Romînia Liberă, august 1959 (Anul 17, nr. 4603-4628)

1959-08-01 / nr. 4603

­­ rei generaţii C­ând a intrat pe scena Naţio­nalului ieşean, echipa de dan­suri din Flămânzi mi s-a pă­rut, o clipă că am în faţă întruchi­parea celor trei trepte ale timpului: trecut, prezent şi viitor. In costume cu Irod ieşit din migala acului, chipuri senine se desluşeau ca în­tr-o poemă de revoltă, de lupte şi biruinţi. Erau trei generaţii : bunicii, care păstrau în priviri amintirea focului din 1907, cu mina lor pu­s ; erau fiii lor, care au clăcăşit pe moşie boe­­rească şi mai erau nepoţii, cei de-o seamă în vîrstă cu patria noastră nouă. Toader Creţu, intrat în al şaizeci şi cincelea an de viaţă, era copil cînd Neculai Ungureanu, fruntaş în răscoală, a purces spre conacul Sturzeştilor; era copil dar ţine minte viforoasele zile de-atunci; Dumitru Alexa — cel din a doua ge­neraţie—­a cunoscut războiul, clapa şi foametea ; Dumitru Budacă a ve­nit pe lume acum 13 ani. Sunt trei nume, trei oameni din echipa de 60 de persoane din Flămânzi trei sim­boluri, trei pagini vii din istoria unui sat moldovenesc. Cînd s-­a pornit taraful lor să evite, a sunat dinţii vestind fur­tună, s-a înodat apoi melodia în­­tr-un greu suiş şi in urmă a detunat bucuroasă ca la răsărit de soare. Era tabloul împlinit din cîntec, po­vestirea vie a ţărănimii ,muncitoare ajunsă stăpînă astăzi pe pămin­tul stropit cu singe, vlagă şi sudoare. Căci nu-i om care ctrumeţind pe me­leagurile de unde . ,,In anii 907, Ca din senin, nn marte, într-o noapte S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia, Şi din Flămînzi şi Stănileşti, văpaia", să nu fi văzut peisajul satului con­temporan. Pământul este al celor ce muncesc ; pe zi ce trece tot mai mulţi ţărani muncitori întăresc rîn­­durile sectorului socialist, s-au ridi­­cat­ şcoli şi cămine culturale. V­a fi peste puţină vreme şi lumină elec­trică. Drumurile s-au schimbat. Bu­năstarea şi lumina cresc laolaltă, în vatra stinsă cu lacrimi, la ’907, cîind glonţul ucigaş a muşcat din carnea răsculaţilor. Cei care au luptat atunci şi-au văzut visul împlinit, îl vedeam şi noi în sala aurită­­a tea­trului ieşean, cînd echipa de dan­suri din Flămînzi ne îndemna nu atîta spre considerente coregrafice şi folclorice cît spre aduceri aminte. Totuşi ar fi nedrept să nu se subli­nieze că „Sirba de la Flămînzi“, „Ciobăneasca“, „Coroghiosca“ şi alte dansuri locale cu ritm viguros şi adânc lirism au încîntat specta­torii. Ar fi nedrept şi pentru cele trei generaţii înmănunchiate în echiipă, nedrept şi faţă de ţinuta ei artistică. Dar cei din Flămînzi, din satul odată în văpaie — cu nepu­tinţă să nu ne întrebăm — cum au ajuns pe cea dintîi scenă a Mol­dovei . Au venit aici prin munca lor artistică la care asemenea m­iilor de ţărani muncitori s-au prins şi ei cu nădejde. Şi aceasta (Zi mo -fi ci v­i-* „uuwjuv, * ---------—------­este o faţă a realităţilor din părţile Iaşului, realităţi ce exprimă bucuria pe care o trăieşte poporul muncitor descătuşat. HORIA ZILIERU Pag. 2-a Industria, tineret P­entru oraşul şi regiunea Iaşi, in­dustria reprezintă acea sevă dă­tătoare de viaţă, acel vaccin re­generator care dă vigoare, prospeţime, tinereţe. Oropsite decenii de-a rîndul, îngropate în gloduri, colb şi mucegai, regiunea şi oraşul Iaşi fluturau din ce în ce mai anemic semeţia unor vremi cusute în dosare de arhive, închistate în carapacea zidurilor igrasioase ale unor biserici şi mînăstiri. Doar viţa de vie înrădăcinată, dar îmbătrînită, pe dealurile Cotnarului, Huşului şi Buciu­­mului mai făceau să nu domnească cu desăvîrşire peste aceste locuri, ui­tarea. Un oraş şi o regiune în para­­gînă, un oraş şi o regiune îngropată în trecut, un oraş şi o regiune în care muncitorii câţi erau, trăiau cu groaza şomajului in spinare iar intelectualii dădeau pe bună dreptate bir cu fugiţii, satiri de stagnare, de inactivitate, de spectrul negru al unui viitor fără zare. într-o poezie recentă, în care cîntă Eliberarea Patriei, Otilia Cazimir spune : O zi, şi-a fost destul, s-a rupt In două Istoria bătrlnă. De o parte. Trecutul greu, învăluit in moarte, — Iar viitorul s-a desfăşurat In faţa noastră, proaspăt şi curat Ca luna nouă... In cuprinsul oraşului ca şi în în­treaga regiune clocoteşte azi viaţa. Şi mia din venele prin care este pompată noua tinereţe a regiunii şi oraşului o reprezintă industria, tînăra industrie socialistă. Ritmul în care s-a înfiripat această industrie este de-a dreptul uluitor. (In ultimii opt ani, producţia globală in­dustrială a regiunii a crescut de peste trei ori). Şi nu trebuie să se uite, pen­tru o şi mai bună înţelegere a acestui salt, că singurele înjghebări indu­striale dinainte de 23 August 1944 erau Atelierele C.F.R.-Nicolina, o fa­­■rică de ţesătorie mai răsărită, o filatură prăpădită, cu cîteva ringuri, o frînghierie primitivă, cîteva magher­­oiţe cu cite cinei zece războaie de țesut, cîteva mori şi prese de ulei. Cam u­tît. Dar istoria a fost ruptă în două. Şi cei ce o scriu pe cea nouă, o para­fează cu pecetea gîndurilor, visurilor ,­i luptei pentru care cei mai buni fii ai patriei şi-au dat de multe ori chiar viaţa. încă in anii cînd pîinea se drămuia Dumitru Ignea cu zgîrcenie şi chiverniseală, când pîn­­za pentru o cămaşă reprezenta încă o problemă pentru omul muncii, cînd mii de braţe cereau muncă şi nu gă­seau­ încă de atunci prin 1948, pe strada Ţuţora, în inima cartierului muncitoresc ceferist, se puneau teme­liile noii filaturi de bumbac din Iaşi. Ca din apă a crescut această modernă întreprindere, utilată cu cele mai noi ringuri, cu parchet pe jos, cu săli spaţioase şi bine aerisite. Astăzi, în această nouă întreprindere în care, zilnic, pe linia nouă de cale ferată ce taie în două cartierul, intră vagoa­ne după vagoane de bumbac, lucrea­­ză sute şi sute de muncitori. Şi ca o încununare a grijii faţă de harni­cele muncitoare, din curtea filaturii zîmbeşte trecătorilor şi mamelor ce muncesc în sălile întreprinderii, noua presă-cămin în care copiii cresc feri­ciţi şi sănătoşi. Nu mult în urmă, în loc pustiu unde zburdau în voie doar ciulinii, s-au început nişte săpături. Săpă­turi pentru mari temelii, întinse, pe zeci de hectare. Arheologii au des­coperit aici vechi morminte în tot atît de vechi gorgane. Arheologii au început cercetări și sondaje în tre­cut. (Fiecare cu preocuparea lui). Tinerii constructori însă, se visau pe schele înalte, în viitor. Munca a fost îndîrjită, plină de abnegaţie şi acolo unde nu era nimic s-au ridicat în scurtă vreme zveltele pavilioane ale Fabricii de antibiotice. Penicilina romînească căpăta certificat de naş­­tere. Din laşul tăcut şi socotit bă­­trîn, din laşul pe care unii l-ar fi voit numai istoric şi numai arhivă, pornesc astăzi sutele de mii de fiole dătătoare de sănătate. In numele vieţii Iaşul a întinerit. Vîrsta medie a muncitorilor de la fabrica chimică nr. 2 este de 24 ani şi tocmai această tinereţe le dă avînt, le limpezeşte perspectiva. Noi şi noi pavilioane îşi capătă nume şi per­sonalitate. Odată cu ele creşte pre­stigiul şi personalitatea tinerilor ingi­­neri, tehnicieni şi muncitori care pro­duc strep­tomicină, aureomicină, vitami­­na B12 şi în continuare tot ce mintea omenească va mai descoperi pentru sal­varea vieţilor, pentru alinarea durerilor. Dacă cu două decenii în urmă ar fi fost făcută propunerea pentru con­­stru­irea nu a unei fabrici chimice ci măcar a uneia de cărămizi, vechii edili sclerozaţi şi nepăsători ar fi spus: „Utopie! Iaşul îşi are alte rosturi. El este hărăzit trecutului" şi ar fi optat pentru un uriaş şi trainic cavou, ori pentru clădirea unei noi aripi pe lingă Arhivele Statului. Birladul a fost un orăşel colbăit şi uitat de lume în care moşierii băşti­naşi clădiseră cu sîrg conac lîngă co­nac, făcînd din el cetate boierească. Aici, decenii de-a rîndul nu s-a dis­­cutat decît preţul dijmei, valoarea moşiilor şi cota griului. Un orăşel zăcut ca şi apa stătută ce taie oraşul în două. Un orăşel mort în care după apusul soarelui începea cabinetul şi concina cu patru ori chiar cinci fanţi. Un orăşel în care vînzătorii de covrigi şi sirop se visau bacali cu firmă, func­ţionarii pensionari, iar moşierii mem­bri la Jokey­ Club, la Iaşi. A fost destul o cercetare a hărţii regiunii, un proiect, o hotărîre a Parti­dului şi Guvernului pentru ca pe un loc pustiu, populat de popîndăi, să se ridice o mare întreprindere a ţării. Fabrica de rulmenţi. S.a născut o nouă întreprindere şi odată cu ea o nouă muncitorime, bîrlădeană, conşti­entă, viguroasă, harnică. Cine ar fi crezut vreodată că tocmai din Bîrlad, din acest tîrg glodos şi fără viaţă pînă mai ieri, vor porni către între­prinderile din întreaga ţară şi dincolo de hotare, acele bijuterii ale mecani­zării , rulmenţii ? Palme bătătorite de sapă ori care ar fi fost bătătorite slugărind pe moşiile boierilor, creează astăzi aceste minuni ale tehnicii înain­tate. Şi totul numai în cîţiva ani. Am consemnat în fugă doar trei din marile şi tinerele întreprinderi din oraşul şi regiunea Iaşi. Ele sînt grăi­toare, vorbindu-ne despre uluitoarele schimbări de peisaj şi mai cu seamă despre creşterea numerică a muncitori­lor (faţă de anul 1950 numărul mun­citorilor din întreprinderile industriale ale regiunii e mai mult decît dublu), despre creşterea conştiinţei clasei mun­citoare din oraşul şi regiunea Iaşi. Totuşi, nu pot încheia fără a aminti măcar în treacăt de marele şantier de la marginea Iaşului unde se ridică ver­tiginos noua şi moderna fabrică de mobilă pe ale cărei porţi vor i®ŞÎ anual circa 10.000 garnituri de mobilă fină , fără a aminti că industria locală a regiunii Iaşi, care în anul 1949 era reprezentată de cîteva mori şi oloiniţe, numără astăzi peste 260 de unităţi care produc 172 diferite sortimente de produse industriale şi alimentare destinate nevoilor pieţii locale. In cei 15 ani de la eliberare, in­dustria din oraşul şi regiunea Iaşi se dezvoltă fără întrerupere în virtutea unei legi fireşti, dialectice, care dă vigoare şi întinereşte. Legea constru­­irii socialismului. Rom­ânia liberă In regiunea Iaşi.* ..,în anu 1938 nu exista nici o casă de naştere la sate. Astăzi, funcţionează 130 case de naştere, precum şi maternităţi rurale mo­derne. Gravidele nasc cu asistenţă medicală în pro­cent de 94 la sută. ...în 1938 au fost înregis­trate aproape 100.000 cazuri de malarie (în comuna He­­leşteni-raionul Tg. Frumos bunăoară, din 1000 locuitori supuşi unui consult medi­cal peste 800 erau purtătorii parazitului acestei maladii)­­Astăzi nu se mai poate de­pista cel puţin un caz de malarie pentru cercetări de laborator. ...numărul medicilor a crescut de la 329 în 1938 la 1198 în 1958 iar al persona­­lului sanitar auxiliar de l. 434 la 2933.­­ ...cantitatea de energie electrică distribuită în lo­calităţile urbane s-a ridicat la 65.727.000 kW-oră faţă de 11.755.000 kW-oră dis­tribuiţi cu 20 ani în urmă.", ...în timpul regimului bur­­­ghezo-moșieresc nu există nici un sat electrificat­ In anii puterii populare au fos­t electrificate 43 sate ; pini la sfîrșitul acestui an, alte 15 localități rurale vor fi iluminate cu curent elec­tric. A­m cutreierat, săptămînile din urmă, prin sate multe din re­giunea Iaşi — regiune în pra­gul cooperativizării complete­ în ra­ionul Murgeni, am stat îndelung la cuvînt cu colectivişti din satul Cîrna unde, dacă nu aţi gustat crapi din cei cît purceii, prinşi în apele Pru­­teţului, nu ştiţi ceri bun pe lume. M-am oprit asemeni, nu prea de­parte de-aici, la stîna gospodăriei colective „Steagul roşu“ din Fălciul de pe malul drept al Prutului unde am luat aminte cum, din laptele de la o singlură mulsoare, ieşea un caş galben cum îi untul şi greu cum îi obuzul. Am fost aşijderea de la Rîn­zeşti şi la Blăgeşti unde, în schim­bul a 3 sau 4 lei se poate bea cînd e cazul, un vin de cel negru care, la nevoie, ţine şi de foame. La Hrăniceni, preşedintele gos­podă­riei collective „N. Bău­cescu“ m-a pof­tit, în z­i de sec, la un hartam de co­zonac pe cinste, moale cum îi puful de gîscă . Dar pe unde n-am colindat ? Am zăbovit la colectiva din Certeşti din raionul Bîrlad, pe la laboratorul colectiviştilor din Pribeştii Vasluiu­lui- pe la casele colectiviştilor din Turzii—Huşi unde m-am hodinit peste noapte cam ca la un hotel de mîna întîia din inima Moldovei şi-am fost­ bine omenit la Flămânzii din platul Hîrlăului. Intr-un rând, sub un cer albastru ca peruzeaua, am luat-o pe fosta linie a frontului de-acum 15 ani în urmă, pe aliniamentul durat de hitlerişti cu cazemate de beton şi şanţuri anti-car şi de la Stânca—Roz­­novanului, am mers pe la Popricanii Iaşi cu totul de pe faţa pământului la vara lui 1944, pe la Tătăruşi, pe la podul Uoaiei şi pe la Româneşti, pe la Tirgul-Frumos şi pe la Balş şi Băicomi, pe la Paşcani şi pînă departe, Ion Estrati dincolo de Moţca. Pretutindeni pe­­aici, prin Moldova aceasta,—altă dată o biată Cenuşăreasă în familia celor­lalte provincii ale României burghezo­­moşiereşti, un ţinut colonial guver­nat de nagaica vechililor ciocoieşti* culturalizat cu rachiu boieresc şi mîncat pînă la măduvă de rac chia­­buresc, — comunele, satele şi cătu­nele, luminate azi de soarele dătător de viaţă al puterii atotbiruitoare a democraţiei noastre populare, au fost şi stat azi scoase din necunoscut. După iureşul tehui al furiei naziste din urmă ,cu un deceniu şi jumătate şi după pârjolul lăsat de cumplita se­cetă şi de flagelul tifosului exantema­­ti­c, peste tot pe-aici pe unde în locul caselor ţărăneşti s-au oploşit cîndva cazemate, iar după spulberarea în aer a acestora, mucede bordeie, ţăra­­nii-plugari, uniţi în deolaltă, sub că­lăuza şi povaţa partidului clasei muncitoare, în gospodării colective şi în întovărăşiri agricole şi-au re­­dobândit, vorba lui Geo Bogza, drep­tul milenar de a semăna şi culege. Cîndva pe-aici pe la Popeştii din vecinătatea tîrgului Podu-Iloaiei, pe la Mirceşti din lunca Siretului, pe la Muncelul de Sus din cuprinsurile Paşcanilor pe la Pocreaca Vasluiului şi pe la Tătăra­nii şi Pîhneştii cei cu vinuri roşii ale Huşilor, umblau brambura cu maşinile, cracaleţii echipelor regale, pozând dărăpănate bujde pe care le declarau neaoşe şi oropsiţi ţărani numai în flenduri, taxîndu-i însă drept scoboritori din daci pentru a pleca apoi şi a făgă­dui că vor clădi ,,sate model“. Nu-i mult de-atunci ! In numai 15 ani, puterea noastră populară a înălţat, ca la Balş, la Po­­pricani, la Băiceni şi Româneşti, sate nou-nouţe, a­ alb-surîzătoare şi cochete, durate gratuit, pentru cei năpăstuiţi de nebunia nazistă, în lo­curi unde nu mai creştea nici iarba, în solişti unde mai ardeau sub ce­nuşă şi sub zgură* cărbunii hecatom­bei din 1944, cînd artileriile şi stolu­rile de oţel ale fascismului erau gata­­gata să îngroape de vie Moldova, in sperlă. Nu, dacă nu aţi văzut şi nu aţi luat aminte ,cum obidiţii pînă mai ieri ţărani pricăjiţi de pe şesul Jijiei, azi colectivişti la Scuieni şi Frăsuleni, la cotul lui Ivan şi la Carpaţi, trag apa cu moto-pompele din Prut stîrnind, în ciuda mofturilor verilor secetoase, ploi binefăcătoare peste lanurile gos­podăriei colective „Pămînt desţelenit“ nu aveţi de unde şti ce e nou pe meleagurile Iaşului unde producţia de porumb la hectar — ca să luăm numai o pildă — a fost anul trecut cu aproape 700 kilograme mai mare decit cea din 1938. Nu, dacă n-o cu­noaşteţi pe Rănită lui Olănuţă, unul­t„M I N C­ititorul obişnuit al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi trece pe lîngă această inscrip­ţie caligrafiată in ruseşte, cu cărbune, pe unul din pereţii holului din faţa Serviciului de Catalogare, cu un sentiment de profunda recunoştinţă. Vizitato­rul ocazional va fi poate sur­prins de faptul că tocmai acest colţ al peretelui înalt, strălucind de cu­răţenia varului proaspăt, a fost o­­colit în repetate rînduri, şi cu aten­ţie, de mina grijuliului gospodar. Lapidara înştiinţare, păstrată pe varul vechi al zidului, conţine aces­te simple cuvinte: „MINI NIET!" (demimat). „Locotenent Stepanov, 22 august 1944’ Iată, aşadar, una din mărturiile, neasemuit de scumpe nouă, ale con­diţiilor zguduitoare în care s-a pro­dus eliberarea Iaşilor. Şi aici, ca oriunde, fiara hitlerista a ţinut să-şi arate nemernicia ei conştientă. Zdrobită pe cîmpul de luptă, hoarda nazistă n-a pregetat să distrugă to­tul, intenţionînd să lase în urma­­ numai cenuşe. Oraşe întregi, lăcaşe de cultură, monumente istorice, a­­dică tot ce a creat omenirea cu tru­dă şi înţelepciune, trebuiau să pia­ră odată cu ea. Dar nu s-a întîmplat aşa ! Osta­şii sovietici gonind hitleriştii, au intrat în laşul valoroaselor tradiţii culturale cu simţăminte profund o­­meneşti, cu dorinţa de a-l salva de la distrugerea totală. Edificiile sale istorice şi de cultură au fost domi­nate şi păzite cu respect. Oricine îşi imaginează că în timp de război obiectivele militare şi de luptă pri­gătoare la vacile gospodăriei colec­tive ,,1 Mai“ (o femeie trecută de 45 de ani,dar încă în putere, cu faţa arsă de trecutele necazuri şi cu ochii, cenuşii ca depărtările), care să vă povestească în ce chip anume valoa­rea zilei-muncă la gospodărie a ajuns anul trecut la 45 lei şi cum îşi desfă­şoară munca ei de secretară a orga­nizaţiei comunale de partid, de depu­­tate raională şi de membră în Comi­tetul­­regional de partid, n-o să ştiţi ce înseamnă o ţărancă moldoveancă, cu capul rece şi cu ini­ma caldă Şi mai presus de toate astea, cuminte ca o gherghină într-un pahar cu apă. Urcaţi pradvna în personalul de ziuă Bucureşti-Cluj şi băgaţi de sea­mă cum dincolo de Roman, pe la Mogoşeşti,între două halte, nu pu­ţine gospodine şi gospodari se urcă în tren şi intră ca la ei acasă în va­­gonul-restaurant, numai pentru a baa cîte două-trei sticle de bere, fără a le fi teamă că vor fi daţi de-a dura şi blinciţi afară pe scările vagonului, ca altă dată. Am cutreierat în săptăminiile din urmă, numeroase sate din regiunea Iaşi şi m-am oprit pe la grădiniţele de copii din Murgeni şi din Zăpodenii Vasluiului pe la Hărpăşeştii din preajma tîrgului Podul Iloaiei, pe lanurile­ de culoarea chihlimbaru­lui topit ale colectiviştilor de la Voineştii prin care înotau, ca nişte caice fumurii, combinele şi pe unde tractoarele haşurau, în mirişti tunse, brazde negre ca păcura. Căci trebuie să spun, spre ştiinţă, că la noi, la regiunea Iaşi unde în 1938 erau doar 28 de tractoare şi 157 de batoze, azi lucrează cu spor 1396 d® tractoare aproape 300 de combine şi mii de alte felurite maşini de sprijin plugarului. De asemenea, am asistat la proecţii de filme artistice cu colecti­viştii din Ţibăneştii Negreştilor şi i-am auzit povestind pe intovărăşiţii din Boureni cum au fost ei poftiţi la staţiunea I.C.A.R. din Tg. Frumos, unde spre a fi convinşi de gustul po­rumbului hibridizat, au mîncat din ei feluri de mămăligă. I-am văzut apoi la căminul cultural pe cei din Potîn­­geni, la Teatrul Naţional din Iaşi pe cei din Dumeşti, la concursuri artis­tice pe cei din Jigoreni-Negreşti, la consfătuirea regională agricolă­ pe preşedinţii gospodăriilor colective, in aula Institutului Agronomic „Ion Ion­escu de la Brad“ din Iaşi şi­ am înţeles că, la fel ca peste tot în patria noastră, şi la regiunea Iaşi, satele zilelor noastre însufleţite de duhul înoitor al transformării socialiste, conduse de partid, îşi schimbă tot mai cîştigător înfăţişarea. Fiindcă şi în satele şi la regiunea Iaşi, din zi in zi se schimbă veacul! Şi ca peste tot în ţara noastră, toate drumurile duc spre victoria deplină a socialis­mului. Intrarea fabricii de rulmenţi din Bîrlad ITINERAR RURAL Semnificaţia unui palat L­a Palatul Culturii din Iaşi silnic vin, în medie, cîteva sute de oa­meni , nu rar chiar peste mie. Vin la Biblioteca regională să ci­tească, vin să viziteze cele patru muzee — de artă, etnografie, de istorie şi de ştiinţele naturii — vin la redacţia ziarului „Flacăra Iaşului", la redacţia revistei „Iaşul literar", vin la sediile filialelor ieşene ale uniunilor de creaţie ori vin, pur şi simplu, să pri­vească monumentala construcţie, podoa­bă a oraşului. Vin mulţi vizitatori la Palatul Culturii, oameni ai muncii din oraş şi din regiune, din toată ţara şi nu puţini oaspeţi de peste hotare. Unii ştiu, alţii abia atunci află, drumul pe care l-a străbătut în viaţa Iaşului palatul pe ca­­re-l admiră, înălţat — potrivit lui Dimitrie Can­­tem­ir — în vremea lui Ştefan cel Mare, palatul este curtea domnească a Mol­dovei în cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu cînd Iaşul în­suşi devine cetate de scaun. Petru cel Mare, ţarul Rusiei, l-a cunoscut şi­ acolo a fost găzduit de domnul Moldovei şi prietenul său, Dimitrie Cantemir. Mis­tuit de pojaruri, fala sa asfinţeşte la Grigore Botez Director al Palatului Culturii din Iaşi sfîrşitul secolului XIX. Reconstruit, pe vechea temelie, în stilul actual (lucra­rea a fost efectuată, între anii 1907— 1925) el îşi recapătă strălucirea, dar nu­mai arhitectonică. Burghezia, cu ştiutu-i dispreţ pentru monumentele trecutului, îi atribuie destinaţia de adăpost al apa­ratului ei opresor : în palat sunt insta­late administraţia şi justiţia burghezo­­moşierească şi cea mai frumoasă con­strucţie a laşului devine lăcaşul slujba­şilor burgheziei, locul judecăţilor ne­drepte, sălaşia şobolanilor nutriţi, din tonele de arhivă ale birocraţiei, admi­nistrative a judeţului Iaşi. Anii noştri au dat vechii, istoricei clă­diri, rost nou şi nobil în lume. Desti­nul Palatului Culturii din Iaşi pare, de aceea, a avea puterea­ unui simbol. Făp­tura sa fizică e aceeaşi, din vechime, dar rostul său în viaţa oamenilor e altul. Este rostul pe care i l-a atribuit pu­terea populară, hărăzindu-l a fi loc de înălţare a sufletului celor mulţi, ofen­saţi şi umiliţi altădată. Destinul Palatului Culturii reflectă sensul care îl are în anii noştri, pre­ţuirea moştenirii culturale, căci acor­darea menirii cuvenite acestui edificiu nu este un fapt izolat, întîmplător. El se integrează într-un plan vast potrivit căruia, la începutul acestui an, a fost restaurat palatul Cuza și transformat în „Muzeul Unirii'', — palat care a fost folosit de burghezie pentru locul de bancă şi pentru prăvălii. Datorită ace­­leeaşi preocupări, în anii puterii popu­lare a fost întemeiată, pe cheltuiala sta­tului, casa memorială de la Mirceşti, loc unde a trăit şi a scris Vasile Alec­­sandri. De curînd a fost inaugurată, ca mărturie a preţuirii trecutului de luptă a poporului nostru, casa memorială, Ilie Pintilie, in fosta locuinţă a luptătorului comunist din cartierul Nicotină. Semnificaţia Palatului Culturii, palat devenit bun al maselor populare, spo­reşte in Iaşi şi prin noua viaţă univer­sitară a­ vechiului centru cultural al Moldovei. Studiază aici, in oraşul de reşedinţă al regiunii, în universitatea sa, care în curind împlineşte un veac de existenţă, peste nouă mii de studenţi; studiază, fac cercetări, oameni de ştiinţă la Filiala Academiei R.P.R. ; se studiază în institutele de cercetări ştiinţifice, pre­cum institutul „Petru Porn­", I.C.A.R., institutul de cercetări fizice. Studiază şi învaţă în Iaşul cultural, şi in întreaga noastră regiune 127.132 elevi care se bucură de mulţimea aşezămintelor des­tinate învăţămintului universitar, me­diu şi elementar şi înălţate in anii pu­terii populare. La Bîrlad, în acest an, a fost dat in folosinţă cel mai mare complex şcolar din ţară, la Iaşi noi clă­diri, laboratoare, săli de cursuri, ele­gante şi confortabile, cămine, sunt la in­demîna studenţilor şi elevilor. Construcţia de aşezăminte culturale cunoaşte în regiunea noastră un puter­nic avînt la sate. In anii din urmă s-au ridicat, sute de şcoli şi, numai in acest an, se clădesc prin contribuţia volun­tară a maselor 301 şcoli şi cămine cul­turale. Toate acestea, şi încă altele şi altele, se înfăptuiesc în regiunea noastră. Se înfăptuiesc in regiunea Iaşi, unde la în­ceputul veacului existau la sate relaţii, de producţie feudale, în regiunea Iaşi unde războiul a ras sate întregi de pe faţa pămîntului, unde seceta şi tifosul exantematic, urmări ale războiului’, au făcut mii de victime. Privind în urmă — nu mult, doar 15 ani — şi comparînd stările de atunci cu ceea ce astăzi vedem înflorind sub ochii noştri, cu atita mai adînc şi mai amplu ne apare avîntul revoluţiei cul­turale, conduse de partid. In sala Tea­trului Naţional, restaurată de curînd in toată splendoarea, in noua sală de con­certe a Filarmonicii, la spectacolele O­­perei ieşene, la spectacolele teatrului de stat, modern şi elegant, din Bîrlad, în Universităţi, în şcoli medii, în muzee, in cămine culturale, oamenii muncii din regiunea noastră se bucură de bineface­rile culturii. Căci cine ascultă muzică, cine merge la teatru, în muzee, cine ci­teşte ? Vin muncitorii de la Fabrica de penicilină din Iaşi, de la atelierele căi­lor ferate, de la fabrica de rulmenţi din Bîrlad , vin ţărani din sat de la Flă­­milizi, de unde s-a înălţat pojarul la 1907, vin din satele Iaşului, unde azi neştiutori de carte au rămas eiţivn bă­­trini, unde toţi copiii învaţă, îşi lumi­nează mintea sub îndrumarea celor 5.665 cadre didactice care muncesc în 1077 şcoli. Citesc oamenii muncii dor­nici de­ progres. Ei îndrăgesc teatrul şi opera, muzeele şi cinematograful. Copiii lor învaţă şi se pregătesc să devină ca­drele de nădejde de m­âine, medici, in­gineri, profesori. Prin grija guvernului şi partidului cultura devine un bun al lor, slujindu-le întru înălţarea şi întări­rea patriei dragi. Cel mai frumos edificiu al Iaşului este Palatul Culturii. El a devenit Palat al Culturii în anii puterii populare. Şi a­­cest lucru are o semnificaţie adincă. El exprimă, fără ofuri şi pretenţii intelec­­tualiste, precum cele ale burgheziei odinioară, ce înseamnă laşul cultural, adevăratul Iaşi cultural, laşul culturii poporului , laşul care nu trăieşte din a­­mintiri şi regrete, ci, tinereşte, păşeşte mereu înainte, printre schelele construc­ţiei socialiste, plin de optimism şi de încredere in viitor. Confortabile cămine, înălţate în anii puterii populare, stau astăzi la indemâna studenţilor ieşeni Foto : MIHAI POPESCU • Ja 4m M­I­E­T", mează în atenţia armatei. Armata Sovietica a avut însă grija salvării şi păstrării monumentelor Iaşului. Nu poate fi nimic mai grăitor decit faptul că exact in zilele în care a­­vioanele hitleriste nimiceau cu buna ştiinţă, clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, pichete specia­l­e de ostaşi sovietici, rămase mult în urma frontului, păzeau de o even­tuală deteriorare clădirea şi co­­m­orile muzeale ale Naţionalului ieşean . De atunci au trecut ani. Iaşul şi-a vindecat rănile, a redevenit un o­­raş al muncii paşnice, al culturii şi ştiinţei dar mai ales un oraş al en­tuziasmului constructiv şi al luptei pentru o viaţa noua. Lucrul acesta este de domeniul evidenţei. O sim­plă plimbare prin cartierele munci­toreşti unde-ţi zîmbesc sute de case noi sau blocuri impunătoare con­struite pentru oamenii muncii, prin întreprinderile reutilate şi extinse, prin şcolile şi institutele de învă­­ţămtnt superior, printre cititorii nenumăratelor biblioteci, este edifi­catoare şi impresionantă. Din 22 august 1944 pina astăzi, au trecut ani. Dar Biblioteca Universi­tară, salvată de la distrugere în 1944, biblioteca şi inscripţia de care pomeneam păstrează pînă azi măr­turia acelei zile, una din cele dinţii zile libere, cu adevărat libere, care începeau să le trăiască Iaşul şi ţara toată. Mărturia e un semn de înaltă omenie. Inscripţia locotenen­tului Stepanov e o floare din cu­nuna marii prietenii. Floare scum­pă, de neuitat. *8 8 8 8‘Jooixjoooooooocxiocoooeoo'sooccosofloeoooaooooce-ooacooocooacooooooooooococooooaooeooccoooooc Tcccacooaă» LUCIAN DUMBRAVĂ Pagină întocmită de Filiala din Iași a Uniunii Scriitorilor din R. P. R.

Next