văzut peisajul satului contemporan. Pământul este al celor ce muncesc ; pe zi ce trece tot mai mulţi ţărani muncitori întăresc rîndurile sectorului socialist, s-au ridicat şcoli şi cămine culturale. Va fi peste puţină vreme şi lumină electrică. Drumurile s-au schimbat. Bunăstarea şi lumina cresc laolaltă, în vatra stinsă cu lacrimi, la ’907, cîind glonţul ucigaş a muşcat din carnea răsculaţilor. Cei care au luptat atunci şi-au văzut visul împlinit, îl vedeam şi noi în sala aurităa teatrului ieşean, cînd echipa de dansuri din Flămînzi ne îndemna nu atîta spre considerente coregrafice şi folclorice cît spre aduceri aminte. Totuşi ar fi nedrept să nu se sublinieze că „Sirba de la Flămînzi“, „Ciobăneasca“, „Coroghiosca“ şi alte dansuri locale cu ritm viguros şi adânc lirism au încîntat spectatorii. Ar fi nedrept şi pentru cele trei generaţii înmănunchiate în echiipă, nedrept şi faţă de ţinuta ei artistică. Dar cei din Flămînzi, din satul odată în văpaie — cu neputinţă să nu ne întrebăm — cum au ajuns pe cea dintîi scenă a Moldovei . Au venit aici prin munca lor artistică la care asemenea miilor de ţărani muncitori s-au prins şi ei cu nădejde. Şi aceasta (Zi mo -fi ci vi-* „uuwjuv, * ---------—------este o faţă a realităţilor din părţile Iaşului, realităţi ce exprimă bucuria pe care o trăieşte poporul muncitor descătuşat. HORIA ZILIERU Pag. 2-a Industria, tineret Pentru oraşul şi regiunea Iaşi, industria reprezintă acea sevă dătătoare de viaţă, acel vaccin regenerator care dă vigoare, prospeţime, tinereţe. Oropsite decenii de-a rîndul, îngropate în gloduri, colb şi mucegai, regiunea şi oraşul Iaşi fluturau din ce în ce mai anemic semeţia unor vremi cusute în dosare de arhive, închistate în carapacea zidurilor igrasioase ale unor biserici şi mînăstiri. Doar viţa de vie înrădăcinată, dar îmbătrînită, pe dealurile Cotnarului, Huşului şi Buciumului mai făceau să nu domnească cu desăvîrşire peste aceste locuri, uitarea. Un oraş şi o regiune în paragînă, un oraş şi o regiune îngropată în trecut, un oraş şi o regiune în care muncitorii câţi erau, trăiau cu groaza şomajului in spinare iar intelectualii dădeau pe bună dreptate bir cu fugiţii, satiri de stagnare, de inactivitate, de spectrul negru al unui viitor fără zare. într-o poezie recentă, în care cîntă Eliberarea Patriei, Otilia Cazimir spune : O zi, şi-a fost destul, s-a rupt In două Istoria bătrlnă. De o parte. Trecutul greu, învăluit in moarte, — Iar viitorul s-a desfăşurat In faţa noastră, proaspăt şi curat Ca luna nouă... In cuprinsul oraşului ca şi în întreaga regiune clocoteşte azi viaţa. Şi mia din venele prin care este pompată noua tinereţe a regiunii şi oraşului o reprezintă industria, tînăra industrie socialistă. Ritmul în care s-a înfiripat această industrie este de-a dreptul uluitor. (In ultimii opt ani, producţia globală industrială a regiunii a crescut de peste trei ori). Şi nu trebuie să se uite, pentru o şi mai bună înţelegere a acestui salt, că singurele înjghebări industriale dinainte de 23 August 1944 erau Atelierele C.F.R.-Nicolina, o fa■rică de ţesătorie mai răsărită, o filatură prăpădită, cu cîteva ringuri, o frînghierie primitivă, cîteva magheroiţe cu cite cinei zece războaie de țesut, cîteva mori şi prese de ulei. Cam utît. Dar istoria a fost ruptă în două. Şi cei ce o scriu pe cea nouă, o parafează cu pecetea gîndurilor, visurilor ,i luptei pentru care cei mai buni fii ai patriei şi-au dat de multe ori chiar viaţa. încă in anii cînd pîinea se drămuia Dumitru Ignea cu zgîrcenie şi chiverniseală, când pînza pentru o cămaşă reprezenta încă o problemă pentru omul muncii, cînd mii de braţe cereau muncă şi nu găseau încă de atunci prin 1948, pe strada Ţuţora, în inima cartierului muncitoresc ceferist, se puneau temeliile noii filaturi de bumbac din Iaşi. Ca din apă a crescut această modernă întreprindere, utilată cu cele mai noi ringuri, cu parchet pe jos, cu săli spaţioase şi bine aerisite. Astăzi, în această nouă întreprindere în care, zilnic, pe linia nouă de cale ferată ce taie în două cartierul, intră vagoane după vagoane de bumbac, lucrează sute şi sute de muncitori. Şi ca o încununare a grijii faţă de harnicele muncitoare, din curtea filaturii zîmbeşte trecătorilor şi mamelor ce muncesc în sălile întreprinderii, noua presă-cămin în care copiii cresc fericiţi şi sănătoşi. Nu mult în urmă, în loc pustiu unde zburdau în voie doar ciulinii, s-au început nişte săpături. Săpături pentru mari temelii, întinse, pe zeci de hectare. Arheologii au descoperit aici vechi morminte în tot atît de vechi gorgane. Arheologii au început cercetări și sondaje în trecut. (Fiecare cu preocuparea lui). Tinerii constructori însă, se visau pe schele înalte, în viitor. Munca a fost îndîrjită, plină de abnegaţie şi acolo unde nu era nimic s-au ridicat în scurtă vreme zveltele pavilioane ale Fabricii de antibiotice. Penicilina romînească căpăta certificat de naştere. Din laşul tăcut şi socotit bătrîn, din laşul pe care unii l-ar fi voit numai istoric şi numai arhivă, pornesc astăzi sutele de mii de fiole dătătoare de sănătate. In numele vieţii Iaşul a întinerit. Vîrsta medie a muncitorilor de la fabrica chimică nr. 2 este de 24 ani şi tocmai această tinereţe le dă avînt, le limpezeşte perspectiva. Noi şi noi pavilioane îşi capătă nume şi personalitate. Odată cu ele creşte prestigiul şi personalitatea tinerilor ingineri, tehnicieni şi muncitori care produc streptomicină, aureomicină, vitamina B12 şi în continuare tot ce mintea omenească va mai descoperi pentru salvarea vieţilor, pentru alinarea durerilor. Dacă cu două decenii în urmă ar fi fost făcută propunerea pentru construirea nu a unei fabrici chimice ci măcar a uneia de cărămizi, vechii edili sclerozaţi şi nepăsători ar fi spus: „Utopie! Iaşul îşi are alte rosturi. El este hărăzit trecutului" şi ar fi optat pentru un uriaş şi trainic cavou, ori pentru clădirea unei noi aripi pe lingă Arhivele Statului. Birladul a fost un orăşel colbăit şi uitat de lume în care moşierii băştinaşi clădiseră cu sîrg conac lîngă conac, făcînd din el cetate boierească. Aici, decenii de-a rîndul nu s-a discutat decît preţul dijmei, valoarea moşiilor şi cota griului. Un orăşel zăcut ca şi apa stătută ce taie oraşul în două. Un orăşel mort în care după apusul soarelui începea cabinetul şi concina cu patru ori chiar cinci fanţi. Un orăşel în care vînzătorii de covrigi şi sirop se visau bacali cu firmă, funcţionarii pensionari, iar moşierii membri la Jokey Club, la Iaşi. A fost destul o cercetare a hărţii regiunii, un proiect, o hotărîre a Partidului şi Guvernului pentru ca pe un loc pustiu, populat de popîndăi, să se ridice o mare întreprindere a ţării. Fabrica de rulmenţi. S.a născut o nouă întreprindere şi odată cu ea o nouă muncitorime, bîrlădeană, conştientă, viguroasă, harnică. Cine ar fi crezut vreodată că tocmai din Bîrlad, din acest tîrg glodos şi fără viaţă pînă mai ieri, vor porni către întreprinderile din întreaga ţară şi dincolo de hotare, acele bijuterii ale mecanizării , rulmenţii ? Palme bătătorite de sapă ori care ar fi fost bătătorite slugărind pe moşiile boierilor, creează astăzi aceste minuni ale tehnicii înaintate. Şi totul numai în cîţiva ani. Am consemnat în fugă doar trei din marile şi tinerele întreprinderi din oraşul şi regiunea Iaşi. Ele sînt grăitoare, vorbindu-ne despre uluitoarele schimbări de peisaj şi mai cu seamă despre creşterea numerică a muncitorilor (faţă de anul 1950 numărul muncitorilor din întreprinderile industriale ale regiunii e mai mult decît dublu), despre creşterea conştiinţei clasei muncitoare din oraşul şi regiunea Iaşi. Totuşi, nu pot încheia fără a aminti măcar în treacăt de marele şantier de la marginea Iaşului unde se ridică vertiginos noua şi moderna fabrică de mobilă pe ale cărei porţi vor i®ŞÎ anual circa 10.000 garnituri de mobilă fină , fără a aminti că industria locală a regiunii Iaşi, care în anul 1949 era reprezentată de cîteva mori şi oloiniţe, numără astăzi peste 260 de unităţi care produc 172 diferite sortimente de produse industriale şi alimentare destinate nevoilor pieţii locale. In cei 15 ani de la eliberare, industria din oraşul şi regiunea Iaşi se dezvoltă fără întrerupere în virtutea unei legi fireşti, dialectice, care dă vigoare şi întinereşte. Legea construirii socialismului. România liberă In regiunea Iaşi.* ..,în anu 1938 nu exista nici o casă de naştere la sate. Astăzi, funcţionează 130 case de naştere, precum şi maternităţi rurale moderne. Gravidele nasc cu asistenţă medicală în procent de 94 la sută. ...în 1938 au fost înregistrate aproape 100.000 cazuri de malarie (în comuna Heleşteni-raionul Tg. Frumos bunăoară, din 1000 locuitori supuşi unui consult medical peste 800 erau purtătorii parazitului acestei maladii)Astăzi nu se mai poate depista cel puţin un caz de malarie pentru cercetări de laborator. ...numărul medicilor a crescut de la 329 în 1938 la 1198 în 1958 iar al personalului sanitar auxiliar de l. 434 la 2933. ...cantitatea de energie electrică distribuită în localităţile urbane s-a ridicat la 65.727.000 kW-oră faţă de 11.755.000 kW-oră distribuiţi cu 20 ani în urmă.", ...în timpul regimului burghezo-moșieresc nu există nici un sat electrificat In anii puterii populare au fost electrificate 43 sate ; pini la sfîrșitul acestui an, alte 15 localități rurale vor fi iluminate cu curent electric. Am cutreierat, săptămînile din urmă, prin sate multe din regiunea Iaşi — regiune în pragul cooperativizării complete în raionul Murgeni, am stat îndelung la cuvînt cu colectivişti din satul Cîrna unde, dacă nu aţi gustat crapi din cei cît purceii, prinşi în apele Pruteţului, nu ştiţi ceri bun pe lume. M-am oprit asemeni, nu prea departe de-aici, la stîna gospodăriei colective „Steagul roşu“ din Fălciul de pe malul drept al Prutului unde am luat aminte cum, din laptele de la o singlură mulsoare, ieşea un caş galben cum îi untul şi greu cum îi obuzul. Am fost aşijderea de la Rînzeşti şi la Blăgeşti unde, în schimbul a 3 sau 4 lei se poate bea cînd e cazul, un vin de cel negru care, la nevoie, ţine şi de foame. La Hrăniceni, preşedintele gospodăriei collective „N. Băucescu“ m-a poftit, în zi de sec, la un hartam de cozonac pe cinste, moale cum îi puful de gîscă . Dar pe unde n-am colindat ? Am zăbovit la colectiva din Certeşti din raionul Bîrlad, pe la laboratorul colectiviştilor din Pribeştii Vasluiului- pe la casele colectiviştilor din Turzii—Huşi unde m-am hodinit peste noapte cam ca la un hotel de mîna întîia din inima Moldovei şi-am fost bine omenit la Flămânzii din platul Hîrlăului. Intr-un rând, sub un cer albastru ca peruzeaua, am luat-o pe fosta linie a frontului de-acum 15 ani în urmă, pe aliniamentul durat de hitlerişti cu cazemate de beton şi şanţuri anti-car şi de la Stânca—Roznovanului, am mers pe la Popricanii Iaşi cu totul de pe faţa pământului la vara lui 1944, pe la Tătăruşi, pe la podul Uoaiei şi pe la Româneşti, pe la Tirgul-Frumos şi pe la Balş şi Băicomi, pe la Paşcani şi pînă departe, Ion Estrati dincolo de Moţca. Pretutindeni peaici, prin Moldova aceasta,—altă dată o biată Cenuşăreasă în familia celorlalte provincii ale României burghezomoşiereşti, un ţinut colonial guvernat de nagaica vechililor ciocoieşti* culturalizat cu rachiu boieresc şi mîncat pînă la măduvă de rac chiaburesc, — comunele, satele şi cătunele, luminate azi de soarele dătător de viaţă al puterii atotbiruitoare a democraţiei noastre populare, au fost şi stat azi scoase din necunoscut. După iureşul tehui al furiei naziste din urmă ,cu un deceniu şi jumătate şi după pârjolul lăsat de cumplita secetă şi de flagelul tifosului exantematic, peste tot pe-aici pe unde în locul caselor ţărăneşti s-au oploşit cîndva cazemate, iar după spulberarea în aer a acestora, mucede bordeie, ţăranii-plugari, uniţi în deolaltă, sub călăuza şi povaţa partidului clasei muncitoare, în gospodării colective şi în întovărăşiri agricole şi-au redobândit, vorba lui Geo Bogza, dreptul milenar de a semăna şi culege. Cîndva pe-aici pe la Popeştii din vecinătatea tîrgului Podu-Iloaiei, pe la Mirceşti din lunca Siretului, pe la Muncelul de Sus din cuprinsurile Paşcanilor pe la Pocreaca Vasluiului şi pe la Tătăranii şi Pîhneştii cei cu vinuri roşii ale Huşilor, umblau brambura cu maşinile, cracaleţii echipelor regale, pozând dărăpănate bujde pe care le declarau neaoşe şi oropsiţi ţărani numai în flenduri, taxîndu-i însă drept scoboritori din daci pentru a pleca apoi şi a făgădui că vor clădi ,,sate model“. Nu-i mult de-atunci ! In numai 15 ani, puterea noastră populară a înălţat, ca la Balş, la Popricani, la Băiceni şi Româneşti, sate nou-nouţe, a alb-surîzătoare şi cochete, durate gratuit, pentru cei năpăstuiţi de nebunia nazistă, în locuri unde nu mai creştea nici iarba, în solişti unde mai ardeau sub cenuşă şi sub zgură* cărbunii hecatombei din 1944, cînd artileriile şi stolurile de oţel ale fascismului erau gatagata să îngroape de vie Moldova, in sperlă. Nu, dacă nu aţi văzut şi nu aţi luat aminte ,cum obidiţii pînă mai ieri ţărani pricăjiţi de pe şesul Jijiei, azi colectivişti la Scuieni şi Frăsuleni, la cotul lui Ivan şi la Carpaţi, trag apa cu moto-pompele din Prut stîrnind, în ciuda mofturilor verilor secetoase, ploi binefăcătoare peste lanurile gospodăriei colective „Pămînt desţelenit“ nu aveţi de unde şti ce e nou pe meleagurile Iaşului unde producţia de porumb la hectar — ca să luăm numai o pildă — a fost anul trecut cu aproape 700 kilograme mai mare decit cea din 1938. Nu, dacă n-o cunoaşteţi pe Rănită lui Olănuţă, unult„M I N Cititorul obişnuit al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi trece pe lîngă această inscripţie caligrafiată in ruseşte, cu cărbune, pe unul din pereţii holului din faţa Serviciului de Catalogare, cu un sentiment de profunda recunoştinţă. Vizitatorul ocazional va fi poate surprins de faptul că tocmai acest colţ al peretelui înalt, strălucind de curăţenia varului proaspăt, a fost ocolit în repetate rînduri, şi cu atenţie, de mina grijuliului gospodar. Lapidara înştiinţare, păstrată pe varul vechi al zidului, conţine aceste simple cuvinte: „MINI NIET!" (demimat). „Locotenent Stepanov, 22 august 1944’ Iată, aşadar, una din mărturiile, neasemuit de scumpe nouă, ale condiţiilor zguduitoare în care s-a produs eliberarea Iaşilor. Şi aici, ca oriunde, fiara hitlerista a ţinut să-şi arate nemernicia ei conştientă. Zdrobită pe cîmpul de luptă, hoarda nazistă n-a pregetat să distrugă totul, intenţionînd să lase în urma numai cenuşe. Oraşe întregi, lăcaşe de cultură, monumente istorice, adică tot ce a creat omenirea cu trudă şi înţelepciune, trebuiau să piară odată cu ea. Dar nu s-a întîmplat aşa ! Ostaşii sovietici gonind hitleriştii, au intrat în laşul valoroaselor tradiţii culturale cu simţăminte profund omeneşti, cu dorinţa de a-l salva de la distrugerea totală. Edificiile sale istorice şi de cultură au fost dominate şi păzite cu respect. Oricine îşi imaginează că în timp de război obiectivele militare şi de luptă prigătoare la vacile gospodăriei colective ,,1 Mai“ (o femeie trecută de 45 de ani,dar încă în putere, cu faţa arsă de trecutele necazuri şi cu ochii, cenuşii ca depărtările), care să vă povestească în ce chip anume valoarea zilei-muncă la gospodărie a ajuns anul trecut la 45 lei şi cum îşi desfăşoară munca ei de secretară a organizaţiei comunale de partid, de deputate raională şi de membră în Comitetulregional de partid, n-o să ştiţi ce înseamnă o ţărancă moldoveancă, cu capul rece şi cu inima caldă Şi mai presus de toate astea, cuminte ca o gherghină într-un pahar cu apă. Urcaţi pradvna în personalul de ziuă Bucureşti-Cluj şi băgaţi de seamă cum dincolo de Roman, pe la Mogoşeşti,între două halte, nu puţine gospodine şi gospodari se urcă în tren şi intră ca la ei acasă în vagonul-restaurant, numai pentru a baa cîte două-trei sticle de bere, fără a le fi teamă că vor fi daţi de-a dura şi blinciţi afară pe scările vagonului, ca altă dată. Am cutreierat în săptăminiile din urmă, numeroase sate din regiunea Iaşi şi m-am oprit pe la grădiniţele de copii din Murgeni şi din Zăpodenii Vasluiului pe la Hărpăşeştii din preajma tîrgului Podul Iloaiei, pe lanurile de culoarea chihlimbarului topit ale colectiviştilor de la Voineştii prin care înotau, ca nişte caice fumurii, combinele şi pe unde tractoarele haşurau, în mirişti tunse, brazde negre ca păcura. Căci trebuie să spun, spre ştiinţă, că la noi, la regiunea Iaşi unde în 1938 erau doar 28 de tractoare şi 157 de batoze, azi lucrează cu spor 1396 d® tractoare aproape 300 de combine şi mii de alte felurite maşini de sprijin plugarului. De asemenea, am asistat la proecţii de filme artistice cu colectiviştii din Ţibăneştii Negreştilor şi i-am auzit povestind pe intovărăşiţii din Boureni cum au fost ei poftiţi la staţiunea I.C.A.R. din Tg. Frumos, unde spre a fi convinşi de gustul porumbului hibridizat, au mîncat din ei feluri de mămăligă. I-am văzut apoi la căminul cultural pe cei din Potîngeni, la Teatrul Naţional din Iaşi pe cei din Dumeşti, la concursuri artistice pe cei din Jigoreni-Negreşti, la consfătuirea regională agricolă pe preşedinţii gospodăriilor colective, in aula Institutului Agronomic „Ion Ionescu de la Brad“ din Iaşi şi am înţeles că, la fel ca peste tot în patria noastră, şi la regiunea Iaşi, satele zilelor noastre însufleţite de duhul înoitor al transformării socialiste, conduse de partid, îşi schimbă tot mai cîştigător înfăţişarea. Fiindcă şi în satele şi la regiunea Iaşi, din zi in zi se schimbă veacul! Şi ca peste tot în ţara noastră, toate drumurile duc spre victoria deplină a socialismului. Intrarea fabricii de rulmenţi din Bîrlad ITINERAR RURAL Semnificaţia unui palat La Palatul Culturii din Iaşi silnic vin, în medie, cîteva sute de oameni , nu rar chiar peste mie. Vin la Biblioteca regională să citească, vin să viziteze cele patru muzee — de artă, etnografie, de istorie şi de ştiinţele naturii — vin la redacţia ziarului „Flacăra Iaşului", la redacţia revistei „Iaşul literar", vin la sediile filialelor ieşene ale uniunilor de creaţie ori vin, pur şi simplu, să privească monumentala construcţie, podoabă a oraşului. Vin mulţi vizitatori la Palatul Culturii, oameni ai muncii din oraş şi din regiune, din toată ţara şi nu puţini oaspeţi de peste hotare. Unii ştiu, alţii abia atunci află, drumul pe care l-a străbătut în viaţa Iaşului palatul pe care-l admiră, înălţat — potrivit lui Dimitrie Cantemir — în vremea lui Ştefan cel Mare, palatul este curtea domnească a Moldovei în cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu cînd Iaşul însuşi devine cetate de scaun. Petru cel Mare, ţarul Rusiei, l-a cunoscut şi acolo a fost găzduit de domnul Moldovei şi prietenul său, Dimitrie Cantemir. Mistuit de pojaruri, fala sa asfinţeşte la Grigore Botez Director al Palatului Culturii din Iaşi sfîrşitul secolului XIX. Reconstruit, pe vechea temelie, în stilul actual (lucrarea a fost efectuată, între anii 1907— 1925) el îşi recapătă strălucirea, dar numai arhitectonică. Burghezia, cu ştiutu-i dispreţ pentru monumentele trecutului, îi atribuie destinaţia de adăpost al aparatului ei opresor : în palat sunt instalate administraţia şi justiţia burghezomoşierească şi cea mai frumoasă construcţie a laşului devine lăcaşul slujbaşilor burgheziei, locul judecăţilor nedrepte, sălaşia şobolanilor nutriţi, din tonele de arhivă ale birocraţiei, administrative a judeţului Iaşi. Anii noştri au dat vechii, istoricei clădiri, rost nou şi nobil în lume. Destinul Palatului Culturii din Iaşi pare, de aceea, a avea puterea unui simbol. Făptura sa fizică e aceeaşi, din vechime, dar rostul său în viaţa oamenilor e altul. Este rostul pe care i l-a atribuit puterea populară, hărăzindu-l a fi loc de înălţare a sufletului celor mulţi, ofensaţi şi umiliţi altădată. Destinul Palatului Culturii reflectă sensul care îl are în anii noştri, preţuirea moştenirii culturale, căci acordarea menirii cuvenite acestui edificiu nu este un fapt izolat, întîmplător. El se integrează într-un plan vast potrivit căruia, la începutul acestui an, a fost restaurat palatul Cuza și transformat în „Muzeul Unirii'', — palat care a fost folosit de burghezie pentru locul de bancă şi pentru prăvălii. Datorită aceleeaşi preocupări, în anii puterii populare a fost întemeiată, pe cheltuiala statului, casa memorială de la Mirceşti, loc unde a trăit şi a scris Vasile Alecsandri. De curînd a fost inaugurată, ca mărturie a preţuirii trecutului de luptă a poporului nostru, casa memorială, Ilie Pintilie, in fosta locuinţă a luptătorului comunist din cartierul Nicotină. Semnificaţia Palatului Culturii, palat devenit bun al maselor populare, sporeşte in Iaşi şi prin noua viaţă universitară a vechiului centru cultural al Moldovei. Studiază aici, in oraşul de reşedinţă al regiunii, în universitatea sa, care în curind împlineşte un veac de existenţă, peste nouă mii de studenţi; studiază, fac cercetări, oameni de ştiinţă la Filiala Academiei R.P.R. ; se studiază în institutele de cercetări ştiinţifice, precum institutul „Petru Porn", I.C.A.R., institutul de cercetări fizice. Studiază şi învaţă în Iaşul cultural, şi in întreaga noastră regiune 127.132 elevi care se bucură de mulţimea aşezămintelor destinate învăţămintului universitar, mediu şi elementar şi înălţate in anii puterii populare. La Bîrlad, în acest an, a fost dat in folosinţă cel mai mare complex şcolar din ţară, la Iaşi noi clădiri, laboratoare, săli de cursuri, elegante şi confortabile, cămine, sunt la indemîna studenţilor şi elevilor. Construcţia de aşezăminte culturale cunoaşte în regiunea noastră un puternic avînt la sate. In anii din urmă s-au ridicat, sute de şcoli şi, numai in acest an, se clădesc prin contribuţia voluntară a maselor 301 şcoli şi cămine culturale. Toate acestea, şi încă altele şi altele, se înfăptuiesc în regiunea noastră. Se înfăptuiesc in regiunea Iaşi, unde la începutul veacului existau la sate relaţii, de producţie feudale, în regiunea Iaşi unde războiul a ras sate întregi de pe faţa pămîntului, unde seceta şi tifosul exantematic, urmări ale războiului’, au făcut mii de victime. Privind în urmă — nu mult, doar 15 ani — şi comparînd stările de atunci cu ceea ce astăzi vedem înflorind sub ochii noştri, cu atita mai adînc şi mai amplu ne apare avîntul revoluţiei culturale, conduse de partid. In sala Teatrului Naţional, restaurată de curînd in toată splendoarea, in noua sală de concerte a Filarmonicii, la spectacolele Operei ieşene, la spectacolele teatrului de stat, modern şi elegant, din Bîrlad, în Universităţi, în şcoli medii, în muzee, in cămine culturale, oamenii muncii din regiunea noastră se bucură de binefacerile culturii. Căci cine ascultă muzică, cine merge la teatru, în muzee, cine citeşte ? Vin muncitorii de la Fabrica de penicilină din Iaşi, de la atelierele căilor ferate, de la fabrica de rulmenţi din Bîrlad , vin ţărani din sat de la Flămilizi, de unde s-a înălţat pojarul la 1907, vin din satele Iaşului, unde azi neştiutori de carte au rămas eiţivn bătrini, unde toţi copiii învaţă, îşi luminează mintea sub îndrumarea celor 5.665 cadre didactice care muncesc în 1077 şcoli. Citesc oamenii muncii dornici de progres. Ei îndrăgesc teatrul şi opera, muzeele şi cinematograful. Copiii lor învaţă şi se pregătesc să devină cadrele de nădejde de mâine, medici, ingineri, profesori. Prin grija guvernului şi partidului cultura devine un bun al lor, slujindu-le întru înălţarea şi întărirea patriei dragi. Cel mai frumos edificiu al Iaşului este Palatul Culturii. El a devenit Palat al Culturii în anii puterii populare. Şi acest lucru are o semnificaţie adincă. El exprimă, fără ofuri şi pretenţii intelectualiste, precum cele ale burgheziei odinioară, ce înseamnă laşul cultural, adevăratul Iaşi cultural, laşul culturii poporului , laşul care nu trăieşte din amintiri şi regrete, ci, tinereşte, păşeşte mereu înainte, printre schelele construcţiei socialiste, plin de optimism şi de încredere in viitor. Confortabile cămine, înălţate în anii puterii populare, stau astăzi la indemâna studenţilor ieşeni Foto : MIHAI POPESCU • Ja 4m MIET", mează în atenţia armatei. Armata Sovietica a avut însă grija salvării şi păstrării monumentelor Iaşului. Nu poate fi nimic mai grăitor decit faptul că exact in zilele în care avioanele hitleriste nimiceau cu buna ştiinţă, clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, pichete speciale de ostaşi sovietici, rămase mult în urma frontului, păzeau de o eventuală deteriorare clădirea şi comorile muzeale ale Naţionalului ieşean . De atunci au trecut ani. Iaşul şi-a vindecat rănile, a redevenit un oraş al muncii paşnice, al culturii şi ştiinţei dar mai ales un oraş al entuziasmului constructiv şi al luptei pentru o viaţa noua. Lucrul acesta este de domeniul evidenţei. O simplă plimbare prin cartierele muncitoreşti unde-ţi zîmbesc sute de case noi sau blocuri impunătoare construite pentru oamenii muncii, prin întreprinderile reutilate şi extinse, prin şcolile şi institutele de învăţămtnt superior, printre cititorii nenumăratelor biblioteci, este edificatoare şi impresionantă. Din 22 august 1944 pina astăzi, au trecut ani. Dar Biblioteca Universitară, salvată de la distrugere în 1944, biblioteca şi inscripţia de care pomeneam păstrează pînă azi mărturia acelei zile, una din cele dinţii zile libere, cu adevărat libere, care începeau să le trăiască Iaşul şi ţara toată. Mărturia e un semn de înaltă omenie. Inscripţia locotenentului Stepanov e o floare din cununa marii prietenii. Floare scumpă, de neuitat. *8 8 8 8‘Jooixjoooooooocxiocoooeoo'sooccosofloeoooaooooce-ooacooocooacooooooooooococooooaooeooccoooooc Tcccacooaă» LUCIAN DUMBRAVĂ Pagină întocmită de Filiala din Iași a Uniunii Scriitorilor din R. P. R.