România literară, octombrie-decembrie 1968 (Anul 1, nr. 1-12)

1968-11-21 / nr. 7

roza viaturilor La cincizeci de ani de la terminarea primului război mondial Guillaume Apollinaire Scrisori de pe front: Cînd la 9 noiembrie 1918, pe stră­zile Parisului, mulţimea aclama în­cheierea armistiţiului victorios, in­tr-un imobil modest de pe bulevar­dul Saint Germain se stingea de gripă infecţioasă — vlăguit după anii petrecuţi pe front — acel mare rap­sod al vieţii, unul din pionierii şi promotorii cei mai autentici ai poe­ziei contemporane, Guillaume Apo­llinaire , după o existenţă zbuciu­mată, în care grijile şi lipsurile îi dăduseră mereu tîrcoale şi gloria i-a surîs parcimonios. Se cunosc bine împrejurările în care Apollinaire a participat activ, cu o bonomie constantă, cu un op­timism generos, la numeroase acţiuni de luptă de pe frontul francez, între 4 decembrie 1914, ziua angajării ca soldat voluntar în regimentul 38 de artilerie de la Nimes, pînă la 17 mar­tie 1916, cînd este rănit cfe un obuz. In această perioadă — care va marca puţinul timp ce-1 va mai avea de trăit — Apollinaire înregistrează cu fidelitate, transfigurat de tempe­ramentul său generos bîntuit de ne­voia de iubire — un cotidian trans­pus la scara universală a umanu­lui , fie că este vorba de dragostea exacerbată — temporar împărtășită — pentru Louise de Coligny-Chă­­tillon, faimoasa Lou din atîtea poe­me, fie că se adresează Madelainei Pages, tînăra învățătoare din Oran pe care o va cere mai tîrziu în că­sătorie, fie că evocă peisajul anodin şi tern al zilelor cînd deservea o ba­terie de artilerie. Numeroase poeme „de pace şi război“ înmănunchiate în volumul „Calligrammes“, ciclurile „Poémes à Lou“, „Vitam impendera amori“, cît şi articolele trimise re­vistei „Mercure de France“, şi o bo­gată corespondenţă — radiografiază simţămintele poetului niciodată ab­sent la ce se petrece în jurul său. începerea ostilităţilor, în iulie 1914, îl găseşte cu prietenul său Rouveyre la Nisa unde — din lipsă de bani — se dusese să redacteze un reportaj. Poetul sesizează grandoa­rea momentului: „Ne-am luat rămas bun de la o întreagă epocă/.../ Sim­ţeam în mine fiinţe iscusite/ Clă­dind şi făurind un univers nou/.../ Am ajuns la Paris / Cînd se afişa de­cretul de mobilizare/ Am înţeles a­­tunci eu şi prietenul meu / Că micul automobil ne condusese într-o epocă Nouă / Şi deşi eram oameni în ţoată firea / Toţi de-abia acum ne năş­team“ (Micul automobil). Descrie cu o vervă agrestă locurile unde era cantonată bateria lui şi în cronicile trimise revistei „Mercure de France“ în primăvara lui 1915 pînă în vară : „Codrii au diferite esenţe de arbori ; există o pădure de pini, există şi fagi, mulţi mesteceni, ulmi, nuci şi cîţiva cireşi sălbatici. Acolo unde sînt pini se află catedra­la. Obuzele nemţilor au căzut adesea în apropiere, dar este mereu la lo­cul ei înălţîndu-şi sub bolta de ace şi frunziş salba turnurilor sale. Mes­teacănul arde răspîndind un parfum aromatic asemănător cu acel de tă­­mîie şi ceară din biserici , dar izul de cireş sălbatic este mai suav". Ma­nifestă pretutindeni — la cazarmă, la cantină, la exerciţiile de tragere, pe front, cu ţăranii, cu funcţionarii, cu negustorii şi vagabonzii — o re­marcabilă capacitate jovială de adap­tare. La 20 noiembrie 1915 este mutat, la cererea sa, la infanterie, fiind re­partizat la regimentul 96 ca subloco­tenent. Dacă în lunile anterioare, ca artilerist, se bucura de mai mult ră­gaz, acum, pe prima linie a frontu­lui, intr-un sector extrem de agitat, dispune de mai puţin timp pentru scris. De sărbătorile Crăciunului are totuşi cîteva zile permisie pe care le petrece la Lamur, în apropiere de Oran, la familia logodnicei sale Ma­deline Pages, reîntorcîndu-se curînd­ pe front la regimentul său ; aici află că statul francez — printr-un decret­ din 9 martie — îi acordă naţionali­tatea franceză El, hermat­osul Wil­helm Apollinaire de Kostrowitzki pu­tea, în sfîrşit, să se numească Gui­llaume Apollinaire, cinstind spiritul galic. Cîteva scrisori adresate unei prie-­­ tene — Georgette Catelain­e, desco-­ perite recent de bunul său prieten André Billy (și publicate în „Le Fi­garo littéraire“ din 4—10 noiembrie a.c.) dezvăluie climatul spiritual al poetului, preocupat de problemele artistice contemporane, chiar acum în viitoarea luptelor de pe frontul din Champagne. Iată-l atît de prezent în actuali­tate într-o scrisoare, datată din 12 martie 1916, numai cîteva zile înain­te de a fi rănit . Arta futuristă a creat puţine opere de o însemnătate primordială (aproape deloc, poate nimic). Dimpo­trivă înfloritoarea şcoală modernă din Franţa creează multe lucruri de seamă, capodopere chiar ca, bunăoară, tablourile lui Cézanne, Seurat, Ma­tisse, Picasso, Derain, Braque, Marie Laurencin, Léger, Chirico ; uitasem pe Vameşul­ Rousseau. Vă spun preferinţele mele. Această şcoală mi se pare admirabilă. Mai uitasem şi pe Duchamp, Picabia şi Delaunnay. Nu cunosc epocă la fel de minunată sau cel puţin care să mă incinte atit de mult. ...Am scris acum cîţiva ani pre­faţa catalogului expoziţiei din Havre. Acest oraş a descoperit pe Dufy care e mic şi slab, dar este un artist de­licat şi inteligent, nu de primul or­din. El a făcut gravurile pentru vo­lumul meu „Bestiaire ou cortège d’Orphée“. Cel mai bun pictor mo­dern al şcolii din Havre este însă — cred — Hraque, unul din artiştii cei mai proeminenți ai şcolii moderne franceze. Uneori este comparat cu Picasso, dar el nu-i decit o umbră a acestuia, deşi o umbră foarte însu­fleţită. Friesz a voit întotdeauna să se depăşească — pe sine şi pe alţii —­ dar nu propriile sale lucrări. Opera lui este de un academism de­ghizat. Dufy n-a fost destul de în­drăzneţ, el ar fi putut să picteze mai bine. A preferat să trucheze, să se risipească. ...Picasso este unul din cele mai mari talente actuale. Un portret tre­buie în adevăr să semene cu mode­lul. Cuvîntul masă care reprezintă această mobilă îi seamănă în măsura in care o evocă îndată ce cuvîntul este pronunţat, și totuși nu exista analogii aparente între cuvîntul masă şi mobila însăşi. Credeţi că un pictor n-ar putea să reprezinte în acelaşi mod imaginea vreunui portret al său ? Dar în arta lui Picasso exis­tă un realism autentic ce cade ime­diat sub simţul vederii. ...Am văzut multe lucruri de cînd tiu v-am scris şi îndeosebi catedrala din Reims după bombardare care este mai puţin dărîmată decît cre­deam. Un singur obuz a atins bolta şi a făcut o gaură neînsemnată. Vi­traliile au fost atinse şi pierderea unei porţiuni din cel central din cau­za incendiului este accidentul cel mai neplăcut, dar ce viaţă ciudată în această viaţă aproape moartă unde oamenii vieţuiesc în chinurile mor­ţii şi ale plăcerii! Obuzele explo­dează ici şi colo. Aici este mai pu­ţină siguranţă decît într-o tranşee (asta depinde în care şi în ce moment). Avem mult de lucru. Războiul mai întîi, pe urmă studiul regulamente­lor şi alarma permanentă. Viaţa in­fanteristului este lipsită de orice li­nişte. Şi pe urmă mărşăluieşti, măr­­şăluieşti... Sînt sănătos şi cred că asta-i prin­cipalul. Aştept scrisorile cu nerăb­dare şi rar am timp să răspund ime­diat. Am scris şi fiind de gardă. Acum trăim atît de mult în afara vieţii că e de mirare cum o supor­tăm. Ce deosebire de viaţa artileriş­­tilor ! Soarele ne stăpîneşte existenţa. In ultimul timp a nins abudent. A şi plouat. Am mărşăluit prin ploaie şi zăpadă. Nu-i totdeauna plăcut ca şi altele, dar ăsta-i războiul, războiul ăsta care nu se mai termină, care n-are nici gînd să se termine“. Numai după cîteva zile, la 17 mar­tie, pe la orele patru după amiază, este rănit la tîmpla dreaptă de schi­jele unui obuz. Este evacuat la spi­talul din Chateau-Thierry, iar mai tîrziu la spitalul italian din Quai d’Orsay, unde la 9 mai i se face o operaţie craniană, pentru a i se ex­trage schijele. în aceeaşi zi este ci­tat prin ordin de zi pe regiment, de­­cernîndu-i-se „Crucea de război“. Cîteva luni mai tîrziu, convalescent încă, scriind aceleiaşi prietene, Georgette Catelain, face consideraţii pătrunzătoare despre războiul la care participase : „...Ar fi de asemenea multe de spus despre ceea ce primează în acest război, cu o concluzie: că atunci cînd te baţi, victoria are importanţă şi cine acceptă scopul acceptă şi mij­loacele. Totuşi pentru acela care studiază oamenii, istoria civilizaţiei nu este lipsită de interes şi nu cred că istoria să fi reţinut o atrocitate care să justifice teroarea... Aşa in­cit ne întrebăm ce înseamnă civili­zaţia şi unde se cuibăreşte sau dacă blîndeţea este un fapt de civiliza­ţie. Există mulţi sălbatici care sunt blîndeţea întruchipată. Aşadar as­tăzi este important să fii învingător pentru că ne batem, dar mai ales are însemnătate ca ţara să fie boga­tă, prosperă şi să se consacre indus­triei şi, în acelaşi timp, şi artelor. Trebuie să fii subtil şi să cunoşti celelalte naţiuni pentru a-ţi impune înţelegerea ta despre viaţă în lume şi să nu suferi supremaţia altuia­“. ★ Mai tîrziu, cînd îşi va strînge cele mai multe din poemele de război în volumul „Calligrammes“ îşi va cînta rana cu pasiune în versuri celebre: „O frumoasă Minervă este copilul capului meu / O stea de singe mă în­coronează pentru totdeauna“ (Tris­teţea unei stele). „Stea de sînge“ care va „marca“ atîtea din portretele poetului făcute de mulţi din celebrii pictori ai tim­pului. Aşa se încheie zilele zbuciumate petrecute pe front de Apollinaire, „cariera“ lui militară. Ea va fi con­tribuit nu puţin pentru a-i consacra gloria literară. Pe bună dreptate, un an mai tîrziu, în martie 1917, scrii­torul şi poetul Pierre Reverdy putea să scrie în primul număr al revistei „Nord-Sud“ . „Odinioară tinerii poeţi se duceau să-l caute pe Verlaine ca să le consacre notorietatea. Nimic surprinzător că noi socotim că a so­sit momentul să ne grupăm în jurul lui Apollinaire. El mai mult ca ori­care altul a trasat drumuri noi, a des­chis orizonturi noi. El are dreptul la toată fervoarea noastră, la admiraţia noastră“. Alexandru BACIU sport Săptămîna patimilor Nu, nu e vorba despre excelenta piesă a lui Paul Anghel ! începe săptămîna patimilor pentru selecţioneri şi ca să fim drepţi trebuie să găsim acele cuvinte şi îndemnuri în stare să le dea gura de aer necesară oamenilor puşi să răspundă de soarta echipei naţio­nale pînă sîmbătă. Am zis ce-am avut de zis asu­pra lui Angelo Niculescu, rămas în scaunul său printr-un destin miraculos. D-sa a răspuns indirect că nu e selecţioner unic şi că răspunderea se îm­parte şi cu alţii. De acord, să răspundă toţi, dar să facem ceva pînă la meciul cu Elveţia. O analiză sumară ne duce la constatări contra­dictorii. Cineva remarca cu fineţe că jucătorii care formează scheletul actual al tricolorilor aparţin unor echipe care au pierdut duminică. In fotbal în­­frîngerile sînt atît de obişnuite încît nu ar trebui să ne mai mirăm, gîndesc eu. Pe urmă forma unui selecţionat nu ţine de nefericitele întîmplări săp­­tămînale. El, internaţionalul respectiv, are valoare sau nu. In rest, Maica Domnului! Deci Steaua (ostenită, în mare impas de vîrstă) a lăsat ieşe­nilor 2 puncte pe teren propriu. Dinamo Bucureşti, altă pepinieră a naţionalei, a pierdut, ce-i drept onorabil, la Ploieşti. Dumitrache, omul nr. 1 al un­­sprezecelui care a rezistat la Bucureşti campionilor mondiali, cum am început să scriem cu emfază, a luat doar nota 5 de la cronicari. O fi ostenit şi el. Noroc cu Nunweiller VI (ţinut pe tuşe o repriză de către Marian după strălucitul meci de miercuri, cu Anglia, din motive absolut misterioase), prezent in echipa săptămînii la Sportul. La Constanta, U.T.A., liderul nostru drag, şi el furnizor de in­ternaţionali, abia a scapat cu un 0—2 in faţa Farului. Acolo, Gornea, titularul tricoului cu nr. 1, a apărut excelent după părerea unora şi neinspirat după vocea radioreporterului. Ce să creadă deci se­lecţionerul ? Să-l introducă sîmbătă în echipă sau să-l lase pe Datcu, după noi cel mai în formă por­tar la ora asta ? Sătmăreanu, care a marcat şi un gol excelent, e în formă şi n-avem dureri de cap. Uite, deci, că încet, încet, dînd tîrcoale comparti­mentelor, începem să încropim o formaţie... Dinu (Dinamo Bucureşti) a luat 8 la Ploieşti. Se arată la orizont bătrînul Popa şi el cu un optar. Mocanu şi Deleanu strigă după o selecţionare. Iată-l şi pe tînărul Codrea de la U. Cluj, cu golul secolu­­lului... (după corespondentul local). Ar fi de unde alege. Celălalt half de margine ar fi Anca şi nu Gherghely, aflat in impas. înaintarea, punctul moale al naţionalei noastre, va chinui cel mai mult con­ştiinţa selecţionerilor. Năsturescu are cert loc pe dreapta, deşi vechea reputaţie a lui Pîrcălab II va aduce pe acesta pe gazon, chiar fără meci duminică. Perechea Dumitrache-Domide (impunînd mai ales prin cele două iniţiale, atît de dragi ziariştilor) ar fi soluţia cea mai de bun simţ, chit că Oblemenco i-a bătut la Craiova pe bancheri. în sfîrşit stînga afară , aici concurează după noi, Codreanu (de multă vreme), dar se pare că el este uitat sistema­tic. Ar mai exista Kalla şi Tataru II, chit că la Steaua face tuşe şi e pus să joace orice în afară de postul care l-a consacrat. Dar Dobrin, o să spuneţi ? Dobrin este mîhnit, ostenit, plictisit de viaţă. Să se mai odihnească. N-o fi foc... Cu acestea scrise, îmi cer iertare că am dat in­dicaţii. Sper să nu mă ia nimeni în serios. Selec­ţionerii să decidă ei înşişi, să nu citească săptămîna asta presa şi să dea slujbă la biserică pentru ridicarea moralului atît de fragil al acestor jucători gingaşi ce vor încerca, sîntem siguri, ştergerea ruşi­nosului 19 7 de anul trecut. Publicul va fi acolo, va striga, va participa. Să sperăm că n-o să venim cu goluri de acasă ca la ospăţul spaniol. Tare ne-am mai mîhni... Eugen BARBU P.S. Arbitrajele lasă în continuare de dorit. Tre­buie făcut ceva. Ori îi trimitem pe-ai noştri în Turcia unde iau stele cu nemiluita, ori aducem alţii, că nu se mai poate... I •-«ük■■ RMsa România ■ literară Săptămînal de literatură şi artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România COLECTIV REDACŢIONAL : Geo Dumi­­trescu (redactor şef), Nicolae Breban, Gabriel Dimisianu şi Ion Horea (redactori şefi adjuncţi), Teodor Balş (secretar gene­ral de redacţie), Al. Cerna-Rădulescu (secretar de redacţie), Ion Caraion, Valeriu Cristea, S. Damian, Marcel Mihalaş, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituf, Petru Popescu, Lucian Raicu, Constantin Ţoiu. SBHBH REDACŢIA : Bucureşti, B-dul Ana Ipătescu nr. 15. Telefon : 12.94.44 ; 11.39.36 ; 12.74.26. ADMINI­STRAŢIA : Şoseaua Kiseleff nr. 10. Telefon : 18.33.99. ABONAMENTE : 3 luni — 26 lei; 6 luni - 52 lei ; 1 an —104 Lei. TIPARUL: Combinatul poligrafic „CASA SCINTEII“

Next