România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
„ARGHEZIANA“ SUNT bătălii literare în care primul rol aparţine criticului. Literatura română cunoaşte cîteva. Una s-a dus pentru impunerea lui Eminescu, aspru contestat de mulţi contemporani. Fenomenul contestării marilor talente este, după cîte se vede, mai vechi. Versurile lui erau profund inovatoare şi numeroasele lor licenţe au alimentat multe atacuri. O soartă asemănătoare a avut poezia lui Arghezi, parcă pentru a ilustra teza după care marile valori literare sunt receptate şi acceptate cu dificultate. Astăzi Arghezi e unul din scriitorii cu care se făleşte manualul de limba română. Pînă nu de mult însă poezia lui Arghezi era tot ce se putea mai inacceptabil pentru un manual şcolar. Nu ne referim la cea mai recentă contestare a poeziei argheziene, întemeiată pe o sumară diviziune a cuvintelor în pozitive şi negative, după conţinutul lor, ci la lungul şir de şicane ce s-au făcut atît poeziei, cît şi autorului ei şi al cărui punct terminus este cartea lui Şerban Cioculescu, Tudor Arghezi (1945), a cărei reeditare provoacă comentariile de faţă. Polemică de la început pînă la sfîrşit, cartea pune punct unei lungi discuţii. Caracterul ei de excepţie trebuie însă subliniat cu precădere. Tudor Arghezi încă nu încetase să scrie în momentul în care Şerban Cioculescu îi dedica analizele sale. Ştim acum că o bună parte din operă avea să fie scrisă de aici înainte. Dificultatea analizei şi a definirii poeziei argheziene era, deci, cu atît mai mare. Nu de puţine ori se aşteaptă împlinirea unei activităţi literare, a unui destin scriitoricesc, pentru a se scrie despre el fără surprizele pe care ţi le poate rezerva întregirea unui ciclu scriitoricesc. în plus, un scriitor în viaţă poate fi de multe ori stînjenitor pentru comentatorul său. Iată tot atîtea motive pentru care această carte ar fi putut să nu fie scrisă. Critica literaturii interbelice a avut însă un extraordinar simţ al responsabilităţii faţă de literatura ce se constituie sub ochii ei. Sfidînd riscurile pe care le implică pionieratul, criticii acelui timp ne-au lăsat cîteva exegeze ce nu pot fi încă depăşite, deşi alcătuirea lor s-a făcut fără condiţiile de detaşare pe care le reclamă de obicei marile monografii. Unul din ele e studiul lui Tudor Vianu despre Ion Barbu, celălalt, cel despre care vorbim, Tudor Arghezi de Şerban Cioculescu. Dacă poezia lui Ion Barbu nu reclama, cu necesitate, un ton polemic, ea nici nu provoca greutăţi speciale de informaţie, în schimb, creaţia lui Arghezi s-a manifestat plural şi discontinuu, în reviste şi la epoci diferite, însoţită de mai fiecare dată de alte acuze. Capacitatea de sinteză a criticului trebuia să fie, în acest al doilea caz, deosebită. Cartea lui Şerban Cioculescu e remarcabilă prin capacitatea de a defini poezia lui Tudor Arghezi. Criticul nu uită că se ocupă de un poet care scandalizase pe mulţi şi că principala sa datorie e de a-l reabilita. Cartea e rezultatul unei atitudini polemice şi este în întregime o ripostă. O acuză de prim rang ce se adusese poetului era obscuritatea, şi criticul îşi intitulează astfel primul capitol : „Este Arghezi un poet obscur ?“ Cu cine polemizează Şerban Cioculescu ? Atît cu criticii tradiţionalişti sau conservatori, care nu acceptă modernismul poetului, cît şi cu cititorul care declară că „nu înţelege“ poezia argheziană. Sînt analizate cîteva aşazise poezii dificile, obscure tocmai pentru a dovedi falsitatea acuzei şi, în acelaşi timp, inerţia criticilor şi a cititorilor. Nu este contestată impresia de obscuritate, dar ni se explică că ea este efectul variaţiei verbale „pentru încălţarea acelor cititori cărora, prin propunerea unui alt raport verbal, neuzitat, li se sporeşte valoarea lirică a textului“. „Obscuritatea lui Arghezi, în ultimă analiză, nu este decît efectul de perspectivă a cititorului, neadaptat la climatul liric şi la peisajul sufletesc al poetului“. De unde concluzia că e necesară o minimă familiarizare cu lirica oricărui poet mare şi că înţelesurile nu explodează imediat după lectură în mintea nici unui cititor, mai ales a celui fără cultură poetică. Criticul coboară apoi la cauzele directe ale obscurităţii, la gramatica poetului, la lexicul şi sintaxa lui, care au provocat în bună măsură catalogarea de obscuritate. Nu lipseşte nici dorinţa de a pune piedici de înţelegere cititorului, de a-l constrînge la un efort de descifrare. în genere, ne spune însă criticul, toate aceste „răsuciri“ nu sunt gratuite, ci derivă din chiar structura artistului. După înlăturarea obstacolelor de tip formal, Şerban Cioculescu intră în analiza de conţinut a poeziei argheziene. Pretenţia criticului e „nu de a slei obiectul cercetării, ci de a desfăşura înaintea privirii cititorilor varietatea priveliştilor şi de a-i stîrni în acest fel dorinţa şi plăcerea de a le străbate apoi cît mai des, fără călăuz, dar cu o înţelegere nouă“. Criticul spera convertirea cititorilor. Timpul i-a dat dreptate. Pentru cine cunoaşte mai noile pagini critice despre Arghezi, surpriza este de a găsi aici, în această analiză de pionierat, toate trăsăturile ce caracterizează lirica argheziană. Sunt remarcate atît individualismul, dualismul moral, refractarismul, insolenţa religioasă, spiritualizarea iubirii, cît şi vigoarea, gingăşia, umorul. Sentimentul este că defrişarea a fost făcută în întregime şi că puţine mai rămîn de făcut. Reapărută la 26 ani de la data întocmirii ei, analiza lui Şerban Cioculescu îşi păstrează întreaga forţă de penetraţie. Cauza trebuie căutată în absenţa aventurii interpretative şi în aplicarea la text. Nici unul din adevărurile pe care criticul crede de cuviinţă să ni le comunice despre poezia lui Arghezi nu este altceva decît rodul unei prelungite analize de text desfăşurată sub ochii cititorului. Analiza e de mulţi considerată improprie poeziei, ca distrugătoare de farmec. Şerban Cioculescu ştie s-o folosească cu măsură şi eficienţă. El cunoaşte forţa probantă a versului, valoarea citatului, dar ştie să facă din ele nu valori în sine, ci instrumente ale cercetării. Scopul lui e de a dezvălui sensurile ascunse ale poeziei argheziene, căile de acces, îngreuiate de chiar poetul în mod intenţionat, de a vorbi despre coerenţa acestei poezii şi înţelege că punerea în ecuaţie a adevărurilor de comunicat nu se poate face mai ales în cazul unei expresii spirituale atît de împrăştiate de mozaicul risipit, pe care-l reprezintă orice culegere de poezii, decît cu ajutorul unor analize unificatoare. Interesant este aici vocabularul critic. Alături de folosirea masivă a neologismului, apt exprimărilor sintetice, el foloseşte cu dezinvoltură cuvinte ce n-au ce căuta, la prima vedere, în ţesătura unei analize de poezie. „Măruntaiele“ unei poezii sínt „scormonite“, alteori sínt confruntate cu „matca ei“, ambiţiile filozofice „date în vileag“, cititorul are „călăuz“, o cercetare se poate „slei“ ca o fîntînă, o înşirare de exemple e „curmată“, surplusul e „prisos", versurile sínt „stihuri“, lirica argheziană „se primeneşte“, o frază „se cere deshumată“, sensurile „dospesc“ etc. Criticul, sensibil la aspectul vocabularului arghezian, desigur nu va fi folosit cu totul întîmplător aceste vocabule. Ele ni se par semnificative atît în direcţia lipsei de prejudecăţi a unui presupus limbaj critic, unul pentru toată lumea, cît şi în aceea a posibilei afinităţi dintre critic şi scriitorul poet. O secretă afinitate între critic şi scriitor se putea bănui şi în Viaţa lui Caragiale. Ea se face simţită şi aici şi una din dovezi e pasiunea pentru cuvîntul vechi folosit cu tact într-un context advers, întrebuinţarea cuvîntului analiză şi a derivaţilor lui în mod excesiv ar putea să inducă în eroare. Analiza este supusă unui ţel de sinteză şi va- ' loarea cărţii e dată tocmai de puterea de a grupa datele analizei şi a formula ideile ce se impun. Mai poate fi vorba de critică de creaţie în acest caz, se pot întreba partizanii criticii creatoare care fac din ceea ce ei înţeleg prin critica creatoare treapta de sus, şi singura, a criticii ? Desigur. A reconstitui o desfăşurare literar-istorică, a-î analiza atît conţinutul şi formele pentru a-i descoperi sensurile ascunse şi formula intimă şi a reda apoi publicului pe poet, pe care abia astfel el îl acceptă, este efort creator. Critica care-şi propune ca pe o performanţă „interpretarea de excepţie“ abia de aici încolo poate începe" Orice iconoclastic are nevoie de un idol. Mihai UNGUEANU I Nicolae Dragoş Coloană de-a lungul Editura Eminescu, 120 pagini, lei 8:30 CARTEA lui Nicolae Dragoş, Coloană de-a lungul este compusă ca şi cum ar ţine locul unei antologii: poezii politice, elegii, meditaţii, acuarele, iată, în mare, cuprinsul ciclurilor. Totul pare să aibă, din punctul de vedere al autorului aceeaşi greutate, însă disponibilitatea registrelor e mai degrabă un atribut, şi încă esenţial, al criticului decît al poetului. Acestuia, dimpotrivă, nu-i strică să fie din cînd în cînd monoton, adică obsedat de o singură temă şi de o singură voce, să consume din sine însuşi pînă la epuizare. Cine e disponibil în poezie, apt de a schimba uşor şi cu bune rezultate claviatura, face mai mult dovada inteligenţei decît a talentului. Inteligenţa prezidează, de pildă, poemele politice ale lui Nicolae Dragoş. Nu găsim în ele vigoarea, bubuitul înfundat, explozia iminentă din poeziile de aceeaşi factură ale unui Adrian Păunescu, dar unghiul de vedere e inedit, amănuntul descoperit analitic şi dezvoltat pînă a umple spaţiul poemului. El este analiză, înaintînd metodic din argument în argument, dezvoltare riguroasă, nu pătimaşă, a unei idei : „în nici un loc n-am semănat fără cules fără semănat n-am cules în nici un loc / florilor arse, plînse-n otravă preamăritu-le-am ţipătul jertfei / numele celui dintîi strigatu-l-am / şi poruncit-am rîurilor să plîngă, să aclame / încruntaţi zidit-am trupul fecioarei / pereţi de sfidare să aruncăm cerului / clădit-am ierburilor os domnesc / veştedă uitarea să nu-i piardă / şoapte răcorii, fîntînile / cu ochii străbunilor luna au privit-o / cimitirele săracilor răzvrătitu-s-au / prin ochii fîntînilor fără-ncetare / pînă şi în strîmtorile lumii semănat-am / capete de voievozi / în nici un loc n-am semănat fără cules / fără semănat n-am cules în nici un loc“. N-aş spune, totuşi, că rostirea mai puţin cuminte a aceloraşi lucruri n-ar fi fost mai tulburătoare ! Elegiile din ciclurile Ritual cu măr şi Toamna, solitar reprezintă, probabil, cele mai izbutite versuri ale volumului. Pe lîngă o idee lirică „tradiţională“, aceea a mărului simbolizînd în sine un univers fraged şi aromat, surpriza este de a întîlni gustul caligrafiei, abur pe veci oglinzi : „amurgul verii cade-n simţuri / sfielnic fum de reci litanii / răpite ape fără trup / visate zboruri şi pierzanii // mai trece-o zi, cu umbre lipsă / pe cer uitat, în moi oglinzi / / numai privirii tale calea / i-o urcă vulturi suferinzi“. Mai ambiţios, deşi doar pe alocuri personal, este cel din urmă ciclu : învingătorul învins, cu o temă de regăsit şi în alte piese ale cărţii. O ipostază a temei a fost dezvoltată, neîndoielnic, de Nichita Stănescu, anume în imaginarea unei tehnici a contemplaţiei poetice : cel care contemplă este devorat de obiectele contemplaţiei sale. Iat-o tratată de Nicolae Dragoş : „Materia, ne-ndestulată-n forme / satanic mîinile-mi loveşte / culorile, spre ochi, enorme / deschid imaginare cleşte“. De asemenea, un învingător învins poate fi bărbatul în ipostaza erotică. Mitul Meşterului Manole furnizează temei, pe (Continuare in pagina S) România literară 7