România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
„— Dacă ești comunist, răspunde-mi, te rog, dacă este posibil să pun în practică recomandările aduse ?“ „— Domnule ministru, sunt aici două probleme : prima : eu v-am adus recomandările. Aceasta a fost misiunea mea. A doua problemă : răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Răspunsul meu este că aceste recomandări nu se pot pune în practică, întrucît ele au ajuns tîrziu la mine şi, prin mine, la fel de tîrziu la dumneavoastră.“ Intinzîndu-mi mîna de plecare şi strîngînd-o cu putere pe a mea, mi-a spus : Iţi mulţumesc.“ Aşa s-a legat prietenia noastră. După cîţiva ani, mi-a dăruit o lucrare de a sa cu următoarea dedicaţie : „In amintirea convorbirii noastre de sub cetatea Devei“. Au fugit anii... Ultima dată am vorbit cu dînsul cam cu două săptămîni înaintea morţii sale, cu ocazia sesiunii Marii Adunări Naţionale. După ce ne-am strîns mîna, şi cum îl știam grav suferind, l-am întrebat de sănătate. Mi-a răspuns : „— Dragă Sencovici, sínt bolnav. Ştiu că am să mor în curînd și că nu există nici o scăpare. Cred că ai văzut că sínt luminări care, după ce sínt aprinse, se moaie repede, se încovoaie, picură și ard strîmb de tot. Sínt urîte. Ai văzut însă şi luminări care, după ce sînt aprinse, ard frumos, luminează din plin şi nu se îndoaie pînă la ultima picătură. Vezi, o astfel de luminare aş vrea să fiu eu, aşa vreau să mor. Să ard pînă la ultima picătură a vieţii mele.“ L-am vizitat odată acasă. Printre altele, mi-a istorisit şi o scenă cu cineva cam dezorientat asupra mersului vremurilor noi. Măi omule, i-a spus dr. Petru Groza, există un bărbat îndrăgostit. Spune chiar el că este îndrăgostit. Iubita lui este însă dincolo de un gard, unde-l aşteaptă nerăbdătoare. Bărbatul vrea şi el să meargă la dînsa, însă curtea este împrejmuită cu un gard înalt. Bărbatul se uită la dreapta, la stînga, se preumblă şi socoteşte dacă gardul nu este prea înalt şi dacă nu cumva dincolo de gard nu mai este şi o groapă. Ce fel de bărbat este acesta în ochii dumitale ? Ce fel de dragoste poate fi dragostea lui ? Dacă el este cu adevărat bărbat, dacă iubirea lui este sinceră şi puternică, el trebuie să sară gardul, să treacă prin orice primejdie şi să-şi strîngă iubita la piept. Dacă dumneata spui că eşti îndrăgostit şi această dragoste se numeşte patrie, atunci ce te mai învîrteşti ? De ce ţi-e frică de greutăţi ? De ce nu sari gardul, chiar cu riscul că te aşteaptă greutăţi, lovituri ? Sări ! Apucă-te de treabă ! Munceşte şi luptă în interesul acestei dragoste, în interesul PATRIEI tale. Citind aceste rînduri, poate că în sinea dumneavoastră veţi fi înclinat să spuneţi : „— Mult timp trebuie să mai aibă Sencovici, dacă îşi poate permite să scrie o scrisoare atît de lungă.“ Credeţi-mă că nu v-am scris pentru că aş fi dispus de prea mult timp liber. Dacă ar fi vorba de aşa ceva, atunci nu v-aş fi scris niciodată. In paranteză fie spus, această scrisoare a fost făcută în timpul meu strict necesar de odihnă, adică noaptea. V-am scris pentru că realmente simţeam nevoia unei mărturisiri. Vă doresc toate cele bune, multă sănătate şi viaţă lungă. In 1945, la Lupeni, Noaptea, cînd bat la uşa meaiu evlavie, bunicilor mei Voi, cei ascunşi acolo între pămînt şi cel vechi răsărit al nopţii, veşmîntu-i de etern oglinda vremii, albă, vă cotropeşte ochiul ! voi, solii mei prea vîrstnici trudind la templu-mi fraged voi, dar tîrziu al rugii şi matcă pentru rugă şi rădăcina spusă cu inima rănită de păsările lumii, visînd melancolii mi-aduceţi amăgirea de fin cosit, în casă îndoliate păsări ascunse lingă prispă din piatră chipuri arse, de sfinţi pictaţi în răni din putrede vopsele şi din uimiri pe ziduri dormind pe chipul lumii, voi, blînzi aezi uitaţi ce-aţi ars cuminţi în ruguri şi-aţi cutezat fîntîni sub cerul smuls din piatră, zidit altar odihnei pe drumuri cînd gîndite, cînd visului jertfite voi, măsuratul soare în palide ocoluri născuţi pentru lumină din umbră fără glas cu bărbile nerase, muiate în nesomn cînd încă se întîmplă să cadă-n lacuri stele — şoptite căror datini şi căror asfinţituri ? — lingă seminţe zăceţi, voi marii răzvrătiţi ce-n rîurile pietrei aţi şlefuit răbdarea străbunii mei de iarbă, de ceaţă şi de singe învins în veac destinul în alt destin se-ntoarce şi-n clorofila frunzei se putrezesc oglinzi tribut plătit cenuşii şi nopţii moarte-n voi voi, ce aveţi în ochi atîtea stele ninse şi soarele vă cheamă de mii de ani pe lgu anotimpuri nume, îngheţată, fără fast iarnă trece-i lumii vadul alb pierit, incert contrast pînă-n cerul, vechiu, adu-l ! Vis de templu (variantă) Plînsă pe odoare veștedă culoare părul, tragic haos zbor uitat în naos ochiul princiar soare pe altar Toamna, solitar.. glasul, cîntec slobod zbucium lin de clopot prin vitralii oarbe noaptea văzu-mi soarbe ...Ană, ană, ană culcă-te-n icoană ! Stampă cu arlechin Stampă roasâ-n ploi subţiri piruete fără paşi iluzorii tresăriri arc ascuns între arcaşi Nicolae Dragoş dans în doi, minţit alene piruete fără şir ochi pe negru şi migrene aţipite în clavir hohote de rîs, apoi clopoţind în cinic tril peste timpul smuls din noi în duminical cadril. zveltul zbor de kiraline prevestească vremii nuntă cu petale şi stamine risipite-n zori, fecundă ! Pierind din streşinile casei din strugurii uimiţi cu soare apun sub pleoape păsări, păsări întrudeparte solitare, Intrudeparte călătoare amurgul verii cade-n simţuri sfielnic fum de reci litanii răpite ape fără trup visate zboruri şi pierzanii mai trece-o zi, cu umbre lipsă pe cer uitat, în moi oglinzi numai privirii tale calea i-o urcă vulturi suferinzi. România literară .