România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
La Muzeul de artă al R. S. România Arta barocului în Boemia Ar numi baroc — scrie J.-L. Borges în prologul ediţiei din 1954 al Istoriei universale a Infamiei - stilul care-şi epuizează deliberat (sau tinde să-şi epuizeze) toate posibilităţile şi care se apropie de propria-i caricatură... etapa finală a oricărei arte, atunci cînd îşi exhibă şi delapidează mijloacele“. Un con deci, pentru a urmări demonstraţia lui d'Ors, sau etapa finală (deseori considerată maladivă) din viaţa oricărei forme — după Focillon. Din punct de vedere istoric însă — limite aproximative secolele XVII-XVIII — unul din modurile de a epiloga ale Renaşterii, coexistînd şi întreinfluenţindu-se cu manierismul şi academismul, lată date pe care orice studiu asupra barocului le oferă, de la Burkhard la Wölfflin, de la Focillon şi Malle la Tapié, cu accente binevenite asupra condiţiilor socio-istorice (Contrareformă, Conciliul de la Trento, o burghezie în ascensiune), asupra dezvoltării artistice (Michelangelo , renaştere tîrzie sau baroc timpuriu ?), asupra cronologiei proprii şi artei geografice. Pentru „gourmet"-ul artei, cel care „palatizează“ forme chiar şi fără o prea mare rigoare ştiinţifică, barocul ca vocabulă magică — indicînd la origini „huns barrocos mal afecoades e năo redondos, e com aquas mortas", perle şlefuite prost, cu muchii şi ape moarte (Garcia da Orta : „Coloquios dos simples e drogos da India“ — Goa, 1563), poate sucomba uneori confruntării cu însăşi calitatea artei pe care o desemnează. Nu în faţa exaltatei demente a lui Borromini sau Bernîni sau chiar Guarini, desigur, ci poate în înfruntarea (terenul e strict al intelectului) cu cohorta nediferenţiată care acreditează existenţa acestuia ca realitate a artei într-o anumită epocă a istoriei. Cu un asemenea regret de a abandona ideea barocului ca „legendă" a culturii, ca stil implicit ei, cu această Vinovăţie pe deplin „barocă", am parcurs sălile Muzeului de artă ce prezintă — în cca. 90 de piese mai bine sau mai puţin bine alese — o succintă cronologie a barocului din Boemia. (Expoziţia este organizată din colecţiile Galeriei naţionale şi Muzeului de arte decorative din Praga de cătreaceste instituţii.) Influenţat în primul rind de Italia, dar şi de Germania meridională, Spania ori Ţările de Jos, barocul boemian îşi revendică drept specifică păstrarea unei anumite măsuri in proporţia în care realitatea se lasă alterată de stil. Dacă în pictură, înafara lui Karel Skréta şi, mai apoi, a lui Petr Brandt şi Reiner, barochismul pare bun vecin academismului de mai tîrziu al „sosurilor brune* care i-a exasperat pe bună dreptate pe modernişti, sculptura, în mare parte în lemn, a Boemiei, repune în drepturi bunul renume al dramatismului, dinamismului şi artificiozităţii cu care e creditat barocul. Enumerăm, în crescendo-ul acestor calităţi : un „puttu" de Matei Venceslav Jäckel, bustul alegoric „Iarna" de Ioan Gheorghe Heermann, „Doi negri îngenuncheaţi, rugîndu-se" — Ferdinand Maximilian Brokof, „Fiul risipitor* al lui Matthias Bernard Braun, „Crucifixul (rococo timpuriu) de Francisc Ignatie Weiss. Artele decorative, cu destulă parcimonie reprezentate în expoziţie, sînt, poate, alături de sculptură, al doilea moment „tare" al ei ; pe lingă ciborii şi basule-uri, cîteva piese de sticlărie de Boemia îşi păstrează farmecul pînă şi-n catalogarea lor ştiinţifică : „cupă de sticlă şlefuită şi tăiată" — cu ornament floral şi cu o spirală rubinie închisă în picior (prin topire), „cupă de sticlă în formă de luntre" — ornamentul alcătuit dintr-o bandă de desene vegetale şi coşuleţe cu flori, „pahar de sticlă" — cu monograma „PSS" şi un ornament în stil rococo etc., la care trebuie să adăugăm şi un preţios detaliu : cristalul acesta (de Boemia) este tăiat şi şlefuit după tehnica folosită in bijuterie la pietrele preţioase ; unele dintre piesele de sticlărie au pereţii dubli (sec. XVII). Datele complete ale cronolgiei proprii barocului din Boemia, precum şi cele referitoare la artiştii reprezentaţi în expoziţia de la Muzeul R.S.R. se află, inteligent compulsate, în catalogul de sală şi mai cu seamă în prefaţa acestuia semnată de Oldrich J. Blazicek. Cristina ANASTASIU şi loan Gheorghe HEERMANN —larna Muzeul de artă românească din Ploieşti 9 Cu un apogeu al zilelor consacrate valorificării comorilor prahovene, intr-un imobil adecvat (amintind într-o măsură eleganţa arhitecturii Muzeului de artă din Craiova şi care, cîndva, aparţinuse familiei colecţionarului ploieştean I. Ionescu-Quintus) s-a redeschis Muzeul de artă al oraşului. Acesta îşi are istoria şi peripeţiile lui : în 1887, în gazeta „Democraţia" era anunţată ştirea despre existenţa unui „muzeu“, la Ploieşti, urma lui însă s-a pierdut cu desăvîrşire, de vreme ce nu s-a mai pomenit nimic despre el din 1887 pînă în 1928, cînd, simţindu-i-se lipsa, arhitectul Socolescu a luat iniţiativa fundării efective a unei atari instituţii culturale. Pînă in 1930 insă proiectatul muzeu nu a putut fi înfăptuit, imobilul solicitat fiind destinat atunci unor „duşuri populare"... Inaugurarea avea totuşi să aibă loc în două odăiţe ale parterului localului „băii municipale", în anul 1931. în 1956, colecţia — care căpătase o tot mai mare amploare — va fi reinstalată în cîteva săli ale fostului Tribunal Prahova, devenit Palat al Culturii. Abia în 1969, prin hotărîrea organelor locale de partid şi de stat, a fost pusă la dispoziţia muzeului actuala clădire, înconjurată de un vast şi frumos parc , care, dacă ar fi în folosinţa exclusivă a muzeului, ar putea constitui un potrivit cadru pentru amplasarea unor sculpturi sau pentru organizarea unor expoziţii în aer liber ; tot astfel, casa din fundul curţii ar putea constitui o anexă a Muzeului de artă, amenajîndu-se de pildă secţia de grafică (astăzi absentă), de artă decorativă, săli de conferinţe etc. Oricum însă, organizatorii actuali (directoarea Maria Rădulescu, pictorul Petru Popovici şi, de bună seamă, întregul colectiv) au reuşit treptat să alcătuiască o selecţie de prestigiu. Printre numeroasele lucrări expuse, se fac remarcate : autoportretul fostului „ocîrmuitor al Prahovei", pictorul revoluţionar I.D. Negulici , portretul unei fete executat de Constantin Lecca, portret ce prezintă un cert interes istoric şi literar, deoarece reprezintă pe însăşi muza lui Eminescu, pe inspiratoarea „Plopilor fără soţ* — Cleopatra Poenaru ; cîteva excepţionale opere pe panourile Grigorescu, Andreescu, Luchian, G. Petraşcu, Pallady, Tonitza, Dărăscu, precum şi sălile consacrate lui Iser (care, elev la liceul „Sf. Petru şi Pavel", expunea în galantarele ploieştene în veacul trecut), Lucian Grigorescu şi Ion Ţuculescu ; de asemenea, cîteva excelente lucrări semnate de Abgar Baltazar, J. Al. Steriadi, Arnold, Vasile Popescu, Eustaţiu Stoenescu, Ştefan Popescu etc. Tînăra generaţie — dintre care şi grupul pictorilor ploieşteni - a fost coborîtă într-un subsol vitregit de bunele condiţii de expunere de care se bucură lucrările maeştrilor vîrstnici. Mai slab reprezentată este sculptura, deşi în patrimoniul muzeului se află o importantă lucrare a lui Ioan Georgescu — bustul lui Spiru Haret (Paris, 1889), precum şi lucrări de Gheorghe Anghel, Ion Jalea, Ion Vlasiu, Ion Irimescu ş.a. Muzeul de artă din Ploieşti a devenit astăzi una dintre unităţile de cultură care impun vizitatorilor un smerit popas. Barbu BREZIANU Prin galerii Grigore VASILE Pictura lui, — în special pînzele recent expuse în holul Teatrului de Comedie — încearcă să întocmească, într-un univers care este numai al obiectelor, portretul unor existenţe de fundal, presupuse şi astfel misterioase. Această intenţie, de a surprinde inefabilul prin raporturi proaspete între suprafeţele mari de culoare, prin alegerea, neaşteptată uneori, a obiectelor devenite simbol (clepsidra), această intenţie, deci, transformă ciclul de lucrări intr-un ciclu de studii aşa cum ne indică de fapt şi titlurile : Cupă roşie ; Oglinda albă ; Clepsidra verde. Reuşita cîtorva pînze (Trei cupe ; Scoica roşie), în care paginaţia insolită determină un asimetrism expresiv compoziţional şi neliniştitor psihic, iar suprafeţele cromatice capătă o viaţă mai intensă, mai profundă, argumentează eliberarea artistului de sub influența picturii maestrului său, Alexandru Ciucurencu. Ana IORDACHE Neutre, liniştite pînă la inexpresivitate, lucrările „cuminţi“ ale debutantei Ana Iordache par a fi rezultatul unui curs de culoare şi desen, absolvit in grabă. Flori de anotimp organizate atent în simetrii ostenite (Flori ; Flori de toamnă ; Ghiveci cu flori), naturi statice cu gogoşari, marine, o realitate văzută, redată cu inexplicabile erori de compunere şi desen (Curte cu păsări), toate acestea ar trebui sesizate cu clemenţă în contextul unui debut. Dar există un catalog, o analiză. Selectăm din afirmaţiile criticului de artă Ion Tataru ! „Ceea ce caracterizează această pictură, în liniile ei definitorii, sînt, mai întîi de toate, un declarat şi evident lirism, acea aură de autentică poezie şi rafinament cromatic, de căldură a pastei şi a viziunii estetice, de optimism şi de fineţe a execuţiei". încercăm să ne detaşăm de incorectitudinea gramaticală a frazei, de numeroasele inadvertenţe („căldură a pastei şi a viziunii estetice“) şi chiar de elogiile demne de un Luchian sau Petraşcu, invitindu-vă, cu catalogul in mină, să descoperiţi adevărul. Constantin GAVENEA Acuarelele lui Constantin Gavenea, lipsite de mari pretenţii artistice, tind să surprindă efemerul : reflexul de oglindă al apei, aburul dimineţii, picăturile de ploaie, fulgii de zăpadă... Un simţ al decupajului compoziţional şi cîteva raporturi cromatice mai elaborate salvează lucrările de mediocritatea redării tale-quale, lăsîndu-le să ilustreze viaţa unui port : Tulcea (Dimineaţa în port, Pescadoare la ţărm) şi peisajul dunărean in diferite momente ale zilei (Inserare pe Dunăre). Prin excluderea albului — culoare suport a hîrtiei, într-o predominantă de albastru și violet — atmosfera dunăreană devine grea, densă, ca într-o poezie de Bacovia. Mircea ILIESCU Grigore Vasile : Trei cupe România literară 25