România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-08-14 / nr. 33
PERMANENTE ALE ARTEI MUZICALE Sume, cuprinderi, justificări căutate profund, intensificări de linii şi fluenţe, evoluţii sonore subconştient reverberate, toate desfăşoară minuţios, intr-un întreg joc caleidoscopic de sunete, timbrul climatului interior, sigiliul, pecetea concentrării creatoare. Sondarea sonurilor, găsirea drumurilor, cucerirea seninătăţii sunt revelări ale unor confruntări fundamentale de idei şi invenţii , invenţii autentice, la antipodul convenţiei manieriste, mimetice, chiar dacă uneori puteau dovedi oscilări incerte. Aceste rînduri, mai vechi, recitindu-le azi, mi-au apărut pline de înţeles. într-adevăr, nu se pot concepe devenirile actuale ale creaţiei româneşti, fără a înţelege întrepătrunderea esenţială, vadul evoluţiei gîndirii componistice naţionale, cu însumările ei calitative şi cantitative, compactate în ceea ce numim tradiţie, climat de bază unor noi irumperi. Desigur, ideea înţelegerii tradiţiei a luat forme diferite de-a lungul timpului. Importante în descrierea acestora rămîn momentelecheie, articulările de salturi , începuturile muzicii culte, apoi formarea ideii de şcoală naţională, apariţia unor personalităţi cu autentică chemare, care au ridicat înclinaţiile potenţiale la reală proiectare artistică, momentul etapei maxime, Enescu, postenescianismul şi contactul cu modalităţile mai noi de expresie. Amplificarea diagramei este evidentă şi reală. După punctul crucial, Enescu, întreaga fizionomie a muzicii româneşti a fost alta. Ultimele decenii au adus cu ele inestimabile cantităţi de artă. Se poate vorbi de o explorare exhaustivă a tuturor virtuţilor formale ale materiei geologic-muzicale, de o diversitate stilistică oglindită în opţiuni distincte pentru felurite maniere de lucru şi sisteme, de o arie expresivă cuprinsă între tonul crud, frust folcloric şi gustul rafinamentelor translucide, abstractizate, izvorîte uneori tot din primul. Porţile deschise tuturor manierelor au generat constelaţii de creatori, posibil de grupat în jurul gamei ideilor. Generaţiile, forţele cu care au venit ele s-au grupat conform unei estetici proprii în toate aceste constelaţii : Mihail Jora, Dimitrie Cuclin, Paul Constantinescu, Sabin Drăgoi, Ion Dumitrescu, Marţian Negrea, Zeno Vancea sau Gh. Dumitrescu etc., de o parte ; Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Wilhelm Berger, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu sau Liviu Glodeanu etc.; Corneliu Cezar, Mihai Moldovan, Ştefan Zorzor, Octavian Nemescu, Costin Miereanu, Corneliu Dan Georgescu, Lucian Meţianu etc., de altă parte. Lista, incompletă, nu face decît să-i frustreze pe nedrept pe unii dintre ei. în cele mai multe din lucrările lor, un spirit compoziţional robust se evidenţiază, sunetele sînt convertite să vibreze direct, evocator, într-o anume intimitate şi căldură expresivă, sînt polisate cel mai adesea pînă la strălucire perfectă. Există deci un epifenomen continuu în compoziţia românească. Un fenomen de întrepătrundere, de înrîurire, o solidaritate ideologică, înţeleasă generos, o devenire de care, chiar cei ce n-au sesizat-o, sunt perfect legaţi. Epifenomenul muzicii izvorăşte la rîndu-i dintr-un crez estetic adine, dincolo de configurările formale pe care, temporal, le poate lua arta (acele formalizări uneori dezamăgitoare), dintr-o estetică, ars poetica, cu care muzica românească s-a confruntat, şi din ale căror filoane de sensibilitate s-a exprimat. Şi de aceea nu cred greşit a spune că între muzica generaţiei compozitorilor Zeno Vancea sau Ion Dumitrescu şi cea a lui Tiberiu Olah sau Doru Popovici există contururi care le sunt asemănătoare, că aceştia din urmă sunt în prelungire identificabili în lucrările generaţiei celei mai tinere (pînă la un anumit moment, desigur), Corneliu Dan Georgescu, Lucian Meţianu, Octavian Nemescu etc... Dacă e aşa, rezultă clar vectorii polarizatori care străbat creaţia noastră muzicală. Dintr-un alt punct de vedere, e de discutat asupra succeselor pe care muzica românească le-a obţinut şi le obţine în concertul mondial al valorilor. O sumă întreagă de lucrări, mai vechi sau mai noi, s-au detaşat pe plan mondial, lucrări de Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Mihail Jora, Ovidiu Varga şi alţii, din generaţia medie de compozitori. Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Anatol Vieru, Pascal Bentoiu, Cornel Ţăranu, Theodor Grigoriu, Wihelm Berger, Tiberiu Olah etc., fie în execuţii publice, sau înregistrări, fie obţinînd numeroase premii internaţionale la diferite concursuri. Deşi încă timid, şcoala de compoziţie românească începe să se impună pe plan european. Poţi găsi plăcute surprize, în cărţi ce îşi propun o panoramă largă a muzicii contemporane, descoperind note, fie şi sumare, cu referire la nume din compoziţia noastră, aşa cum se întîmplă în volumul „MODERNE MUSIK- 1945-1965“ al lui Ulrich Didelius. Păcat însă că informaţiile sunt sumare, că numele sunt prea puţine, contactul autorului cu muzica românească făcîndu-se cu un an înaintea apariţiei cărţii, la un festival „Toamna varşoviană", unde lucrări de S. Niculescu, T. Olah şi A. Stroe s-au executat. Se fac eforturi prea puţine, totuşi, de popularizare a muzicii româneşti peste hotare. Atîtea manifestări internaţionale care ne-ar putea situa ca un centru de mare perspectivă în momentul de azi, rămîn neonorate prin absenţa noastră nejustificată. Mai există o anomalie care creează prejudicii ritmului audiţiilor din muzica românească. Programările compozitorilor se fac după criterii foarte libere, aşa încît, critic fiind, interesîndu-te continuitatea unor linii de forţă exprimate într-un şir de opusuri, e aproape imposibil să le afli în unele cazuri. Un exemplu cu totul întîmplător: Tiberiu Olah a fost cîntat în primă audiţie acum două stagiuni de către Orchestra Radioteleviziuni, cu piesa Poarta sărutului; de atunci, de doi ani deci, nici o lucrare nu i s-a mai cîntat, în acest răstimp, pe care îl presupunem febril. Tiberiu Olah n-a mai realizat oare nimic ? Faptul că o cantitate de muzică nouă rămîne în fiecare an neaudiată poate crea o falsă impresie asupra mişcării creaţiei de la noi. Se poate spune că destinul muzicii româneşti a ajuns, în prezent, la vîrsta plenitudinii, a atins momentul regăsirii de sine, într-o ciocnire de idei contrare, de infiltrare universalistă şi sinteză a conştiinţei naţionale. Ascensiv, pe o spirală continuă, val după val, s-a conturat o restitutio in integrum a spiritualităţii muzicii noastre, exprimată ideal aproape, în sonurile folclorului muzical, în straturile sale cele mai pure, transferate acum „culturii majore", aşa cum o numea Lucian Blaga. S-ar putea ca ciocnirea ideativă despre care vorbeam, dintre naţional şi universal, să fi dat o sinteză de un interes deosebit pentru artă în general. După părerile unor străini care s-au aplecat asupra cîtorva dintre lucrările muzicii noastre, sinteza ar fi cu totul inedită pe plan european. Se poate. Neputînd să ne detaşăm total de universul din care, existenţial, produsul artistic face parte, suntem nevoiţi să concluzionăm că sinteza a fost în orice caz deosebit de fecundă. Aşadar, deşi lipsită de zgomotul adesea exterior al unor mişcări artistice de aiurea, în liniştea atelierelor ei, ritmul muzicii româneşti a fost frămîntat. El nu a avut niciodată nimic întîmplător şi nu are nici acum efemeritate. Un continuum, o permanenţă, care probabil a necesitat această muncă de modelare, i-a stat de la început drept semn. Pulsaţiile la care a ajuns pot fi numite intramundane. Muzica românească a reuşit să dea o replică, să menţină un dialog, aceasta mi se pare interesant, nu să stea sub influenţa unor culturi, a reuşit să se plaseze mai totdeauna în sfera ei înseşi reflexivă, meditativă, agogică. Prin tinerele generaţii, ea îşi afirmă, de fapt viitorul. Tonul nou muzical mi se pare şi el de o sinceritate nudă, că pătrunde cu toate antenele sale, cu toată sensibilitatea în tonalităţile cele mai grave. Rămîne de cîştigat o persuasivă armonie între fond şi formă, de găsit un modus vivendi care s-o integreze în acest flux continuu, și să n-o îndrepte spre o proiectare total autarhică. Iancu DUMITRESCU muzică ■ ARPEGII ECOURI ROMANEŞTI Revista budapestană „Film- Szinhăz-Muszika“ („Film-teatru-muzică") dedică numeroase articole şi ilustraţii artei româneşti. Un spaţiu deosebit de mare este consacrat „Festivalului muzical“ din Timişoara, din programul căruia semnatarul cronicii, Imre Fábián, evidenţiază opera lui Sabin Drăgoi, Năpasta, interpretarea artistului Emil Rotundu in rolul marchizului Posa din Don Carlos, „ansamblul bucureştean de renume mondial Musica Nova“, Filarmonica de Stat „Banatul“ dirijată de Nicolae Boboc, Memento şi Omagiu lui Brâncuşi din Coregrafia poetică de Alexandru Schneider in prezentarea studioului de balet, măestria „renumitului violonist român Ion Voicu“, precum şi cea a dirijorilor Mircea Hoinic şi Ion Românu. Articolul elogiază frumuseţea sălii de concert a Şcolii de Muzică din Timişoara, care a găzduit majoritatea manifestărilor. TELF.PORTRET MUZICAL Un remarcabil profil al compozitorului Gheorghe Dumitrescu ne-a prezentat duminică televiziunea, prin străduinţa muzicologului Vasile Donose. Au fost evocate, cu acest prilej, operele Ion Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe şi impunătoarele oratorii Griviţa, Zorile de aur, Tudor Vladimirescu. Decebal, ultima lucrare a acestui creator structural legat de melosul popular românesc, va fi probabil cea dinţii premieră a Operei Române in noua stagiune. Scenă de ansamblu din METAMORFOZELE lui HINDEMITH BALETUL ROMÂNESC ÎN LUME Statistica situează baletul Operei Române printre primele colective artistice a căror activitate peste hotare contribuie la afirmarea culturii româneşti în lume. Peste 20 de turnee în mai puțin de 10 ani — şi, nota bene, intr-un ritm crescînd, astfel că in stagiunea care s-a încheiat dansatorii noştri au fost prezenţi în 14 oraşe din 7 ţări, între altele la 3 festivaluri internaţionale de faimă — înseamnă foarte mult dacă subliniem că activitatea la sediu nu a fost decît într-o măsură infimă stinjenită. Din Liban pînă în Cuba, de la Moscova la Atena, in Iugoslavia şi Italia, Portugalia şi Bulgaria, la Budapesta, Berlin sau Varşovia, Madrid, Paris sau Praga (în total, în cele mai importante oraşe din 15 ţări) aplauzele se adună intr-o cunună glorioasă nimicînd renumele acestui merituos colectiv. „Trupa română este astăzi una dintre cele mai bune din lume“ afirma la 20 iulie 1983 ziarul florentin „La nazione“, pentru ca René Sirvin să susţină — peste doi ani — acelaşi lucru în „L’Aurore". Opiniile unanime ale cronicarilor, concentrate în remarca apărută în „Sovetskaia Rossia" din 3 septembrie 1965 (Moscova), sunt că spectacolele românilor cuceresc „prin înalta ţinută dramatică a soliştilor, prin disciplina severă şi prin precizia strictă a scenelor de ansamblu“. Este normal ca apariţiile dansatorilor să obţină „un succes fabulos“, („Vida de Madrid“, 9 august 1967), atunci cînd poate fi văzut un Lacul lebedelor „mai mult decît perfect“ (după cum scria la 29 decembrie 1967 un ziar din Beirut). De altfel, Lacul lebedelor, baletul clasic prin excelenţă (clasicul este în coregrafie produs al romantismului), s-a bucurat pretutindeni de preţuire, fiind partea „tare“ a repertoriului de turneu, secondat de Giselle. Nu mai puţin răsunet au avut lucrările moderne, între care piesele româneşti Prinţ şi cerşetor de Próféta, Iancu Jianu“ de Chiriac, întoarcerea din adîncuri de Jora, Nastasia de Trăilescu (create de Oleg Danovschi), La piaţa de Jora (Tilde Urseanu), Rapsodia a II-a de Enescu, Coloana infinită de Olah (Vasile Marcu). Stilul clasic, cultivat cu îngrijire, este relevabil atit la solişti, cit şi la ansamblu (nu o dată caracterizat drept personajul numărul unu al baletului Operei bucureştene), cel modern, încă în perioada de cristalizare — un avint notabil s-a înregistrat cu titlurile apărute in cadrul studioului — urmează să-şi găsească un profil particular, decantat de influenţele unor maniere expresioniste sau idiliste. Divorţul de opinii între cronicari se produce tocmai relativ la creaţiile de invenţie pur originală : despre Scene nocturne (muzica de Vieru, coregrafia de Danovschi), J. Forlacroix scria în „Sud-Ouest“ din Bordeau( 6 iunie 1969): „un balet de felul acesta este extraordinar“ pentru ca „Wiener Zeitung“ să susţină, dimpotrivă, că evenimentul baletului nu s-a petrecut pe scenă, ci mai mult in fosa de orchestră“ (unde cînta excelentul cor „Madrigal“). Ca şi in literatură, plastică, muzică, etc., şi în coregrafie nivelul general depinde nu numai de valoarea interpretativă, ci şi de cea a creaţiei originale care, în peisajul universal contemporan, poate impune o sensibilitate, o concepţie şi o expresie inedite. Coregrafii noştri se străduiesc in acest sens, căutînd surse diverse de inspiraţie, un punct de sprijin important fiindu-le muzica românească nouănu numai cea concepută într-un asemenea scop, ci şi, cu precădere, cea „pură“, ale cărei sugestii par a fi mult mai fructuoase, întrucit exclud fabulaţia, atitudinea explicită, gestul narativ, lăsind loc expresiei cinetico-spaţiale corespondente celei muzicale). Perspectivele care se întrezăresc pentru baletul Operei Române sînt promiţătoare. Avînd in repertoriu majoritatea pieselor clasice, lărgind investigaţia in zona modernă, îndeosebi prin tendinţa de a afirma un stil naţional, bucurîndu-se de o reputaţie universală, colectivul acesta harnic şi talentat îşi va împărţi eforturile între spectacolele pentru bucureşteni (şi nu numai pentru ei — ideea organizatorică a momentului actual preconizind o mai susţinută prezenţă în alte centre culturale ale ţării) şi spectacolele de peste hotare, domeniu în care cererea este mare și calitatea ofertei o justifică. Petre CODREANU Acest „Da !“ rostit, într-un glas de toată suflarea românească, acest „Da !“, rostit, de Congres, în numele partidului, al întregului popor, pentru luminosul program de dezvoltare socialistă a patriei, acest „Da !“ rostit de noi toţi, pentru ca cel mai iubit fiu al neamului să rămină mai departe in fruntea statului, veghind la împlinirea destinelor ţării — acest „Da !“, care a răsunat, în aceste zile, în cel mai înalt for al comuniştilor — a fost — şi nici nu se putea altminteri — tema majoră sub care s-au înscris toate programele televiziunii în săptămîna care a trecut. Am putut astfel urmări, cu toţii, înalta ţinută, plină de răspundere, a luărilor de cuvînt, spiritul lucid în care au fost privite etapele parcurse, ca şi drumurile de suiş pe care le vom străbate. Amplele „ediţii speciale“ consacrate Congresului ne-au oferit posibilitatea de a simţi — mai mult chiar decît o poate face pagina de ziar — atmosfera caldă, electrizantă, care a domnit în aceste zile de importanţă istorică pentru soarta ţării, nn cel mai înalt sfat al celor mai buni fii ai patriei. Şi tot cu Micul ecran acest prilej am putut urmări — datorită imaginilor captate de operatorii televiziunii — luările de cuvînt ale invitaţilor, de peste hotare, la Congres. Am putut constata astfel, — a cita oară ? — marea preţuire, înaltul prestigiu de care se bucură ţara noastră, politica partidului nostru. Cit priveşte instantaneele din pauze, ele au avut valoarea de a ne oferi, parcă, un contact, nemijlocit cu fiecare participant la Congres. Da! S-a continuat și bine s-a făcut — în aceste zile — programarea unor emisiuni menite să ofere telespectatorilor imaginea României — azi, şi tot atîtea raccourc-uri ale lungilor şi nu odată anevoioaselor itinerarii străbătute — pentru împlinirea destinelor ei — de ţara toată, în acest sfert de veac de Libertate. Am dori, de aceea, ca organizatorii programelor să ţină seamă, pe viitor, de concluziile pe care chiar programele difuzate în aceste zile de însemnate bilanţuri le impun. Şi să ţină seama, mai ales, de concluziile expuse cu privire la cele mai însemnate sectoare ale activităţii politice, economice, ideologice, culturale (deci şi cu privire la televiziune) — la tribuna sfatului comuniştilor, în chiar Raportul — istoric — al secretarului general al partidului. Mai mult ca oricînd, se impune, in zilele ce vin, abordarea cu curaj, luciditate şi maturitate a problemelor de tot felul, o luptă aprigă cu superficialitatea, cu teama de a aborda frontal, bărbăteşte, înţelept, greutăţile de tot felul care stau în mod obiectiv într-un drum ce presupune atîtea şi atîtea curbe ascendente. Programarea unor omisiuni de dezbatere, — mai la obiect, mai in temă, mai direct, cu concluzii practice şi imediate, mai curajoase decît s-au realizat pînă acum — oglindirea cit mai plurivalentă a marilor prefaceri din conştiinţa socialistă a celor mai variate pături ale acestui popor al nostru, prezentarea — pe cit mai multe faţete, — a Spiritualităţii româneşti, mai efervescente ca nicicînd pe pămîntul ţării, aducerea la lumina reflectoarelor a şuvoiului viu, cald, de viaţă, pe care o trăiesc cei 20.000.000 de locuitori ai României — iată cîteva teme covîrşitor de greu de abordat, teme pasionante, pe care le-ar invidia orice organizator de program tv din lume ! ARGUS România literara 29