România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-08-14 / nr. 33

PERMANENTE ALE ARTEI MUZICALE Sume, cuprinderi, justificări căutate profund, intensificări de linii şi fluenţe, evoluţii sonore subconştient reverberate, toate desfăşoară minuţios, intr-un întreg joc caleidoscopic de sunete, tim­brul climatului interior, sigiliul, pecetea concentrării creatoare. Sondarea sonurilor, găsirea drumurilor, cucerirea seninătăţii sunt revelări ale unor confruntări fundamentale de idei şi invenţii , invenţii autentice, la antipodul convenţiei manieriste, mimetice, chiar dacă uneori puteau dovedi oscilări incerte. Aceste rînduri, mai vechi, recitindu-le azi, mi-au apărut pline de înţeles. într-adevăr, nu se pot concepe devenirile actuale ale creaţiei româneşti, fără a înţelege întrepătrunderea esenţială, vadul evoluţiei gîndirii com­ponistice naţionale, cu însumările ei calitative şi cantitative, compactate în ceea ce numim tradiţie, climat de bază unor noi irum­peri. Desigur, ideea înţelegerii tradiţiei a luat forme diferite de-a lun­gul timpului. Importante în descrierea acestora rămîn momentele­­cheie, articulările de salturi , începuturile muzicii culte, apoi for­marea ideii de şcoală naţională, apariţia unor personalităţi cu autentică chemare, care au ridicat înclinaţiile potenţiale la reală proiectare artistică, momentul etapei maxime, Enescu, postenes­­cianismul şi contactul cu modalităţile mai noi de expresie. Ampli­ficarea diagramei este evidentă şi reală. După punctul crucial, Enescu, întreaga fizionomie a muzicii româneşti a fost alta. Ultimele decenii au adus cu ele inestimabile cantităţi de artă. Se poate vorbi de o explorare exhaustivă a tuturor virtuţilor formale ale materiei geologic-muzicale, de o diversitate stilistică oglindită în opţiuni distincte pentru felurite maniere de lucru şi sisteme, de o arie expresivă cuprinsă între tonul crud, frust folcloric şi gustul rafinamentelor translucide, abstractizate, izvorîte uneori tot din primul. Porţile deschise tuturor manierelor au generat constelaţii de creatori, posibil de grupat în jurul gamei ideilor. Generaţiile, forţele cu care au venit ele s-au grupat conform unei estetici proprii în toate aceste constelaţii : Mihail Jora, Dimitrie Cuclin, Paul Constantinescu, Sabin Drăgoi, Ion Dumitrescu, Marţian Negrea, Zeno Vancea sau Gh. Dumitrescu etc., de o parte ; Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Wilhelm Berger, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu sau Liviu Glodeanu etc.; Corneliu Cezar, Mihai Moldovan, Ştefan Zorzor, Octavian Nemescu, Costin Miereanu, Corneliu Dan Georgescu, Lucian Meţianu etc., de altă parte. Lista, incompletă, nu face decît să-i frustreze pe nedrept pe unii dintre ei. în cele mai multe din lucrările lor, un spirit compoziţional robust se evidenţiază, sunetele sînt convertite să vibreze direct, evocator, într-o anume intimitate şi căldură expresivă, sînt polisate cel mai adesea pînă la strălucire perfectă. Există deci un epifenomen continuu în compoziţia românească. Un fenomen de întrepătrundere, de înrîurire, o solidaritate ideo­logică, înţeleasă generos, o devenire de care, chiar cei ce n-au sesizat-o, sunt perfect legaţi. Epifenomenul muzicii izvorăşte la rîndu-i dintr-un crez estetic adine, dincolo de configurările for­male pe care, temporal, le poate lua arta (acele formalizări uneori dezamăgitoare), dintr-o estetică, ars poetica, cu care muzica ro­mânească s-a confruntat, şi din ale căror filoane de sensibilitate s-a exprimat. Şi de aceea nu cred greşit a spune că între muzica generaţiei compozitorilor Zeno Vancea sau Ion Dumitrescu şi cea a lui Tiberiu Olah sau Doru Popovici există contururi care le sunt asemănătoare, că aceştia din urmă sunt în prelungire identifica­bili în lucrările generaţiei celei mai tinere (pînă la un anumit moment, desigur), Corneliu Dan Georgescu, Lucian Meţianu, Oc­tavian Nemescu etc... Dacă e aşa, rezultă clar vectorii polarizatori care străbat creaţia noastră muzicală. Dintr-un alt punct de vedere, e de discutat asupra succeselor pe care muzica românească le-a obţinut şi le obţine în concertul mondial al valorilor. O sumă întreagă de lucrări, mai vechi sau mai noi, s-au detaşat pe plan mondial, lucrări de Paul Constanti­nescu, Ion Dumitrescu, Mihail Jora, Ovidiu Varga şi alţii, din generaţia medie de compozitori. Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Anatol Vieru, Pascal Bentoiu, Cornel Ţăranu, Theodor Grigoriu, Wihelm Berger, Tiberiu Olah etc., fie în execuţii publice, sau înregistrări, fie obţinînd numeroase premii internaţionale la diferite concursuri. Deşi încă timid, şcoala de compoziţie românească începe să se impună pe plan european. Poţi găsi plăcute surprize, în cărţi ce îşi propun o panoramă largă a muzicii contemporane, des­coperind note, fie şi sumare, cu referire la nume din compoziţia noastră, aşa cum se întîmplă în volumul „MODERNE MUSIK- 1945-1965“ al lui Ulrich Didelius. Păcat însă că informaţiile sunt sumare, că numele sunt prea puţine, contactul autorului cu muzica românească făcîndu-se cu un an înaintea apariţiei cărţii, la un festival „Toamna varşoviană", unde lucrări de S. Niculescu, T. Olah şi A. Stroe s-au executat. Se fac eforturi prea puţine, totuşi, de popularizare a muzicii româneşti peste hotare. Atîtea manifestări internaţionale care ne-ar putea situa ca un centru de mare pers­pectivă în momentul de azi, rămîn neonorate prin absenţa noastră nejustificată. Mai există o anomalie care creează prejudicii rit­mului audiţiilor din muzica românească. Programările compozi­torilor se fac după criterii foarte libere, aşa încît, critic fiind, interesîndu-te continuitatea unor linii de forţă exprimate într-un şir de opusuri, e aproape imposibil să le afli în unele cazuri. Un exemplu cu totul întîmplător: Tiberiu Olah a fost cîntat în primă audiţie acum două stagiuni de către Orchestra Radio­­televiziuni, cu piesa Poarta sărutului; de atunci, de doi ani deci, nici o lucrare nu i s-a mai cîntat, în acest răstimp, pe care îl presu­punem febril. Tiberiu Olah n-a mai realizat oare nimic ? Faptul că o cantitate de muzică nouă rămîne în fiecare an neaudiată poate crea o falsă impresie asupra mişcării creaţiei de la noi. Se poate spune că destinul muzicii româneşti a ajuns, în prezent, la vîrsta plenitudinii, a atins momentul regăsirii de sine, într-o ciocnire de idei contrare, de infiltrare universalistă şi sinteză a conştiinţei naţionale. Ascensiv, pe o spirală continuă, val după val, s-a conturat o restitutio in integrum a spiritualităţii muzicii noastre, exprimată ideal aproape, în sonurile folclorului muzical, în straturile sale cele mai pure, transferate acum „culturii majore", aşa cum o numea Lucian Blaga. S-ar putea ca ciocnirea ideativă despre care vorbeam, dintre naţional şi universal, să fi dat o sinteză de un interes deosebit pentru artă în general. După pă­rerile unor străini care s-au aplecat asupra cîtorva dintre lucrările muzicii noastre, sinteza ar fi cu totul inedită pe plan european. Se poate. Neputînd să ne detaşăm total de universul din care, existenţial, produsul artistic face parte, suntem­ nevoiţi să conclu­zionăm că sinteza a fost în ori­ce caz deosebit de fecundă. Aşadar, deşi lipsită de zgomotul adesea exterior al unor mişcări artistice de aiurea, în liniştea atelierelor ei, ritmul muzicii ro­mâneşti a fost frămîntat. El nu a avut niciodată nimic întîmplător şi nu are nici acum efemeritate. Un continuum, o permanenţă, care probabil a necesitat această muncă de modelare, i-a stat de la început drept semn. Pulsaţiile la care a ajuns pot fi numite intra­­mundane. Muzica românească a reuşit să dea o replică, să menţină un dialog, aceasta mi se pare interesant, nu să stea sub influenţa unor culturi, a reuşit să se plaseze mai totdeauna în sfera ei înseşi reflexivă, meditativă, agogică. Prin tinerele generaţii, ea îşi afirmă, de fapt viitorul. Tonul nou muzical mi se pare şi el de o sinceritate nudă, că pătrunde cu toate antenele sale, cu toată sensibilitatea în tonalităţile cele mai grave. Rămîne de cîştigat o persuasivă armonie între fond şi formă, de găsit un modus vivendi care s-o integreze în acest flux continuu, și să n-o îndrepte spre o proiectare total autarhică. Iancu DUMITRESCU muzică ■­ ARPEGII ECOURI ROMANEŞTI Revista budapestană „Film- Szinhăz-Muszika“ („Film-tea­­tru-muzică") dedică nume­roase articole şi ilustraţii artei româneşti. Un spaţiu deosebit de mare este consacrat „Festivalului muzical“ din Timişoara, din programul căruia semnatarul cronicii, Imre Fábián, eviden­ţiază opera lui Sabin Drăgoi, Năpasta, interpretarea artistu­lui Emil Rotundu in rolul mar­chizului Posa din Don Carlos, „ansamblul bucureştean de re­nume mondial Musica Nova“, Filarmonica de Stat „Bana­tul“ dirijată de Nicolae Boboc, Memento şi Omagiu lui Brân­­cuşi din Coregrafia poetică de Alexandru Schneider in pre­zentarea studioului de balet, măestria „renumitului violo­nist român Ion Voicu“, precum şi cea a dirijorilor Mircea Hoi­­nic şi Ion Românu. Articolul elogiază frumuseţea sălii de concert a Şcolii de Muzică din Timişoara, care a găzduit ma­­joritatea manifestărilor. TELF.PORTRET MUZICAL Un remarcabil profil al com­pozitorului Gheorghe Dumi­trescu ne-a prezentat duminică televiziunea, prin străduinţa muzicologului Vasile Donose. Au fost­ evocate, cu acest pri­­lej, operele Ion Vodă cel Cum­plit, Răscoala, Fata cu garoa­fe şi impunătoarele oratorii Griviţa, Zorile de aur, Tudor Vladimirescu. Decebal, ultima lucrare a acestui creator struc­tural legat de melosul popular românesc, va fi probabil cea dinţii premieră a Operei Ro­mâne in noua stagiune. Scenă de ansamblu din METAMORFOZELE lui HINDEMITH BALETUL ROMÂNESC ÎN LUME Statistica situează baletul Operei Ro­mâne printre primele colective artistice a căror activitate peste hotare contribuie la afirmarea culturii româneşti în lume. Peste 20 de turnee în mai puțin de 10 ani — şi, nota bene, intr-un ritm cres­­cînd, astfel că in stagiunea care s-a în­cheiat dansatorii noştri au fost prezenţi în 14 oraşe din 7 ţări, între altele la 3 festivaluri internaţionale de faimă — în­seamnă foarte mult dacă subliniem că activitatea la sediu nu a fost decît într-o măsură infimă stinjenită. Din Liban pînă în Cuba, de la Moscova la Atena, in Iu­goslavia şi Italia, Portugalia şi Bulgaria, la Budapesta, Berlin sau Varşovia, Ma­drid, Paris sau Praga (în total, în cele mai importante oraşe din 15 ţări) aplau­zele se adună intr-o cunună glorioasă nim­­icînd renum­ele acestui merituos colectiv. „Trupa română este astăzi una dintre cele mai bune din lume“ afirma la 20 iulie 1983 ziarul florentin „La nazione“, pentru ca René Sirvin să susţină — peste doi ani — acelaşi lucru în „L’Aurore". Opiniile unanime ale cronicarilor, concentrate în remarca apărută în „Sovetskaia Rossia" din 3 septembrie 1965 (Moscova), sunt că spectacolele românilor cuceresc „prin înal­ta ţinută dramatică a soliştilor, prin disci­plina severă şi prin precizia strictă a scenelor de ansamblu“. Este normal ca a­­pariţiile dansatorilor să obţină „un suc­ces fabulos“, („Vida de Madrid“, 9 august 1967), atunci cînd poate fi văzut un La­cul lebedelor „mai mult decît perfect“ (după cum scria la 29 decembrie 1967 un ziar din Beirut). De altfel, Lacul lebedelor, baletul clasic prin excelenţă (clasicul este în coregrafie produs al romantismului), s-a bucurat pretutindeni de preţuire, fi­ind partea „tare“ a repertoriului de tur­neu, secondat de Giselle. Nu mai puţin răsunet au avut lucrările moderne, între care piesele româneşti Prinţ şi cerşetor de Próféta, Iancu Ji­­anu“ de Chiriac, întoarcerea din a­­dîncuri de Jora, Nastasia de Trăilescu (create de Oleg Danovschi), La piaţa de Jora (Tilde Urseanu), Rapsodia a II-a de Enescu, Coloana infinită de Olah (Vasile M­­arcu). Stilul clasic, cultivat cu îngrijire, este relevabil atit la solişti, cit şi la ansamblu (nu o dată caracterizat drept personajul numărul unu al baletu­lui Operei bucureştene), cel modern, încă în perioada de cristalizare — un avint nota­bil s-a înregistrat cu titlurile apărute in ca­drul studioului — urmează să-şi găsească un profil particular, decantat de influenţe­le unor maniere expresioniste sau idiliste. Divorţul de opinii între cronicari se pro­duce tocmai relativ la creaţiile de inven­ţie pur originală : despre Scene nocturne (muzica de Vieru, coregrafia de Danov­­schi), J. Forlacroix scria în „Sud-Ouest“ din Bordeau( 6 iunie 1969): „un balet de felul acesta este extraordinar“ pentru ca „Wiener Zeitung“ să susţină, dimpotrivă, că evenimentul baletului nu s-a petrecut pe scenă, ci mai mult in fosa de orches­tră“ (unde cînta excelentul cor „Madri­gal“). Ca şi in literatură, plastică, mu­zică, etc., şi în coregrafie nivelul gene­ral depinde nu numai de valoarea inter­pretativă, ci şi de cea a creaţiei originale care, în peisajul universal contemporan, poate impune o sensibilitate, o concepţie şi o expresie inedite. Coregrafii noştri se străduiesc in acest sens, căutînd surse di­verse de inspiraţie, un punct de sprijin important fiindu-le muzica românească nouă­­nu numai cea concepută într-un a­­semenea scop, ci şi, cu precădere, cea „pură“, ale cărei sugestii par a fi mult mai fructuoase, întrucit exclud fabulaţia, atitudinea explicită, gestul narativ, lăsind loc expresiei cinetico-spaţiale corespon­dente celei muzicale). Perspectivele care se întrezăresc pentru baletul Operei Române sînt promiţătoare. Avînd in repertoriu majoritatea pieselor clasice, lărgind investigaţia in zona mo­dernă, îndeosebi prin tendinţa de a a­­firma un stil naţional, bucurîndu-se de o reputaţie universală, colectivul acesta harnic şi talentat îşi va împărţi efortu­rile între spectacolele pentru bucureşteni (şi nu numai pentru ei — ideea organiza­torică a momentului actual preconizind o mai susţinută prezenţă în alte centre culturale ale ţării) şi spectacolele de peste hotare, domeniu în care cererea este mare și calitatea ofertei o justifică. Petre CODREANU Acest „Da !“ rostit, într-un glas de toată suflarea românească, acest „Da !“, rostit, de Congres, în numele partidului, al întregu­lui popor, pentru lu­minosul program de dezvoltare socialistă a patriei, acest „Da !“ rostit de noi toţi, pen­tru ca cel mai iubit fiu al neamului să rămină mai departe in fruntea statului, veghind la împlinirea destinelor ţării — acest „Da !“, care a răsunat, în aceste zile, în cel mai înalt for al comunişti­lor — a fost — şi nici nu se putea altminteri — tema majoră sub ca­re s-au înscris toate programele televiziu­nii în săptămîna care a trecut. Am putut astfel ur­mări, cu toţii, înalta ţinută, plină de răs­pundere, a luărilor de cuvînt, spiritul lucid în care au fost privite etapele parcurse, ca şi drumurile de suiş pe care le vom străbate. Amplele „ediţii spe­ciale“ consacrate Con­gresului ne-au oferit posibilitatea de a simţi — mai mult chiar de­cît o poate face pagina de ziar — atmosfera caldă, electrizantă, care a domnit în aceste zile de importanţă is­torică pentru soarta ţării, nn cel mai înalt sfat al celor mai buni fii ai patriei. Şi tot cu Micul ecran acest prilej am putut urmări — datorită ima­ginilor captate de ope­ratorii televiziunii — luările de cuvînt ale invitaţilor, de peste ho­tare, la Congres. Am putut constata astfel, — a cita oară ? — ma­rea preţuire, înaltul prestigiu de care se bucură ţara noastră, politica partidului nos­tru. Cit priveşte ins­tantaneele din pauze, ele au avut valoarea de a ne oferi, parcă, un contact, nemijlocit cu fiecare participant la Congres. Da! S-a continuat și bine s-a făcut — în aceste zile — programarea u­­nor emisiuni menite să ofere telespectatorilor imaginea României — azi, şi tot atîtea rac­­courc­-uri ale lungilor şi nu odată anevoioa­selor itinerarii stră­bătute — pentru împli­nirea destinelor ei — de ţara toată, în acest sfert de veac de Liber­tate. Am dori, de aceea, ca organizatorii pro­gramelor să ţină sea­mă, pe viitor, de con­cluziile pe care chiar programele difuzate în aceste zile de însem­nate bilanţuri le im­pun. Şi să ţină seama, mai ales, de con­cluziile expuse cu pri­vire la cele mai însem­nate sectoare ale acti­vităţii politice, econo­mice, ideologice, cul­turale (deci şi cu pri­vire la televiziune) — la tribuna sfatului co­muniştilor, în chiar Raportul — istoric — al secretarului general al partidului. Mai mult ca oricînd, se impune, in zilele ce vin, abordarea cu cu­raj, luciditate şi ma­turitate a problemelor de tot felul, o luptă aprigă cu superficiali­tatea, cu teama de a aborda frontal, bărbă­­teşte, înţelept, greută­ţile de tot felul care stau în mod obiectiv într-un drum ce pre­supune atîtea şi atîtea curbe ascendente. Programarea unor omisiuni de dezbatere, — mai la obiect, mai in temă, mai direct, cu concluzii practice şi i­­mediate, mai curajoa­se decît s-au realizat pînă acum — oglindi­rea cit mai pluriva­lentă a marilor prefa­ceri din conştiinţa so­cialistă a celor mai variate pături ale a­­cestui popor al nostru, prezentarea — pe cit mai multe faţete, — a Spiritualităţii româ­neşti, mai efervescente ca nicicînd pe pămîn­­tul ţării, aducerea la lumina reflectoarelor a şuvoiului viu, cald, de viaţă, pe care o trăiesc cei 20.000.000 de locuitori ai României — iată cîteva teme co­­vîrşitor de greu de abordat, teme pasio­nante, pe care le-ar invidia orice organi­zator de program tv din lume ! ARGUS România literara 29

Next