România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
Virgilu Monda Via şi rodul Editura Eminescu, 398 pagini, lei 19 ANUMITE detalii morbide ca şi pasiunea pentru cazuri cu o puternică amprentă patologică, îi pot stabili lui Virgiliu Monda o descendenţă naturalistă. Problematica romanului Via şi rodul, dezbaterea pe care el ne-o propune descind însă din Thomas Mann. Şi la Virgiliu Monda e vorba despre ciudatul dialog care are loc între „boală“ şi „sănătate“, de fascinaţia stranie, bineînţeles reciprocă, amestec de dragoste şi ură, care se stabileşte între fiinţele normale şi cele „morbide“, între caracterele „luminoase“ şi cele tenebroase : „Cîteva clipe privirile lor se înfruntară, cu acel amestec ciudat de surpriză, de echivoc, de ostilitate şi de jenă care îndeobşte părea că-i leagă şi-i desparte totodată“, iată o frază din carte care subliniază foarte exact existenţa unei astfel de „fascinaţii“. Acest motiv mannian se bucură, în romanul pe care îl discutăm, de o interpretare interesantă, oferindu-ni-se în acest fel încă o dată prilejul să constatăm că nici o temă nu este epuizată, că orice dezbatere poate fi rescrisă, de vreme ce nici un artist nu oferă concluzii definitive şi perfect clasabile. Cele patru personaje de prim-plan ale cărţii — Vlad Angheliu, Felician Savin, Mariana Radocea şi Victorina Radocea — sunt puse „în pagină“ de către autor într-o simetrică opoziţie şi dialogul care se stabileşte între ele ne oferă concluzii exacte: o prăpastie fără posibilităţi de comunicare va separa, definitiv şi ireversibil, „tenebrosul“, „morbidul“ de lumea existenţei plenare, a seninătăţii şi a echilibrului. Fascinaţia se va sfîrşi, ruptura definitivă va avea loc: focul de armă al lui Angheliu, din finalul cărţii, îl va elibera pe cel „sănătos“, Felician Savin, restituindu-i lumii echilibrului, căreia el îi şi aparţine de fapt. Concluziile sunt, după cum vedem, tranşante, dar soluţionările definitive pe care ni le propune Virgiliu Manda dau dezbaterii o anumită rigiditate. Cartea nu ne oferă însă o lectură numai pe linia problematicii ei, după cum am căutat să arătăm, interesantă, şi a o citi doar aşa înseamnă să optăm pentru o lectură incompletă. Prozator remarcabil, prezent în ultimii ani cu patru cărţi de proză în librării, Virgiliu Manda n-a reţinut, din păcate, suficient atenţia criticii. Explicaţia ar putea fi găsită poate în locul oarecum „singular“ al scrierilor sale în contextul literaturii acestor ani : motivele prozei sale aparţin în mare măsură literaturii dintre cele două războaie, în aşa fel încît scrisul său poate părea unora, astăzi, uşor vetust. O privire însă prea la zi ar fi superficială şi nedreaptă, determinîndu-ne să trecem cu vederea peste calităţile indiscutabile ale prozei lui Virgiliu Manda. Scris cu o mînă sigură, fără nici un moment de ezitare, romanul Via şi rodul ne oferă o construcţie solidă, de un echilibru perfect, fraza sa este inspirată şi densă, întotdeauna precisă. Autorul acestei cărţi este un scriitor „solid“, ajuns la maturitatea scrisului său, nici un moment în timpul lecturii noi nu simţim „ezitarea“ şi acest „profesionalism“, printre atîtea cărţi diletante, nu poate decît să cîştige adeziunea noastră totală. Impresionează de asemenea precizia descripţiei. Fie că ne prezintă un şantier în ploaie sau o infirmerie rău mirositoare, camera unei bolnave sau un interior burghez oarecare, peste tot exactitatea detaliilor „însufleţeşte“ fiecare pagină a cărţii. Atmosfera este densă, încărcată de tensiune : se pare că pasiunea lui Vlad Angheliu, personajul central al cărţii, pentru „singular şi anomalie“, se răsfrînge asupra întregii cărţi ! Acest Vlad Angheliu rămîne, de altfel, cel mai realizat personaj din roman, bizareria sa, „curiozitatea sa vicioasă“, cum spune autorul, neliniştea sa sterilă, fac din el o fiinţă malefică şi complexă, amintindu-ni-l din nou pe Thomas Mann, trimiţîndu-ne cu gîndul la un ciudat personaj dintr-o foarte frumoasă povestire a sa, Tristan, minat ca şi eroul lui Mann de aceeaşi „curiozitate vicioasă“, dornic să cunoască zonele cele mai întunecate ale sufletului omenesc, el singur fiind un bolnav, un nefericit Sorin TITEL III CAPITOL cu particulară fizionomie din istoria poeziei noastre mai noi s-a scris, desigur, de către poeţii grupaţi, începînd cu al şaselea deceniu, în jurul revistei Steaua. „Obsedantul deceniu“ dădea naştere uneia dintre puţinele sale grupări literare, încercînd coagularea unei formule relativ unitare, cultivate programatic şi căutîndu-şi astfel un regim de excepţie. Critica literară imediată a putut privi cu oarecari rezerve acel program — perspectiva istoricului literar găseşte astăzi firească năzuinţa de a reface mai rapid legăturile cu marea poezie interbelică şi, în acelaşi timp, de a menţine lirica în limitele domeniului propriu, dincolo de poncifele retoricului şi anecdoticii. Poezia numită, cu un termen mai vechi, „de notaţie“, profesată de A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea sau Aurel Gurghianu (urmaţi de Petre Stoica, Modest Morariu şi de alţi colaboratori cu afinităţi spirituale) opunea narativismului reportericesc al unei bune părţi din poezia vremii, primejduită de depersonalizare, un sentiment mai acut al individualităţii participante. S-a născut astfel o poezie în esenţă descriptivă, pastelistică, ori de evocări şi rememorări sentimentale, în care nu lipsea conştiinţa istoriei şi trecute şi prezente, filtrată însă într-o gesticulaţie de ritual, proprie poeziei ardelene anterioare, cu motive caracteristice iarăşi, continuate într-un ansamblu figurativ pe care l-am putea numi drept convenţie a reveriei, gest de apărare, parcă, a perspectivei meditativ-contemplative. Ipostaza cea mai frecventă a eului liric propusă de aceşti poeţi pare a fi aceea a poetului-pelerin printr-un peisaj natural şi uman privit cu uşoară melancolie : contemplaţie elegiacă de citadini ce mai păstrează ceva din sentimentul dezrădăcinării din solul primar al satului, de unde frecvenţa evocărilor „părinţilor“, „strămoşilor“, a unei lumi familiare păstrată permanent în memoria prezentului. Acest „pelerinaj“ este în primul rînd o peregrinare prin timp, afirmînd, alături de sentimentul comuniunii, al apartenenţei la o colectivitate, şi unul al trecerii vîrstelor individuale. O asemenea aproximativă arie lirică completează şi cel mai recent volum semnat de Aurel Rău — Turn cu ceas. Vocaţia de „pastelist“ a scriitorului se verifică încă o dată în aceste pagini, dezvoltînd, în linii mari, direcţia din poemele imediat anterioare, din Pe înaltele reliefuri. Autorul Turnului cu ceas rămîne un contemplativ sentimental, al cărui univers se construieşte de cele mai multe ori prin rememorare — încît poate că atributul de „pastelist“ aici nu este cel exact. Notaţia sa este fragmentară, unificată doar de ritmul calm-elegiac: amintirea încheagă în mozaicul său frînturi de senzaţii şi stări, un cadru general, aproape mereu acelaşi, de oraş cu reminiscenţe medievale ori de spaţii mai vaste, ale satului, punctate mereu de nostalgia de peregrin solitar, căci şi pentru Aurel Rău trecerea prin acest spaţiu se defineşte ca un act de minimă libertate. Lirismul său e al recunoaşterii şi regăsirii aceloraşi itinerarii, deopotrivă al identificării unor lucruri rămase în memorie și al continuei descoperiri a solitudinii meditative. Ghicim însă, ca un permanent fundal, un cert orizont istoric tradus liric în sentimentul unei comuniuni profunde cu o umanitate familiară. Mai mult decît un lirism al prezentei obiectelor, poezia lui Aurel Rău vehiculează în Turn cu ceas un lirism al construcţiei poemului, care atrage în cadrul său o figuraţie văzută prin artă ; nu atît o mişcare a materiei, cît una a cuvintelor spre poem , poetic e actul numirii lor, al convenţionalizării. Pînă la un punct, Aurel Rău decorativizează un sentiment caracteristic poeziei ardelene — întoarcerea în timp, spre sîngele ancestral — al „norodului spălat de ape subt pietre“. Poetul se vede scriind, cu un anume orgoliu al acestei ipostaze, cu o acceptare a convenţiei meditative. „Stările aeriene, pure“, pe care poetul mărturiseşte a fi în stare să dea totul (Stilou), se confundă astfel cu „starea de graţie“ a scrierii unui poem. Aceasta e şi noutatea ultimei cărţi a lui Aurel Rău. „Convenţia reveriei“, despre care am vorbit ca despre un element comun poeţilor de la Steaua, se particularizează acum mai evident într-o ipostază a actului creator. Masa de brad a visării e cea „din istoria literară“, locul întîlnirii de dragoste e „locul ştiut / din Catul / din Ovidiu / din Petrarca“ — aproape fiecare piesă aduce semnul unei distanţări de purul sentimentalism al unor creaţii anterioare. Două poeme par a însuma în Turn cu ceas itinerarul liric al lui Aurel Rău pînă la această etapă, dînd o idee mai clară despre natura lirismului său. Unul — Spaţiu — e un fel de concluzie a ceea ce poetul a realizat pînă acum în sensul acelei calme reverii de drumeţ contemplînd un decor de o oarecare preţiozitate a grafiei, cu nostalgii de seninătăţi clasic-pillatiene, fără sfîşieri şi tumult: „Cunosc un loc ce într-una mi se răpeşte / într-una se depărtează. II Ca să urci la lumina lui ca o apă / şi printre pomi înfloriţi să-ţi strigi laiii / cu glas de gînd, / / străbaţi întîi prin oraş, fostul burg, / strigoi cu turn care vede în locul bufniţei / şi care multe a uitat / apoi apuci pe un drum în direcţia munţilor“... — simbolică deschidere spre un spaţiu al permanenţelor în care, aşa cum ni se spune în altă parte, ritmica unei existenţe grave, aproape ritualice, poate constitui un ultim remediu pentru orice ameninţare a solitudinii . „Tatăl meu încă ară pămîntul / creşte oi, / suie pînă tîrziu în seară / pe cer, între crengi, să culeagă merele / brumării. Taie-n pădure lemne / şi vede urşi şi căprioare şi cerbi traversînd poiana / fără grabă“ (Remediu). Celălalt poem la care ne referim marchează o mişcare a poeziei, către un fel de autocontemplare propunînd un simbol al realului ce-şi acceptă distrugerea ca prezenţă palpabilă, concretă, spre a se împlini tocmai ca simbol , am numit poezia Profil de iulie — una din cele mai izbutite piese ale volumului : „Trece spre cărţi şi priveşte, / cu gravitate, trandafirul. / Profilul său aspru, integru, / se luminează puţin de cer. // Petalele bat spre alb în afară / spre roşu în interior. / Structura e numai cercuri spre punctul / central, orb, al vieţii. / / Văzut din fereastră pare străin / de soare, de foşnetul din solstiţiu, / Tăcut, cum şi-ar duce în mînă urna / asîinte printre clădiri. // Şi nu contemplă, gîndeşte / miracolul, forma care-l devoră. / Adine, ca spre altă a lui venire / pătrunde în trup, în suflet, / puterea ascunsă, discretă, / parfumul prin care lunecă. // Mireasma subţire a trandafirului / pierdută, nepămîntească“. O asemenea schimbare a atitudinii subminează acea „poză“ aparent emfatică şi înnobilează convenţionalismul gesticulaţiei: „Departe, cu fruntea-n mîini / într-o casă / lingă un rîu / în veac“; „Plouă. / Poetul scrie / în chioşcul verde“ etc., etc. Drumul se deschide tot mai evident către „literatură“, ca revers critic al confesiunii sentimentale : „imaginea izvorăşte din morfeme şi din consoane / de parcă eu nu exist, ci vederea pe veci pierdută / domneşte singură-n / golul pe-a cărui margine / mă clatin, mereu mai stins“. Pierdere numai aparentă, căci abia poemul realizează adevărata identitate a poetului — „unul din milioanele de oameni ai pămîntului“ — construindu-i un profil inalterabil, transformîndu-l cu adevărat într-o prezenţă, precum a formelor naturale: „Voi fi mereu într-o piatră, pe jumătate numai cioplit, / cu mîna-n iarba foarte rară, uşor mişcată, / de ţărm sărac şi al nimănui“. Ion POP Convenţia reveriei Angela Croitoru Icoana stelei Editura Cartea Românească, 108 pagini, lei 6,35 POEZIA Angelei Croitoru este micul romantism autohton ridicat prin perseverenţă solemnă şi extaz la o ţinută franciscană. Poeta cîntă „sfintele, ireductibilele lucruri simple“, lumea celor care nu cuvîntă, durerea firelor de iarbă închise în teci de gheaţă, la prima zăpadă, zbuciumul pădurii „ca o bunică prea bătrînă“, chinuită de vînt, casele vechi, încărcate de amintiri, glasul clopotelor şi al păsărilor, tot ceea ce sălăşluieşte într-o umbră de umilinţă, fragili, sugestivă, duioasă. Cîte un tablou pare coborît sau înrudit măcar cu sensibilitatea lamentativă din paginile unui Gârleanu ori Bassarabescu. De pildă, evocarea animalelor tăcute în suferinţa lor : „încremeniţi într-o umilinţă sfîşietoare, / caii picotesc în hamuri, sub cerul opac. / Nu-s destule sărutări pe lume / să le răscumpere muta suferinţă“. Angela Croitoru e oficianta corespondenţelor, învăluită în acelaşi aer de bucurie, de la minusculul bob de rouă la soarele matinal împurpurînd lumea. Solemnitatea naivă a proceselor o apropie, mai degrabă, de poezia lui Adrian Maniu şi de desenele pictorului Demian. Aurul şi azurul bizantin se revarsă deasupra bătrînei biserici de ţară : „Se odihneşte pe pajiştea de iarbă biserica veche. / Profilul ei simplu şi nobil, de navă, / se desenează cu o dulceaţă de necrezut. / Crescută parcă din pămînt, / stă parcă de el în orice clipă uşor să se desprindă. / Patria vremii ce-a trecut / îi pune un aer de neaievea pe bătrîneasca-i naivitate. / N-o vezi, ci parcă o străvezi / printr-o perdeluire de lacrimă şi dor. / în adîncime-i rămuroase candelabre ard / la ceas de rugăciune / şi-i plină de cîntări. / Un glas răzleţ de pasăre anină, din cînd în cînd, / trecător sclipăt de stea în aeru-nconjurător. / Cerul însuşi nu e în juru-i decît un nimb de-azur.“ înţelegem că ruperea de orişice asemănare sămănătoristă se produce nu numai prin tonul înalt, emis prin flaute de orgă, ci şi prin sacralizarea peisajului. Tradiţionala turmă devine o privelişte spiritualizată, unde mioarele par că bat mătănii în apropierea lor de iarbă : „Privelişte de început de lume, / privelişte de pace şi inocenţă, / voi, mioare, ce paşteţi cu smerenie păşunea, / de parcă v-aţi îndeplini o datorie, / de parcă aţi săruta pămîntul într-o mătanie, / de parcă v-aţi sprijini cu botul delicat în pămînt.“ Nota poetei e căutarea cîntecului imaterial, a efluviilor, şi căderea într-o poză inspirată. Dar din imaterialitate, din continuu glas liturgic, din jubilaţie, Angela Croitoru şi-a constituit o manieră. De aceea, exemplele luate din Icoana stelei sunt aplicabile întregii poezii. Dan CRISTEA 10 România literară