România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Gînduri de viitor Trei tineri plasticieni-studenţi încă — Monica Damian, Victor Pavel şi Ştefan Pelmuţ — îşi expun lucrările — pictură, artă decorativă — la Ateneul Tineretului, locaş de cultură care în ultima vreme îşi afirmă tot mai mult prezenţa în viaţa artistică a Capitalei. Trei tineri foarte diferiţi, atît prin preocupările lor plastice, cît şi prin „stadiul de evoluţie" în care se află. Victor Pavel e la a patra sa confruntare cu publicul : „în 1968 am avut o participare oficială la Bienala Municipiului Bucureşti, în 1969 am participat la a V-a Bienală a artiştilor plastici amatori, apoi, in acelaşi an, am avut o expoziţie de grup la Piteşti, în holul Palatului Culturii". Tînărul pictor — care expune de altfel şi cîteva sculpturi — e preocupat in primul rind să redea materialitatea fizică a lumii, lucrările sale sunt realizate într-o tehnică mixtă cu lianturi, cleiuri, nisipuri şi cimentuiri diferite. „Poate că Dubuffet m-a impresionat foarte mult, cu ani în urmă, şi ceva din emoţia în faţa pînzelor sale se observă în încercările mele" mărturiseşte Victor Pavel. Nu ne este, de asemenea, greu să depistăm în unele din lucrările expuse influenţe salutare ale artei populare („Hora" I şi II „Fuioare"), tendinţa evidentă anuarului pictor spre o anumită sinteză a liniei şi a formei plastice. Mai ardent, mai vizionar — lucrările lui Victor Pavel nu erau totuşi lipsite de o anumită răceală — mi se pare a fi celălalt tînăr care expune, Ştefan Pelmuş. Căutările sale, deşi uneori stîngace, sînt totuşi de un dramatism impresionant, ceea ce ar putea părea neglijentă e de fapt, după părerea mea, produsul unei autentice febrilităţi şi tensiuni artistice, care anunţă un artist deosebit de interesant. Ştefan Pelmuş e la prima sa „ieşire în public", şi picturile sale sunt, mai toate, tripticuri. „Ele sunt închinate în majoritate unui om care m-a impresionat nespus de mult, un model de la facultate, un om neliniştit şi puternic". ...„Sunt înclinat să redau concentrarea lucrurilor; lucrările mele cred că seamănă cu nişte efervescenţe fiziologice, anatomice, exacerbate. De multe ori sunt neliniştit, agitat. Neliniştea asta cred că se vede şi în unele lucrări...". Proiecte de viitor : „Am unele proiecte de sculptură (schiţe de mici dimensiuni care mă interesează în momentul actual). Sunt schiţe pentru lucrări spaţiale, care să fie executate din sirmă, fier, lemn. Aceste idei, pentru a le putea pune în practică, cer o muncă asiduă, un finisaj ireproşabil, o prezentare estetică demnă. Sunt gînduri de viitor*. Transcriind cuvintele lui Ştefan Pelmuş nu r,*i-e greu să descifrez în ele ceva din frămîntarea autentică a căutărilor sale creatoare și cred că n-am să devin prea sentimental și n-am să calc regulile nescrise ale unei astfel de „cronici*, dorindu-i ca aceste „gînduri de viitor"... Lucrările expuse de Monica Damian aparţin artelor decorative — textile, ceramică. Tînăra plasticiană optează —, atît în cele în care foloseşte pînza de sac, cît şi în lucrările în faianță —, pentru o mare sobrietate cromatică, recurgind de cele mai multe ori la un desen simplu, bine stăpînit însă compoziţional. O lăudabilă siguranţă se desprinde din lucrările sale. „Ceramica şi fermţa — ne spune Monica Damian — m-au făcut să-mi schimb linia, culoarea, felul de a gîndi compoziţia. Aceste mici lucrări sînt mai degrabă studii de ceramică, studii de exprimare în ceramică". Trebuie, de asemenea, să remarcăm modul în care e folosită textura sacului, obţinîndu-se datorită stratului gros de culoare, interesante efecte de lumină şi umbră. O expoziţie deci interesantă, care ne face să ne gîndim plini de speranţă la viitorul celor trei plasticieni. Sorin TITEL AL. CALINESCU-ARGHIRA REZISTENŢA I MIHAI GHEORGHE ÎNDRĂGOSTIŢI (CERAMICA) CRINA IONESCU MOTIV ALB-NEGRU (AMBIENT) Prin galerii GRAVURA FINLANDEZA (sala Atheneului Român). Consumîndu-şi, de atîta timp, ingenuitatea şi energia, între o idolatrizantă pasiune faţă de tehnica în sine şi invidia, mai mult sau mai puţin secretă, faţă de pictură, grafica sfîrşitului de sec. XIX se uitase pe sine şi, uitîndu-se, era gata să fie uitată. Salvarea a venit din două direcţii: pe de-o parte de la pictură, renăscută în legi noi ale modernităţii, pe de alta, de la tehnica publicităţii, cu alte cuvinte, de la genul cel mai social de grafică — afişul. Economia de mijloace impusă de acesta din urmă a devenit, tot mai insistent, suportul prin care se particularizau curentele şi tendinţele mari exprimate de celelalte genuri artistice. Iar posibilitatea multiplicării i-a asigurat succesul comercial. Astăzi se „consumă" grafică mai mult decit orice, mari artişti se lasă atraşi de această tenhică — ce le satisface pasiunea artizanală şi le asigură, de asemenea, bucuria impecabilităţii formale. Gravura finlandeză nu se distanţează — în contextul general — ca o şcoală naţională cu lizibile trăsături personale , în afara tendinţei expresioniste, atît de des amintită în legătură cu spiritul nordic, ea se aliniază perfect „stilului internaţional" modern, uniformizator de personalităţi. Regăsim aici jocul abstract (Erkki Hervo, Toimi Kivikarju, Yrjö konni, Lisbet Lund, Ernst Mether-Borgström), tehnica afişului pop (Markku Iailakkari, Veikko Lehtovaara), intenţia expresionist-simbolică cu variante suprarealiste (Veine Rouvinen — remarcabilă acvatinta „Călător în ţară străină", — Matti Koskela, Viktor Kuusela). Mai insistentă pare să fie pasiunea pentru tehnica acvatinei, pentru efectele ei de picturalitate, pentru catifelarea tonurilor , în „Iarnă nouă“ sau „Monument“, Pekka Mäkinen izbuteşte adevărate efecte de laviu ; acvatintele colorate ale lui Tuulikki Pietilă (în special „Alge“ sau „Umbră în adînc“) îşi apropie transparenţele de acuarelă. Lauri Ahlgren (numai în „Depăşire nocturnă“), Meeri Torvinen, Olavi Ryyppä, Erkki Tandu, Voitto Vikainen, Frans Toikkanen, Imo Vesalainen dau „recitaluri“ de tehnică pură, pentru care concordanţa cu o direcţie sau alta a artei moderne devine numai conjuncturală, neimportantă în esenţă. Dar personalitatea cea mai evidentă a acestei expoziţii este cea a foarte tânărului Matti Kulmala : cele trei serigrafii de mari dimensiuni („Imagine“ 1 şi 2, „In pătrat 2“), ordonate după logica narativă a ciclului, sincopează marile suprafeţe abstracte de culoare prin strania apariţie — decupeu suprarealist — a unui arhanghel de grafie barocă, transmiţind o tensiune de natură mistică, asimilabilă variantei moderne de enluminară istoriată. LETIŢIA OPRIŞAN (holurile teatrului de Comedie) nu depăşeşte, în pictură, tentaţia pitorescă a artei „duminicale“, făcută după reţeta succesului de retină : culori odihnitoare, armonii agreabile, cite un salt de umoare mai sprinţar, repede botezat „Escală în dreptul meu“ sau — savant — „Artistul răspunde singur de sine“. Mai direct confesive, mai spontane, tuşurile (nu toate) cîştigă în naturaleţe, dar nu şi în originalitate. Colaborarea cu titlurile — hazoase, inventive — se dovedeşte, în ambele cazuri, salutară. Transcriem: „Demenţa pronumelui «el»“, „Degeaba, zîmbetul s-a dus“, „Viziunea de după-amiază“, „Plimbare cu liftul" etc. JANOS BENCSIK, RADU ADRIAN, CORNELII TACHE, RODICA TANASESCU (sala Kalinderu) — patru studenţi ai anului ultim din Institutul „Nicolae Grigorescu“ se grăbesc, poate păgubitor, să-şi „dezvăluie bateriile“. Cel mai matur din punct de vedere artistic dintre ei, graficianul Janos Bencsik, nu izbuteşte nici el să depăşească caracterul de „probă de absolvire“ pe care-l are întreaga expoziţie : siguranţa mîinii, alegreţea imaginaţiei, virtuozitatea tehnică chiar rămîn numai unelte de lucru absolut necesare, simplu justificative pentru cei şase ani de studii. Acvatinta „Energii", „Grupul" şi gravura în tehnică mixtă „Clarobscur" conţin, însă, şi promisiuni de Artă. Cei doi sculptori — Radu Adrian şi Corneliu Tache — dezarmează prin ingenuitate. Este încercată „stilizarea", formula Moore ori egiptianizarea, iar rezultatele, cînd nu sînt direct rebarbative, vorbesc de stângăcia firească imaturităţii. Nu „talentul" este cel pus în discuţie, căci de talent, de îndemînare, nu duce lipsă nici unul din cei 400 de studenţi ai Institutului de arte plastice. Ci, fireşte, de incapacitatea temporară de cristalizare specifică, inedită. Dacă cei 4 studenţi (observaţia este valabilă şi pentru pictoriţa Rodica Tănăsescu) au organizat această expoziţie ca să demonstreze că au învăţat meserie, atunci pot fi liniştiţi : demonstraţia este făcută. Orice altă ambiţie însă poate fi nocivă pentru însăşi dezvoltarea lor artistică ulterioară. Cristina ANASTASIU MARIUS BUNESCU Vestea dispariţiei lui Marius Bunescu ne-a surprins dureros pe toţi, intr-un moment cind, obişnuiţi cu prezenţa sa plină de vitalitate, îl vedeam pînă nu demult în mijlocul inaugurării unei expoziţii, în prezidiul unei adunări de artişti sau in faţa vreunui tablou din muzeu împărtăşind generos celor din jur luminile sale docte. Deşi îi cunoşteam virsta, deşi ştiam că în trecut suferise atacuri repetate de cord, fizicul său n-a dat un vileag nici virsta venerabilă şi nici urmele bolii de care suferea. împrejurările au făcut să nu am des prilejul de a-l apropia, deşi un fluid de simpatie ne lega ; fiecare expoziţie a sa constituia o bucurie pentru mulţii şi credincioşii săi admiratori, artişti şi oameni de cultură. Picturile sale erau expuse, pe timpuri, în atelierul personal ce-l avea la Muzeul Simu, acel dispărut templu închinat artelor, al cărui sacerdot era maestrul Marius Bunescu. Mi-a fost dat să urc adesea treptele ce duceau la atelierul artistului şi să încerc de timpuriu să aştern pe hirtie (sunt patruzeci de ani de atunci) impresiile de moment care nu aveau altă pretenţie decit valoarea unui entuziasm admirativ, îmi permit să citez cîteva rînduri din aceste notaţii : „...Fin cercetător al problemelor plastice, desăvirşit stăpînitor al meşteşugului, d. Marius Bunescu ne prezintă măiestrit peisaje urbane, faleze dobrogene, naturi moarte şi cîteva portrete în stilul atit de precis ce caracterizează pictura d-sale. Scriam odată că d. Marius Bunescu nu poate concepe «pictura» fără un colorit dozat, armonizat şi sensibilizat la maximum... Tehnica uleiului, atît de dificilă, apare cu toată amploarea calităţilor sale pe pinzele d-lui Marius Bunescu. Anumite naturi moarte cu legume şi homari, construite cu mare artă, peisajele de la Tuzla şi Constanţa, în care preocupările de o viaţă întreagă îşi găsesc fericita dezlegare, ca şi portretele care au o înaltă ţinută picturală şi psihologică...“ (25 martie 1932). Aceasta, după optica mea de-atunci, era pictura lui Marius Bunescu. Maestrul Bunescu, omul, atît pe cît l-am cunoscut, era plin de generoasă prietenie pentru artiştii generaţiilor care-i succedau, era de o omenie rar întîlnită, avea o mare putere de muncă şi o conştiinciozitate plină de modestie. Activitatea sa se desfăşura fie în faţa şevaletului personal, fie in cadrul muzeului R S.R. — Secţia artei româneşti, care-i datorează mult din configuraţia de azi, prin ştiinţa şi îndrumările sale muzeistice. Marius Bunescu a creat un adevărat stil de comportare a ceea ce trebuie să fie un maestru faţă de tinerii artişti. Stil fără de prihană, care se va perpetua aşa cum i se va perpetua arta sa veşnic vie şi locul său luminos în Panteonul picturii româneşti. Mac. CONSTANTINESCU plastica România literară 25