România Liberă, februarie 1981 (Anul 39, nr. 11279-11302)
1981-02-02 / nr. 11279
Pagina a 2-a — 2 februarie 1981 Profesionalismul, între virtuţi şi capcane » Oricit de straniu ar părea şi oricît de neorganic ar fi fost făcute conexiunile cu istoria propriu-zisă (imagini din jurnale de actualităţi ale epocii — prelucrate tehnic excelent — deschizind şi închizînd povestea, precum coperţile unei cărţi), faptul pe care se bazează cel de-al 16-lea film de lung metraj (mă refer la cele autohtone) al lui Sergiu Nicolaescu este inspirat de unul real, petrecut în Transilvania dinaintea Unirii : un feudal aparţinînd unui imperiu în plină destrămare se întoarce într-unul din satele latifundiilor sale ca să pedepsească presupuşii răzvrătiţi. Un mort pentru fiecare casă cere glasul colonelului. Sunt 50 de gospodării. Şase scapă, dar 44 de ţărani sunt asasinaţi. Asta-i hrisovul ! Pornind de aici, autorul filmului in tovărăşia coscenaristului Liviu Gheorghiu, dau firi ficţiunii, o ficţiune extrem de tipică pentru ceea ce, cu voia sau fără voia cineastului, se înţelege azi prin formula „un film de Sergiu Nicolaescu“ , situaţii extreme, eroi care în jocul, de-a moartea şi viaţa, explicabil sau inexplicabil, pun fără ezitare totul, psihologii unidimensionale, devotamente dincolo de ultima suflare, mîrşăvii cu o forţă de imaginaţie satanică, dinamism exacerbat, suspensul devenit artă şi religie, cascade „la nivel mondial“, scene „tari“, pirotehnie, nostalgia fair-playului înţeles îndeobşte ca un pariu, tirania conştientă, subconştientă, inconştientă, a schemelor westerniene, atmosfera de bărbăţie aspră, ocrotitoare, senzaţia de tehnologie bine pusă la punct şi adusă mereu la zi. Pe o piaţă în care unii cineaşti dau încă impresia că risnesc cafeaua în piuă, Sergiu Nicolaescu aduce un aer — cum să-i spun eu ? — de tehnocrat. De ultimul produs al firmei Sonny. Filmul nu este, cred eu, nici punctul maxim, nici punctul minim al unei cariere mereu euforizată de satisfacţiile unei popularităţi entuziaste sau numai zgomotoase, mereu minată de reticenţele mai mult sau mai puţin declarate ale unei familii de spirite cu care autorul nu se întîlneşte din lipsă de afinităţi elective, din cauza diferenţelor de formaţie, de gust, de Weltanschauung sau poate numai de metabolism. Reuşit pentru o largă categorie de spectatori amatori de senzaţii forte, filmul acesta e, probabil, cea mai violentă peliculă a producţiei autohtone, violenţă impusă pînă la un punct de subiect, dar amplificată de autor cu o voluptate intimă, voluptatea carnetului, a potopului de gloanţe, a puştilor, a mitralierelor, a cartuşului care explodează în burtă, în umăr, între omoplaţi, a grenadelor atotsfîrtecătoare (duel cu grenade), a toporului ridicat deasupra unui picior care trebuie amputat imediat, la marginea pădurii etc., etc., etc. Violenţa — ca formă supremă de marcare şi rezolvare a proceselor de conştiinţă — are în acest film o culoare mai specială. Eşantioanele westerniene (justiţiarul aşezat pe balansoar, in mijlocul uliţei, legănindu-se singur, nepăsător în fata cetei de hors-la-loi, fata inocentă surprinsă de bărboşii necunoscuţi in timp ce se imbăiază in hirdău, atmosfera trenului înţesat de deşeurile umanităţii, restituirea, în final, a banilor etc., etc.), se combină de această dată cu o sursă de inspiraţie pină acum puţin frecventată de autor : filmul de groază. Specia aceasta e mai puţin cunoscută spectatorului nostru, dar nu şi criticului care n-are nevoie de erudiţie ca să-i cunoască imediat caii de bătaie : castelul damnat, populat de strigoi şi schelete, camere cu uşi secrete care ascund, printre pinzele de păianjeni, cadavrele unor iubite nelegiuite, povestea unor comori blestemate, ascunzători misterioase, bocea di leone, baroneasa macerată de viciu, căzută in nesimţire pe treptele unui altar şi zidită apoi de vie în camera-cavou în care, cu ani în urmă, — ravagiile aceluiaşi sinistru destin — fusese aruncată propria mamă care... etc., etc. Filmul, asemeni caselor prefabricate, e construit din moduri şi nu mă îndoiesc că, separat sau împreună, ei vor face deliciul foarte multor spectatori. Sergiu Nicolaescu a avut întotdeauna orgoliul neobişnuitelor succese de casă. Pînă la un punct e de Înţeles. Pînă la ce punct? Filmul a*) Filmul „Capcana mercenarilor“acesta, mai mult decit oricare altul, ni-l arată în mod manifest, căci rar — nu rar, ci niciodată — cinematografia noastră nu a făcut să stea laolaltă: braţ la braţ — două stări atit de disparate. Una: starea de profesionalism impecabil, în folosirea muniţiei unei arte. A doua: starea de infantilism în costruirea unei orbite psihologice verosimile, convingătoare la nivelul gindului nu al reacţiei fiziologice, o orbită pe care să se aşeze şi să evolueze tot ceea ce acest profesionist, mai ambiţios decit Rastignac şi mai tenace decit Monte-Cristo, acest profesionist de traseu internaţional poate să importe şi să exporte. --Primele minute ale filmului, aş zice chiar prima jumătate de oră, ne dă senzaţia unei pelicule de resursa, de densitatea, de temperamentul unui Coppola. Regizorul îşi ştie meseria admirabil şi priveliştea chiar şi în sine a virtuozităţii este o desfătare, pentru un om care ştie cită nevoie — nevoie vitală — are cinematograful nostru de ştiinţă. Sergiu Nicolaescu ştie. Ştie lucruri, procedee, reţete, trucuri, pentru un anumit context, de valoare inestimabilă. El ştie, ştie teribil de bine să compună o atmosferă, atmosfera CRONICA FILMULUI de Ecaterina Oproiu glacială a unui castel, atmosfera apocaliptică a „pogromului“, atmosfera unui tren plecat spre moarte (decoruri, arh. Marcel Bogos, Richard Schmidt). El ştie ce să ceară colaboratorilor săi, ştie ce înseamnă accentul sonor (coloana sonoră: ing. A. Salamanian, aranjament muzical: Ileana Popovici), ştie ce înseamnă spaţiul cinematografic (imagine: Nicolae Girardi), cunoaşte forţa poetică a unui plan general pe zăpadă şi forţa misterioasă a prim planului, senzaţia de covîrşire pe care o poate da un gros plan. El ştie ce efecte de plin, de umbră, de enigmă, poate da „optica supraluminoasă“. El ştie să fie vertiginos, ştie să fileze timpul, să aştepte, să deruteze, ştie cînd să lovească. Montajul acestui film este o lecţie de jiu-jitsu (Gabriela Nasta, Anca Dobrescu). Regizorul are simţul echipei — sintem într-o meserie care cîştigă prin rodaj — îşi trage coechipierii după sine — bine face! — are actori „preferaţi“ — e normal, e omenesc, e folositor — Gheorghe Cozorici, aşa cum e aici, i-ar plăcea, cred, enorm lui von Stroheim: tot aici Violeta Andrei se lasă desfigurată, transfigurindu-se printr-un tragism care-i amplifică dimensiunile actoriceşti. Indiferent de consistența rolului, fiecare actor are o geografie, ba chiar o geologie facială inconfundabilă şi nu putem decit să ne bucurăm privind un buchet atit de select: Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Cornel Gîrbea, Jean Constantin, Constantin Rautchi, Klaus Gehrke, George Mihăiţă, Enikő Szilagyi. E normal ca atîta ştiinţă cinematografică , să se sprijine pe grinda atit de subţire, atît de fracturată a unui scenariu tipologic, caracterologic, psihologic atit de copilăros „dur“, de manufacturiat? (nevasta nobilului, finanţatoarea, de fapt, a represiunii este fosta iubită a eroului justiţiar şi actuala iubită a vechilului propriului soţ adică a eroului demonic, care îşiva întîlni in cadrul luptei fraţii pierduţi, dar îi va întîlni pe cealaltă baricadă şi fraţii vor trage, deci, unii în alţii, in vreme ce...). Situaţiile de roman de serie neagră se acumulează fără motivaţii, fără inhibiţii intelectuale, fără reticenţă în faţa poncifelor, a citatelor din alte filme mai mult sau mai puţin cunoscute. E normal un decalaj atit de mare, de grav, între cum spui şi ce spui? Intre ştiinţa profesională şi ambiţia artistică ? Aici mi-aş permite o digresiune. In „Programul de sală“ al filmului, alături de obişnuita, anonima chermeză fotografică, există pe ultima pagină o coloană, culeasă mărunt cu aldine corp 7, care nu ştiu ce impresie face asupra unui spectator „obişnuit“, dar unuia care mănîncă pîinea din sudoarea cinematografică nu poate să nu-i dea un fior. Staţi puţin în faţa acestor 60 de rînduri intitulate „Sergiu Nicolaescu"! In ocazii diferite şi multe, alături de colegii mei, am scris de nenumărate ori acest nume. F.l a fost, el este „reputatul nostru cineast“, „regizorul frenetic“, „actorul de mare popularitate“, laboriosul, infatigabilul, invulnerabilul, cowboy-ul cu joben, durul cu suflet de madonă, asul pirotehniei, idolul cascadorilor, comisarul Moldovan, pistolarul, solitarul, justiţiarul, omul care a adus în cinematografia noastră „acţiunea“, nevoia de acţiune, tonusul acţiunii, prestigiul acţiunii, foamea de acţiune, bulimia prin acţiune, anestezia pe bază de acţiune, acţiunea cu orice preţ (inclusiv cu preţul Ultimei nopţi de dragoste), acţiunea ca drog al spaimelor metafizice, acţiunea ca replică la întrebările adresate transcendentului, acţiunea ca apărare de golul sau, poate, plinul interior, acţiunea ca sfidare a neputinţelor hamletiene, a contorsiunilor dostoievskiene, acţiunea ca terapeutică a îndoielilor şi complexelor care însoţesc inevitabil orice proces de conştiinţă, acţiunea ca formă de catharsis armat, înarmat la propriu şi la figurat. El e acela care cu o dezinvoltură intelectuală stupefiantă şi cu o tenacitate care la început putea trece drept microbism, dar azi se împerechează cu ideea de desperados, ce, zic, e cel care a forjat în spaţiul filmului autohton, sub cele mai felurite şi mai neaşteptate variante, Mitul Acţiunii. Acţiune nu numai ca supremă formulă cinematografică, ci ca mod de vieţuire, de supravieţuire, de hipervieţuire. Acţiunea este mişcare, energie. Nu e nevoie să facem spiritism chemîndu-l în ajutor pe un anume Sigmund Freud ca să descoperim că factorul unificator al unei opere atit de diferit potopitoare este un gen de cult al forţei. Adeseori forţa se numeşte putere. Puterea devorantă şi devoratoare, puterea ca locomotivă a istoriei, puterea ca instrument al justiţiei, puterea ca revanşă, puterea ca simbol al bărbăţiei, ca formă a reuşitei, a gloriei, ca recompensă în sine, ca manie. Puterea ca nevoie biologică de omniprezenţă (de la tragic la burlesc, de la epopee la policlor, de la Camil Petrescu la Liviu Gheorghiu, de la psihodramă la capă şi spadă). Ce înseamnă totuşi această omniprezenţă ? Cu voia sau fără voia lui, cineastul nu mai e demult „doar“ un regizor prolific, „doar“ un actor ad hoc, „doar“ o vedetă multilaterală. Văzut şi dinăuntru şi dinafara confreriei, la ora asta el a devenit un personaj în care realul şi fictivul se suprapun şi se combină sub semnul unei forţe care a scăpat de sub controlul proprietarului, a persoanei iniţiale. „Omul care-şi alege destinul“ — leit-motivul filmelor sale, modelul care impregnează toate gesturile sale conştiente, dar şi pînza subconştientă care dublează fin, dar vizibil, inevitabil, orice operă, acest erou pe care el a voit să-l impună prin toate mijloacele unui profesionalism mereu avid de autoperfecţionare, se află azi pe un tobogan. Un tobogan flancat de mulţimi de admiratori ...filmele sale au fost vizionate de peste 50 de milioane de spectatori“ precizează fişa. „Omul care-şi alege destinul“ ? Un tobogan, chiar şi unul care funcţionează sub ropotul de aplauze, nu e niciodată teatrul unei opţiuni, dar e aproape fără excepţie o capcană sau un şir de capcane. In cazul de faţă „Capcana mercenarilor“. Respectînd pe Sergiu Nicolaescu pentru tot ce a făcut el pentru cinematograful românesc — a făcut şi fără îndoială va mai face mult — trebuie totuşi să-i spun că a atins o treaptă de prestigiu pe care rateurile se numesc direcţii greşite. „Greşeala“, lui, exprimată în bani mărunţi, este greşeala unui creator care crede că poate tot. Nimeni nu poate totul, iar a face 40 de filme în 14 ani nu mai e un record, ci preparativele unei inconştiente sinucideri estetice. Avînd curajul să renunţe să fie omniprezent, prezenţa lui şi-ar spori şi greutatea specifică şi şansele internaţionale. II văd făcînd minuni de vitejii cinematografice alături de un mare scenarist, de pildă continued vechiul cuplu Titus Popovici-Sergiu Nicolaescu, (iertaţi-mă, stimaţilor, dacă propunerea mea comite vreo gafă). Dar să nu ne depăşim atributele de recenzent ! Metamorfoza visată de critic nu ţine de Casele de filme, deşi şi film şi fatumi pornesc de la aceeaşi iniţială. UNA PE ZI de MATTY - Dumneata n-ai întirziat niciodată la coafor ? De veghe în noapte Cit de importantă este munca revizorului de linie C.F.R., făcută cu maximum de atenţie şi conştiinciozitate, ne-o demonstrează — cu exemplul său, demn de preţuire — şi Ioan Joltea, de la districtul 2, din Vadul Crişului (judeţul Bihor). Intr-una din nopţile trecute, făcindu-şi obişnuitul rond de control, de la staţia Bratca spre Şuncuiuş, el a descoperit o şină ruptă. Or, rapidul 32 trebuia să intre in zona respectivă în circa o jumătate de oră. Ioan Joltea a intervenit grabnic, semnalind imediat defecţiunea, astfel că linia a putut fi refăcută in timp util, după care rapidul a trecut normal. Sigur, nu este nimic neobişnuit in gestul său dar, ca şi în cazul de faţă, există o anume măreţie şi în gesturile obişnuite, ale oamenilor obişnuiţi ! (V. LAZAR). Benzina din pivniţă Se ştie cit de periculoase sint materialele inflamabile, se ştie că este interzisă stocarea şi depozitarea lor de cetăţeni particulari, se ştie că chiar şi staţiile de benzină iau măsuri speciale de protecţie şi prevenire. Se ştie — şi totuşi unii ignoră acest lucru ! Într-o dimineaţă, luminîndu-şi calea cu un felinar, Ioan Pop, mecanic auto la autobaza din Sighetul Marmaţiei, a intrat însoţit de tatăl său în pivniţă, cu o canistră ca să ia nişte benzină. După umplerea Canistrei, băiatul a scos furtunul din butoi dar, din napienţie, a stropit cu benzină felinarul. Apoi, din cauza grabei, s-a răsturnat şi canistra, producind un puternic incendiu. Tatăl a reuşit să se salveze, ieşind pe un geam, dar Ioan Pop şi-a pierdut viaţa in flăcări. (RADU PICIU) Scandalagiul Nimeni nu l-a întrebat pe Ion Răchită de ce-a venit, din Buhuşi la Bucureşti şi, tocmai asta l-a enervat şi a considerat-o adevărată jignire ! „Mă ştii tu cine sunt eu şi de ce am venit la Bucureşti ?" — se adresa călătorilor ocazionali aflaţi pe peronul Gării de Nord. Oamenii şi-au văzut de treabă dar Răchită, in avansată stare de ebrietate, a devenit tot mai insistent, culminind cu injurii şi lovituri oferite unor oameni pe care-i vedea prima oară. Chiar şi faţă de sergentul maior Mihăiţă Stoica, de la Miliţia Gării de Nord, a avut o comportare necuviincioasă , dar acolo, în sfirşit, a avut ocazia să spună şi de ce a venit la Bucureşti , ca să plătească o amendă contravenţională de 1 000 lei! (E.M.) Cui împrumutaţi maşina? Se mai intimplă uneori ca, intre rude sau prieteni, să se împrumute• autoturismul personal — dar oamenii fac asta întotdeauna cu mult discernămint Şi doar faţă de cei in care au încredere absolută Ceea ce nu era cazul lui Laszlo Gabor, din Cristuru Secuiesc (Harghita) care, la insistenţele prietenului său Kincses Mihály, i-a dat împrumut autoturismul lui să se plimbe pină la Băile Sărata — deşi ştia că amicul său n-are carnet de conducere, dar, in schimb, este şi mare amator de alcool. Epilogul: autoturismul împrumutat a accidentat şi avariat altă maşină. K.M. a primit o condamnare de 6 luni iar generosul LG. a plătit, pe lingă costul reparaţiilor propriei maşini, o amendă de 4 000 lei. (D. BUJDOIU). Promitea căsătorii In municipiul Hunedoara a locuit cinciuri şi Cristea P. Ionel dar, cu vreo doi ani in urmă, l-a apucat dorul da ducă. A hoinărit pe la Sovata, Sibiu Cluj- Napoca, Craiova etc. şi, pe unde se ducea, împrăştia cu dărnicie promisiuni de căsătorie. Cu promisiuni deşarte, mincuni şi vorbe mieroase, „amorezul“ a înşelat rmai multe fete şi femei, de la care a furat sau a primit prin înşelăciune aproape 80 000 lei. Ajuns in faţa justiţiei, şarlatanul a încercat iar... să promită, că se face om cinstit. De data ăsta insă răspunsul a fost : 3 ani de închisoare şi obligaţia de a plăti despăgubiri în valoare de 78 000 lei. (I. COJOCARU) In comuna Borş (din judeţul Bihor) se fac o serie de împletituri din papură produse apreciate şi peste hotare. Din mîinile unor artizane cunoscute, ca Juliana Racz, Margareta Toth, Elisabeta Olaru, Magdalena Abram şi altele, ies obiecte de mare utilitate şi extrem de frumoase : coşuleţe de flori, vaze sub formă de amforă, coşuri de rufe, de piine etc. Papura — găsită din belşug prin imprejurimile comunei — după cum spune Ioan Kovacz, şeful secţiei respective din cadrul cooperaţiei de consum, oferă o materie primă gratuită, care insă aduce venituri însemnate. Produsele sunt prezentate publicului şi la diverseexpoziţii din Oradea, Bucureşti ete., iar la punctul de frontieră Borş, chioşcul anume deschis pentru desfacerea obiectelor, cunoaşte — in sezonul estival mai ales — o mare afluenţă de cumpărători. (V. LAZAR) exemplară S-a intimplat într-unul din autobuzele liniei 74, care mergea spre Liceul industrial „G. Coşbuc“ din București. Florentina Barbu, elevă in clasa a X-a, stătea cu spatele spre uşă, iar în fata ei se afla Gh. Petrescu, profesor la Casa de copii şcolari, nr., 3. Profesorul privea absent pe geam dar, la un moment dat, a observat un autobuz 68-B venind in Viteză spre cel în care călătoreau şi ameninţîndu-l cu coliziunea. Atunci s-a repezit spre Florentina şi a tras-o spre interior, salvîndu-i viaţa prin intervenţia sa rapidă. Gh. P. n-a mai ajuns in ziua aceea la şcoală, unde-l aşteptau elevii din clasa a VIII-a, pentru că a fost el însuşi lovit grav : şase coaste fracturate, hemoragie internă şi alte complicaţii. A fost internat de urgenţă la unitatea spitalicească cea mai apropiată, Spitalul municipal Bucureşti unde, graţie ajutorului medical, a fost, la rindul său, şi el salvat. Directorul Casei de copii şcolari nr. 3, relevind comportarea exemplară a acestui cadru didactic, ca şi cea a Florentinei — care a venit să-şi caute salvatorul la spital, unde l-a găsit la secţia de reanimare — şi-a manifestat totodată dezaprobarea, in scrisoarea sa, faţă de şoferul vinovat de producerea accidentului (nu-i indică numele), care nici măcar nu s-a interesat de soarta accidentatului. (P.P.) Istorie şi artă In afara preocupărilor profesionale, electricianul Corneliu Paşcu, de la mina Comăneşti, ■ este şi un talentat artist amator. Pasionat de istorie, el abordează in creaţiile sale teme izvorite din trecutul glorios al patriei. Printre cele mai izbutite creaţii ale lui se numără un basorelief intitulat ,,Geneză — 2050“, lucrare de mari proporţii, executată in granit şi gresie silicoasă, amplasată in faţa clădirii consiliului popular din localitate. Ea face parte dintr-o suită de lucrări monumentale, menite să împodobească grădinile şi parcul oraşului minerilor. (C. AZOIŢII) Rubrică realizată de Pia Rădulescu Timbru George Bâlâiţă Plăcerea de a scrie la gazetă, cum se spunea mai de mult, nu seamănă cu nimic. Isi ajunge sieşi. Cum Se Intimplă Citeodată clndcobori cu schiurile o pantă primejdioasă. Sau cînd sari de sus intr-o apă adincă si nemişcată.* Sau cînd simţi geniul într-o frază altfel banală. Un colţ de pagină poate fi cite puţin din toate acestea şi in acelaşi timp altceva. Dar să ne ferim pe cit cu putinţă de vorba lungă, precum şi de metaforeaua înşelătoare şi goală. Mi-au trebuit mulţi ani ca să înţeleg cit de important este să poţi spune ceva intr-un articolaş abia mai mare decit un timbru. Cititorul să te aştepte ca pe iarba de leac. Este un pariu in primul rind cu tine însuţi. Mi se pare insă că nu ne prea cunoaştem, cititorule ! Dar ne-am văzut de nenumărate ori pe stradă, la teatru, in piaţă etc. Mîncăm aceeaşi piine. Fiind rămas cam în urmă cu literatura mea, prins intre manuscrise aminate ce se ridică in jurul meu oarecum ca in caricatura clasică despre birocratul sufocat de dosare, m-am pomenit din prima zi a anului atacînd brusc şi într-o singură direcţie : cărţile care mă aşteaptă pe masa de lucru. Iată insă că litera tipărită in ziar, cu mirosul ei de cerneală abia uscată m-a dus in ispită. Aşadar, o intimplare, o carte, un film, o vorbă auzită pe cînd aştepţi Intr-un loc sau altul, un ginţi, un sentiment, o iluzie, viaţa noastră cea de toate zilele intr-o picătură de cerneală tipografică. Cu atit mai bine dacă vom reuşi să ne intilnim sănătoşi in fiecare joi. Sau măcar o dată pe lună, miercurea ! Gata, am terminat cu numărătoarea premierelor, doar am ajuns la jumătatea stagiunii ! Nu vom mai număra, de aici înainte, decit la bilanţul final, sau atunci cind statistica ne, va vorbi despre o situaţie prea negativă, la un teatru sau altul. Dar, cu sau fără cifre şi statistici, e o plăcere să constatăm că Teatrul Giuleşti stă neclintit, pe unul dintre locurile fruntaşe, şi să-l lăudăm, din nou, in momentul în care, la rindul lui, abordează repertoriul străin. Alegerea dramei Woyzeck, cea de a treia, şi ultima, a lui Georg Büchner, este excelentă, din toate punctele de vedere. Büchner mort, după cum se ştie, de aproape o sută cincizeci de ani, şi, iarăşi după cum se ştie, la vîrsta de numai douăzeci şi patru — a avut de făcut o lungă călătorie, nu „spre noapte“, ci „spre zi“, mai lungă decit a multor altora : o călătorie de zeci şi zeci de ani, la capătul căreia, omul şi opera, de un patetism egal, au pătruns la lumina unei notorietăţi naţionale şi internaţionale, notorietate solidă, dar nu celebritate sau popularitate, nici un înţeles de „clasicizare“, nici în acela de contemporaneitate. Destin — al operei, ca şi al omului — ciudat, între toate 1 Destin al unei situări intre epoei, al unei rezonanţe în mai multe lumi. Contemporan, încă, cu Goethe, cu Victor Hugo şi Lamartine, cu Tolstoi şi cu Gogol, Büchner începe să „circule“ şi „să se facă cunoscut“, odată cu Brecht, cu Pirandello, şi chiar cu Kafka. Acea lungă călătorie în noapte a avut,parcă, rostul ei, a răspuns, parcă, unei judecăţi şi unei intenţii ale destinului, care a vrut, s-ar zice, să-l scoată la lumină, mai aproape de noi şi de epoca noastră, căutîndu-i un loc, o situare mai potrivită cu ceea ce a fost omul, cu ceea ce a gindit şi simţit, cu ceea ce a scris, şi cu tot ceea ce promitea geniul lui, fulgerat atît de prematur, atroce de prematur. Om politic şi om de ştiinţă, luptător pentru eliberarea naţională a popoarelor şi pentru îndreptăţirea socială a maselor exploatate, ginditor şi artist, dintr-adevăr, ce loc, oare, i s-ar fi făcut lui Büchner, cum oare ar fi încăput el, printre cintăreţii romantismului, printre părinţii confesiunii, ai plîngerii patetice şi lăcrimoase, ai naturii „mamă“, printre aceşti naşi ai individualismului ? Büchner şi opera lui erau pentru o epocă mai aspră, şi chemau o epocă mai aspră, aşa cum a fost a acestui veac, şi cum el însuşi, dintre toate epocile pe care istoria, de pînă la el, i le oferea, o căutase şi o alesese pe cea mai aspră : revoluţia franceză, cu momentul ei de virf al Terorii şi al ghilotinei . Moartea lui Danton, prima sa operă dramatică este fructul acestei înclinaţii spre drama popoarelor şi a omului în istorie, în duritatea necruţătoare, sîngeroasă, a istoriei.. Prin toate înaintea epocii sale, Büchner se dovedeşte ca puţini alţii, înaintea ei, pe cărările literaturii şi teatrului, şi oricine recunoaşte în elun predecesor, un vestitor de vremuri noi, de orizonturi noi . În contemporanul romanticilor din prima jumătate a veacului trecut, oamenii de azi descoperă o dramaturgie de idei, un realism psihologic de analize ascuţite, o poezie a dragostei de umanitate suferindă, anticipări surprinzătoare de expresionism, şi o imagine dureroasă a omului refuzat şi agresat din toate părţile, de către lumea înconjurătoare, acel om numit „jupuitul de viu“, („l’ecorche vif“), care şi-a făcut apariţia abia în literatura ultimei jumătăţi de veac. Iată de ce, repet, alegerea Teatrului Giuleşti este excelentă, căci meritul Teatrului Bulancţia şi al T.E.S., care au stabilit CRONICA TEATRALĂ de Radu Popescu un prim contact intre Büchner şi noi — primul prin Moartea lui Danton şi Leonce şi Lena, secundul prin Woyzeck, acum vreo zece şi cincisprezece ani — trebuia completat de alte teatre. Şi trebuia neapărat completat prin Woyzeck, această dramă, deloc real-istorică şi monumentală, ca prima, dar tot atît de gravă prin fondul ei istoric şi uman, şi, totodată, mai apropiată de sensibilitatea şi interesul epocilor modemne, care au făcut-o să treacă dincolo de hotarele teatrului (in primul rind în muzică, prin Wozzek, de Alban Berg, şi apoi, prin citeva filme remarcabile). Soldatul Woyzeck, „din regimentul... batalionul... compania...“, aşa cum singur îşi citeşte identitatea, ca pe a unui străin, este un „jupuit de viu“ (un „ecorche vif“), unul dintre primii reprezentanţi, dacă nu chiar primul, al acestei categorii, categorie, la drept vorbind,, încă neomologată între categoriile ştiinţei literaturii, dar căreia limbajul literar şi critic i-a dat un larg şi destul de bine precizat statut. „Jupuitul da viu“ este un om pe care totul, dinăuntru şi dinafară, e făcut să-l usture, să-l doară, să-l ardă, să-l singereze. Dar Woyzeck nu reprezintă numai drama sa individuală, el reprezintă, el este, în acelaşi timp, drama unei mase umane, „jupuită de vie“ , drama umanităţii oprimate, terorizate, exploatate, într-o structură economică şi socială, crudă, înapoiată. Inspăimîntat, şi parcă hăituit, de către aparatul social, reprezentat, mai ales, prin sinistrul militarism prusac (de observat, că reprezentanţii acestuia, in limitele date, nu procedează la nici un act brutal direct, faţă de Woyzeck, manifestîndu-i mai curînd o bunăvoinţă dispreţuitoare, ca faţă de un sub-om), Woyzeck este, în acelaşi timp, macerat de o structură psihică morbidă (are halucinaţii, vedenii, spaime în faţa naturii). Cei doi factori se influenţează reciproc, dar nu în măsură egală, şi în condiţiile unei vieţi de umilinţă, efort nemăsurat şi sărăcie cumplită, secretul captivant al operei este de a ne face să intuim, să simţim, care dintre cei doi factori este mai puternic, şi pină la urmă determinant, nu în înfăptuirea crimei lui Woyzeck, (crimă, indefinitiv, banală, crimă pasională, într-o lume instinctuală, primitivă, brutală), ci in ruperea echilibrului pe care nefericitul îl păstrează, pină atunci, în condiţii atit de dureroase. Incit, restul nici nu interesează, şi aceasta explică, în bună măsură, faptul că Büchner a ezitat între mai multe moduri de a încheia destinul lui Woyzeck, prin : sinucidere ? accident ? proces, cu condamnare la moarte ? Spectacolul pe care l-am văzut la Teatrul Giuleşti, în regia lui Alexa Vasarion, e vizibil dominat, pecetluit, de aspiraţia de a onora opera, pe scriitor, şi toate ideile care se leagă astăzi, atît de prima, cit şi de cel de al doilea. E un spectacol masiv, şi sub aspectul dinamicii şi violenţei, un spectacol-măciucă , utilizintd, în primul rind, forţa spectacolului de masă, şi al masei însăşi, el tinde nu rareori, prin manifestarea figuraţiei care cântă, dansează, vociferează un cor, să devină spectacol de operă. Regia a pus un accent puternic pe caracterul istonc-social al dramei, şi bine a făcut, în concepţie, introducind frinturi din alte texte, ideologice, ale lui Büchner, potenţînd in adevărate simboluri, tratate în defilări, dans şi aici, anumite cuvinte (de pildă : „activitate“, „tot aşa — tot aşa“), dilatind imaginile de bilet, ceea ce tinde la impresionarea imediată şi totală a publicului închizind parcă, pentru spectator, calea unei înţelegeri directe, a umei sensibilizări treptate, a unei descoperiri emoţionate, pe parcurs. Astfel considerat, spectacolul are o forţă remarcabilă, şi, în fiecare moment al său, loveşte puternic. Dar el dă naştere unui dezechilibru, evident din prima clipă, aş zice, intre vizual şi auditiv, mă refer desigur la auditivul vorbit, la auditivul textual, inteligibil , o mare parte a textului, pe care regia a avut intenţia de a-l respecta în mod scrupulos, se pierde în vacarm (un exemplu, numai iin exemplu : toate dialogurile lui Woyzeck, cu prietenul său Andres) ; tot ceea ce este individual-uman, confesiv, psihologic pierdut este, şi pierdut rămine. Cu timpul, dezechilibrul devine ruptură, şi, din acel moment, spectacolul se dovedeşte cam monoton. Desigur că de toate acestea se resimte, in primul rind, importanţa eroului, a lui Woyzeck, şi e foarte regretabil, căci spectacolul n-ar avea nevoie, pentru a fi excelent, fără tîrguială, decit de cîteva frine şi surdine... dar apăsate. Despre interpretarea actoricească, suntem în dificultate de a vorbi, ea fiind, ca să zic aşa, prea bogată. Mai toată trupa teatrului a apărut pe scenă, in roluri de ansamblu şi, nu rareori, aproape de figuraţie, ceea ce e frumos din partea unor actori pe care suntem obişnuiţi a-i vedea în roluri întinse, dacă nu chiar importante : un fel de trecere a soliştilor în orchestră sau chiar în cor. Dar cum să ne pronunţăm ? Evident, există rolul lui Woyzeck, interpretat de Florin Zamfirescu , foarte indicat fiziceşte dar, interpretativ, nu destul de lucrat, de căutat în nuanţări indispensabile, într-o profunzime a durerii, într-o variaţie a unei naturi bolnave. Mai e şi rolul femeii fatale. Marie, pe care Irina Mazanitis l-a interpretat foarte bine, fără, însă, nici o culme, nici o culminaţie. ‘ Ca întotdeauna, excelent. Ion Vîlcu în rolul medicului militar, un pedant aproape molieresc. De asemenea, Radu Panamarenco, în rolul meditaţiilor găunoase ale unui ofiţer satisfăcut de el Însuşi. Oricum, oriunde ar fi, cum nu s-ar remarca Dorina Lazăr ? Şi apoi, mereu în ansamblu, figuranţi, dansatori şi corişti. Rodică Mandache. Flori Voicu, si Corneliu Dumitraş, şi Traian Dănceanu... şi încă, şi încă... Teatrul Giuleşti Woyzeck" de Georg Büchner Cărţi * în librării EDITURA MINERVA I. L. Caragiale — Teatru. Colecţia „Arcade“. 240 p.. 7.75 lei. Vasile Voiculescu — Ultimele sonete închipuite ale peare. 192 p„ 7,50 lei. Eugen Jebeleanu — Ediţie bilingvă româno- 252 p„ 20 lei. Ion Dodu Bălan — Resurecţia unui poet : Aron Cotruş. 280 p . 11.50 lei. . * * * Scrisori către Ion Bianu, vol. 5. 516 p„ 30 lei. EDITURA CARTEA ROMANEASCA Radu Petrescu — Părul Berenicei (proză). 420 p„ 15 lei. Radu Cojocaru — Vorbele vântului. 100 p.. 7.25 lei. Radu F. Alexandru — Buna zi de mîine. 280 p„ 15 Iei. Aurelian Chivu — Hybris. 116 p.. 7.25 lei. Chirii Tricolici — Calimera. 364 p„ 14 lei. EDITURA EMINESCU Teodor Mazilu — Mobilă şi durere. Col. „Rampă“. 115 p„ 4 lei. Dinu Săraru *— Dragostea şi revoluţia (roman). 416 p„ 12 lei. Al. Voiţin — Cinema Splendid. vol. 2 („Girueta“). 452 p„ 14 lei. Paul Cornea — Regula jocului (critică). 288 p., 19,25 lei. Marian Popa — Viscolul şi carnavalul (critică). 220 p„ 5,50 lei. Tudor Popescu — Paradis de ocazie. Col. „Rampa“. 168 p„ 5,50 lei. Ştefan Zidăriţă — Te salut Fidelitate, roman. 320 p„ 7.50 lei. Ion Văduva Poenaru — Cintece pentru toţi — versuri. 152 p., 9,25 lei. Mircea Săndulescu — Omul de apaiantă. Col. „Rampa". 120 p„ 5 lei. Constantin Georgescu — Reîntoarcerea învinsului (roman). 512 p„ 17 lei. Romulus Lai — Operaţiunea Metroul. Col. „Reporter“. 224 p„ 7 lei. Dimitrie C. Olănescu — Teatrul la români. 500 p., 19,50 lei. EDITURA UNIVERS Marian Popa — Istoria literaturii române (in lb. germană). 368 p. 29 lei. Fr. Schiller — Scrieri estetice. 452 p.. 19 lei. Ph. Hériat : Familia Boussardel. vol. 2. („Romanul secolului XX“). 270 p. 9,25 lei. EDITURA DACIA P. Antim — Balaban şi statuia (proză). Colecţia Scorpion. 278 p.. 8.50 lei. Marin Florea — Explorări morfo-funcţionale in medicină. 476 p. 29 lei. 1. Păvăloiu Rezolvarea ecuaţiilor prin interpolare. 232 p.. 7 lei. Eugen Zehan — Studenţii, vol. 2, 378 p., 10 Iei. EDITURA SCRISUL ROMANESC I. Dogaru — Principii şi instituţii in dreptul comerţului internaţional. 372 p.și 14 lei. 4- Premierele cinematografice • Zbor înalt — producţie a studiourilor poloneze. Regia : Ryszard Fillpski. Cu : Jerzy Aleksander Braszka, Jerzy Zlotnicki, Tornász Borkowy. Un film Inspirat din actualitate. © Acţiunea „Fulgerul circular“ — producţie a studiourilor cehoslovace. Regia : LadislavSmolzac. Cu : Rudolf Hrusinsky, Lorel Kalas. O comedie de moravuri legată de un schimb de locuinţe. • Pe urmele tigrului — producţie a studiourilor sovietice. Regia : Vădim Derbeniov. Cu : lufi Beliaev, Vladimir Samoilov, Liudmila Zaiţeva. O poveste din taiga. • Aşchiuţă — producţie a studiourilor suedeze. Scenariul şi regia I Bo Widerberg. Cu : Johan Bergman. Film distins cu premiul pentru cel mai bun film entru copil la Festivalul de la Moscova, pe Mi ,România liberă" I PROGNOZĂ METEOROLOGICĂ Meteorologul de serviciu IONEL STANCESCU, n® comunică : VREMEA In general caldă. Vor cădea precipitaţii slabe izolate mal al®, sub formă de burniţă şi ploi în Maramureş, Moldova, Dobrogea şi Bărăgan. Vînt’slab pînă la moderat cu Intensificări în sud-estul ţării şi la munte. Temperaturile maxime de astăzi între 0—10 grade. Minimele de la noapte între -6 şi -7 grade. Pe alocuri, în vest şi centrul ţării se va produce ceaţă. LA BUCUREŞTI. Vreme In general calda. Cer variabil favorabil ploii slabe spre sfîrşitul intervalului. Vint slab pînă la moderat. Temperaturile maxime vor fi cuprinse între 5 și 7 grad® 1 iar minim® 10 Intr® -3 fl —1 grad . i Luni 2 februarie 1981 Soarele răsare la ora 7,34 fi apune la ora 17,27 »irîr°?0^ERE ALE BAROCULUI MU nTân s7(%'®C'ta ,0lere! OPem Română (13 1857), ora 18. FRAtli CRIS: 1mosU7-»TSndariea - sala Victoria ■ »linii 17: MEDALION „EMIL LERESCU s Ateneul Român, ora 19, televiziune 181M-Eim$,iUU* •Mmba maghiarâ , îl’55; '°°1 f!e !er' : telejurnal ; 19,20. Actualitatea economică : 19 40 • Documentar ştiinţific ; 20,30: „treceri ar-' : 2,’25;. Cadran mondial 21,50: Cintece patriotice şi revoluţionare ; 22,05: Telejurnal. Programul 2 16: Cintece de viaţă lungă ; 16,30: Cenacluri ale tineretului ; 17: Bucuriile muzicii ; 17,50: De pretutindeni ; 18,15: Recital Bach ; 18,50: 1001 de seri ; 19: Telejurnal ; 19,20: Seară de operă TVA : „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini. In distribuţie : Nicola Basil- Lemeni, Marina Mirea, Valentin Teodorian, Vasile Martinom, Constantin Gabor, Iulia Buciuceanu şi alţii . Conducerea muzicală : Cornel Trailescu. Regia : George Teodorescu ; 20,25: Mozaic ; 21,50: Reportaj '81 ; 22,05: Telejurnal. MARŢI 3 FEBRUARIE Programul 1 9: Teleşcoala ; 11,15: Călătorie prin univers ; 12,15: Dosarele istoriei ; 12,35: Telex ; 16: Telex ; 16,05: Curs de limbă engleză ; 16,25: Viaţa şcolii; 17,10: Destinul unor mituri ; 17,40: Clubul tineretului ; 18,20: îndrumări pentru lucrătorii din agricultură ; 18,50: 1001 de seri ; 19: Telejurnal ; 19,20: Actualitatea economică ; 19,40: Anchetă TV : Credulitatea —aliată a necinstei; 20.25: Teatru TV: „Un post rentabil" de A. N. Ostrovski. In distribuție : A. Popov, N. Gundariova, A. Filipenko, R. Marcova, D. Scerbacov, E. Simonova, F. Clusenko, I. Vereiski, M .Poleankaia, R. Filipov, V. Suskin, S. Sbirnev. Regia Leonid Helfeţ ; 22,25: Telejurnal. Programul 2 19: Telejurnal ; 19,20: Cum vorbim, cum scriem corect ; 19,40: Buletin rutier ; 19,55: Din ţările socialiste ; 20,20: Jazz ; 21,05: Viaţa economică a Capitalei ; 21,45: Moştenire pentru viitor ; 22,25: Telejurnal. CINEMATOGRAFE PAR SI IMPAR: Sala Mare a Palatului, orele 17,15 - 20,15; Sala Mică a Palatului, orele 16,15 - 19,15. CAPCANA MERCENARILOR: Patria (11 86 25), orele 9 - 11,45 - 14,30 -17,15 - 20; București (15 61 54), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 30,15; Modern (23 71 01), orele 9 - 11,15 -13,30 - 15,45 - 18,15 - 20,30. DREPTATE PENTRU TOți: Scala (11 03 72), orele 8,45 - 11 - 13,15 -15,30 - 18 - 20,30. Cultural (83 50 13), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. LOVE STORY PE RING: Luceafărul: (15 87 67), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. Favorit (31 06 15), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. Melodia (12 06 88), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. AȘCHIUTA: Capitol (16 29 17), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 -20. PE URMELE TIGRULUI: Central (14 12 24), orele 9— 11 - 13 - 15,30 17,30 - 19,30. ACȚIUNEA „FULGERUL CIRCULAR*: Victoria (16 28 79), orele 10 — 12 — 14 - 16 - 18 - 20. MARTORUL ȘTIE MAI MULT: Eforie (13 04 83), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 — 18 - 20,15; Floreasca (33 29 71), orele 9 - 11 - 13 - 15,30 - 17,45 - 20; Flamura (8577.12), orele 9 - 11 - 13,15 - 15,30 - 17,45 -20. ZBOR ÎNALT: Timpuri Noi (15 61 10), orele 9,30 - 11,30 - 13,30 - 15,30 -17,30 - 19,30. DESENE ANIMATE: Doina (16 35 38), orele 9.30 - 10.45. CUSCRII: Doina, orele 12 - 14 -16 - 18 - 20. OLD SATERHAND: Palatul Sporturilor și Culturii (75 77 20), orele 14 — 18. PRUNCUL, PETROLUL ȘI ARDELENII: Feroviar (50 51 40), orele 9 — 11,15 — 13,30 - 15 45 - 18 - 20,15; Tomis (21 49 46), orele 9 - 11,15 - 13,30 -15,45 - 18 - 20,15. ■ LA RĂSCRUCEA MARILOR FURTUNI: Buzești (50 43 45), orele 15,30 — 17,45 - 19,45. MARFA FURATA: Excelsior (65 49 45), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 20,15. Aurora (35 04 66), orele 9 - 11.15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20. ANCHETA : Lira (31 71 71), orele 16 -18-20. MASINA TIMPULUI : Grivica : (17 08 58), orele 9 - 11,15 - 13,30 -15,45 - 18 - 20,15. Arta (21 3186), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 20. VIZITA LA DOMICILIU: Drumul Sării (31 28 13), orele 15,30 - 18 20. VINATOAREA DE VULPI: Cotroceni: (49 48 48), orele 15 - 17,15 - 19,30. MUNŢII IN FLĂCĂRI: Ferentari (80 49 85), orele 15,30 - 17,30 - 19,30. INFERNUL DIN ZGIRIE NORI: Dacia (50 35 94), orele 9 - 12 - 16 - 19; Mioriţa (14 27 14), orele 9 - 12,30 -15,45 - 19. O LACRIMA DE FATA: Pacea (60 30 85), orele 15,30 - 17,30 - 19,30. DOI FOTBALISTI DIN SIBERIA : Volga (79 71 26), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20. BĂRBAȚII NU PLING NICIODATĂ. Viitorul (11 48 03), orele 15,30 - 17,30 - 19,30. FATA MORGANA: Gloria (47 46 75), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20. Studio (59 53 15). orele 10 - 12 _ 14 - 16. PE DRUM: Popular (351517), orele 15.30 - 17,30 - 19,30. VOM TRAI ŞI VOM VEDEA: Munca (21 50 97), orele 16 - 18 - 20. PENTRU UN TEANC DE BANCNOTE: Cosmos (27 54 95), orele 15 - 17,15 - 19,30. ÎMPUŞCATURI LA POLIŢIA SECRETA : Flacăra (20 33 40), orele 15 -17,15 - 19,30. CÅNTEC PENTRU PIUL MEU: Progresul (23 94 10), orele 16 - 18 - 30. Programul 1