România literară, aprilie-iunie 1973 (Anul 6, nr. 14-26)

1973-06-28 / nr. 26

Breviar Epoca marilor clasici ACESTA este subtitlul volumului III din Istoria literaturii române deunăzi apărut în Editura Academiei R. S. România (format mare in-8°, 1042 pag.). Mai trebuie precizată cronologia tratatului ? Cred că nu. Se va înţelege uşor că este vorba de literatura noastră din ultimele trei decenii şi jumătate ale secolului trecut, care a dat prin Eminescu, Creangă, Caragiale şi, — la oarecare distanţă, — prin Slavici, culmile realizărilor artistice şi situarea lor, cu trecerea timpului, în universalitate. Cuvîntul nu este exagerat. Prin larga difuziune în limbi străine, precum şi în seminariile de limbă română din străinătate, în anii culturii socialiste, numele celor trei mari corifei ai ,.Convorbirilor literare“ au încetat de a fi glorii strict naţionale şi s-au integrat noţiunii goetheene, atît de încăpătoare, de literatură universală. Intr-o ţară de peste Oceanul Atlantic, rostindu-se numele patriei noastre, un localnic a întrebat, nu de mult : — De unde este Eminescu, nu-i aşa ? România, aşadar, nu mai e cunoscută, ca în trecut, numai în calitate de exportatoare de bunuri materiale, ci şi de valori spirituale, dintre cele perene, din momentul fixării lor în conştiinţa oamenilor din lumea întreagă. Ca o altă confirmare a motivului nostru legitim de mîndrie naţională în acest domeniu, se mai poate aminti că la reprezentarea comediei o scrisoare pierdută, pe scena unei mari ţări insulare din Oceanul Pacific, au fost spectatori indigeni care au exclamat în foaier, în timpul antractului final : — Aşa se petrec şi pe la noi lucrurile electorale. Noţiunea de universalitate, în literatură şi artă, se poate privi sub mai multe unghiuri. Cînd e vorba de o operă realistă, cum este comedia lui Caragiale, ceea ce îi conferă o valoare general acceptată este tipologia ei umană, pe de o parte, iar pe de alta, sînt moravurile cu similitudinile lor generale, de structură social-politică analogă. Ca electoratele din România anului 1881 în 1884, al modificării Constituţiei din 1866, sub guvernul lui I. C. Brătianu, genial configurate în o scrisoare pierdută, să smulgă exclamaţia de mai sus, la o distanţă de mai multe mii de kilometri şi după un interval de circa trei sferturi de veac, a fost necesară o forţă creatoare de o maximă expresivitate verbală şi scenică, pentru a pune în lumină racilele unui sistem (..curat constituţional, coane Fănică !“) şi comportările unor semeni nărăviţi în aceleaşi metode abuzive, în uz pe o vastă arie intercontinentală. Desigur, comisarul român, purtînd altă uniformă, dintr-o epocă revolută, polarizează prin aceasta un anume interes de pitoresc, dar prin servilismul cu care execută dispoziţiile arbitrare ale şefului său ierarhic, nu fără a-şi menaja simpatia „victimei“ acestuia, în cazul cînd „rotativa“ l-ar aduce în locul conducerii, Pristanda încetează de a fi omul unei ţări, la o dată oarecare, spre a deveni tip general uman, recognoscibil ca atare, la orice meridian de Structură politico-socială corespunzătoare momentului istoric respectiv. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Tipătescu, şi despre Trahanache, şi despre coana Joiţica, şi despre Caţavencu, ca să nu mai vorbim de Cetăţeanul turmentat, a cărui cuceritoare siluetă, titulînd în zig-zagurile ebrietăţii permanente, nu este însă şi atacată moral in scrupulele sale de onestitate profesională, spre a salva comedia de învinuirea mizantropiei generalizate a viziunii. Detractorii lui Caragiale, începind cu bunul său amic, N. Petrașcu, care le-a menit comediilor o durată efemeră, nu s-au sesizat de complexitatea acestor personaje, care pe lingă factura lor tipică sunt prevăzute cu trăsături temperamentale particulare, peste nivelul marionetei umane, mai ades manevrată pe viu în arta dramatică. Pristanda are o soţie, care nu apare pe scenă, mamă de numeroasă progenitură („Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi nu mai puţin...“), de aceea, nevoită a avea o eminentă filosofie practică, pe care a inculcat-o şi soţului ei, cînd acesta monologhează, după numărătoarea, de către prefect, a steagurilor lipsă de la socoteală : „Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-l pupă tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd...*“ Aceiaşi detractori i-au acuzat personajele de trivialitate. Aş observa, dimpotrivă, că oamenii din popor ai lui Caragiale, aşa-zişii mahalagii, au limbajul lor plin de năzuinţa delicateţii şi a pudorii. Povestind pe larg scena întoarcerii lui acasă, după serviciu şi înainte de a-şi relua rondul de noapte, Pristanda introduce un splendid corectiv al jenei• „Nevasta zice, pardon : «Desbracă-te, Ghiţă, şi te culcă»“. Acel pardon e expresia supremă a jenei subalternului, ca şi cum ar fi fost surprins de şeful său ierarhic în ţinută nereglementară. Remarcabil, ca expresie a pudorii de la mahalagiu la mahalagioaică, e momentul cînd, în D-ale Carnavalului, Pampon îi povesteşte Miţei, pe care chiar atunci a cunoscut-o, cum a surprins faptul că iubita lui îl trădează. Iată cum descrie întoarcerea în pat a femeii culpabile, de pe o parte pe alta : „se-ntoarce, pardon, cu faţa la perete...“. Acest pardon acoperă sugestia întoarcerii femeii cu altă parte a trupului spre el, parte fireşte agreabilă amantului, dar necuviincioasă faţă de terţa persoană, căreia Pampon îi încredinţează nefericirile lui în ale dragostei. Or, Pampon este acela care trage palme cam la repezeală şipare deci o brută, dar cînd se convinge că a greşit adresa, şi cînd îl vede pe cel bătut că plînge, povestindu-şi destinul său de om veşnic înşelat de femei, tot el e acela care se poartă cu o nesfîrşită gingăşie faţă de Crăcănel şi-l îmbărbătează : „— Nu mai plînge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta...“ Volintirul nu şi-a vărsat sîngele în războiul pentru Independenţă, mulţumindu-se a se înscrie în Garda civică, conform obligaţiei lui, aşa incit şi voluntariatul său este pus sub semnul întrebării, dar Pampon se face, din milă, a vedea în bărbatul mai nefericit ca el însuşi, un erou adevărat, făuritor al României libere. Nesfirşite sunt sugestiile pe care le-a manevrat Caragiale în comediile lui, apreciate de multe gusturi contemporane, pretinse subţiri, ca stereotipe, şi ca atare considerate perisabile. Pe scenele străine, jucate de brio, comediile lui Caragiale îşi conservă prospeţimea, după aproape un veac de la primele lor reprezentaţii. RĂSPINDIREA în lume a liricii lui Eminescu a dovedit încă odată falsitatea teoriei care postulează oarecum axiomatic intraductibiltatea, „inefabilul“ ei. O fire aparent apoetică sau chiar antipoetică, în principiu, ca aceea a lui George Bernard Shaw, s-a putut entuziasma pentru Eminescu, la lectura traducerilor compatrioatei sale, E. Sylvia Pankhurst. Tălmăcitoarea îi admiră şi proza fantastică (Sărmanul Dionis), purtînd, despre poezia lui, această peremptorie întrebare : „Unde, în întreaga literatură, vom găsi ceva asemănător magnificului poem epic împărat şi proletar ?“. Iată clar că universalitatea geniului creator eminescian nu se înscrie printre iluziile naţionale irecontrolabile, ci este afirmată sus şi tare de străinii care au venit, mai devreme sau mai tîrziu, în atingere cu el. E. Sylvia Pankhurst îşi deschidea articolul ditirambic din care am citat, cu propoziţia : „Operele lui Eminescu aparţin tuturor timpurilor“. (Salut ţie, spirit luminos, în Omagiu lui Eminescu, 1934, Bucureşti, pag. 173). MaI surprinzătoare a fost pentru mulţi de la noi opera de pătrunzătoare analiză, şi de entuziasm totodată, a lui Jean Boutiére : La Vie et roeuvre de Ion Creangă (Paris, Gamber, 1930, in-8°, 254 pag.). In această primă monografie critică despre marele humuleştean, cercetătorul francez, ulterior profesor universitar, nu s-a sfiit să-l situeze axiologic pe povestitorul nostru alături de cei mai proeminenţi autori europeni : Charles Perrault, fraţii Grimm şi Andersen. Nu se chiamă şi aceasta universalitate ? A învăţa româneşte pentru a-l citi pe Creangă ne ridică literatura la treapta universalităţii, întocmai cum şi englezii se mîndresc că nu puţini sînt aceia care le învaţă limba nu ca instrument de comunicare internaţională, ci pentru a-l putea citi pe Shakespeare în original (deşi piesele lui sînt şi rămîn neîntrecute în orice idiom şi chiar la un nivel scăzut al tălmăcirii !). Unul din capitolele cărţii lui Boutiére se intitulează Originalitatea lui Creangă — Locul său printre povestitorii populari europeni. Concluzia lui este următoarea : „Creangă nu e nici un moralist, în felul canonicului Schmidt, nici un poet sau un filosof, ca Andersen , fără voia lui, ca şi fraţii Grimm, este un folclorist, înainte de toate Creangă este un artist, ca Ch. Perrault. Se găsesc în opera celor doi povestitori aceeaşi reproducere credincioasă a vechilor ficţiuni şi a limbajului popular simplu, aceeaşi viaţă, aceeaşi evocare a oamenilor de rînd dintr-o anumită epocă, acelaşi spirit de bună calitate. Creangă nu se deosebeşte de predecesorul său decît printr-un realism uneori mai accentuat şi, mai ales, prin bogata colecţie de expresii, de dictoane şi de proverbe populare pe care le oferă cititorilor săi, colecţie al cărei echivalent nu există, după cite cunoaştem, la nici un alt povestitor european“. Şi comentatorul adaugă : „Nu mică e pentru Creangă gloria de a fi pus în paralelă cu Ch. Perrault, a cărui culegere, atît de apropiată de perfecţie, face astăzi încă deliciul cititorilor celor mai delicaţi“. însuşi Creangă, la noi, e mai gustat de către filologi şi artişti, care-i pătrund, vitus et in cute, toate nuanţele, decît de publicul cel mare, care nu pregetă a-l recepta şi el, gustîndu-l ca narator fără pereche. Despre saltul calitativ al trinităţii Eminescu, Creangă, Caragiale, intr-un moment cînd ţara noastră era în ajun de a-şi cuceri Independenţa şi existenţa statală în lume — altă dată. Şerban Cioculescu *) Christof, zis canonicul Schmid (1768—- 1854) a fost un scriitor german foarte popular prin lucrările lui pentru copii şi tineret BUXUS E VULGAR sa dai, vorba Ecaterinei Oproiu, distins e să oferi. Viața nu va mai fi grea, ea va fi numai dificilă. întrebat cum o mai duci, vei răspunde, dacă e cazul, că o duci dificil. Nici de petrecut, nu vom mai petrece, de exemplu, un aer liber sau pe acasă, noi ne vom „optimiza“ din ce în ce mai mult, ca în limbajul specialiştilor ridiculi Mă plimbam intr-o zi cu Fânuş Neagu prin livada de la Mogoşoaia. întilnind în drumul, nostru un grădinar cu uzul recent al botanicii, l-am întrebat cum se numeşte arbustul acela din care se fac gardurile vii. „Buxus“, a spus el. „Bine, dar cum îi spune pe româneşte ? cum îl numim noi ?“ „Nu ştiu, buxus !“ a dat el din umeri, „aşa-i zice, buxus“... şi multă vreme am bombănit, cind unul, cind altul, jeluindu-ne plimbarea, „buxus“, mergînd pe aleea perfect tunsă, croită din ceea ce noi şi azi credem că era lemn de merişor. Nu am nimic cu neologismele; din contră ele atestă creşterea volumului de informaţie şi de cultură. Dar să nu uităm că oricite incursiuni am face în ştiinţă şi în cultură, grebla, cu o mai fi ea greblă, rămine greblă. Needucogenia, articolul apărut săptămîna trecută în „Contemporanul“ sub semnătura Ecaterinei Oproiu, punea în lumină, cu atita bun simţ şi umor, ceea ce această strălucită ziaristă a noastră numea ,,păcatul exprimării pe radical“. Păcatul e vechi, dar el ia proporţii când limba suportă presiunea cunoaşterii. Comedia moravurilor a fost întotdeauna însoţită de o comedie a limbajului, oriunde în lume, cînd intre idee şi cuvint se întinde (în intelectul vorbitorului) o zonă de neclaritate. Ceea ce se concepe bine, ştim că se enunţă în mod clar, şi firesc, aş adăuga, şi aceasta se aplică nu numai în arta poetică şi in literatură în general, dar şi în vorbirea curentă. Zona de neclaritate poate să se datoreze ignoranţei, greutăţii de a comunica noţiuni noi şi relaţii noi de cunoaştere, dar cel puţin în egală măsură, ea rezultă şi dintr-o acumulare haotică de cultură, pripit asimilată, producind clasica beţie de cuvinte. Am cunoscut odată un tânăr înfometat de cultură, care citea enorm şi care se exprima absolut comic în împrejurările cele mai simple ale vieţii. El era un fel de paj al „preţioaselor ridicole“ ; el era în stare să spună ca Mascariile lui Madelein „Brutalitatea anotimpului a oferisat delicateţea glasului meu“ (răguşise). Mult mai tîrziu, după o lungă confruntare cu viaţa, cu oamenii normali şi cu bun simţ şi cu noţiunile mai bine aşezate, puse metodic la locul lor, l-am revăzut complet schimbat pe acest june de comedie, vorbind ca toată lumea, — parcă s-ar fi trezit dintr-un vis urit Cineva a pretins că şi in cultură au loc sperieturi, din cauza contactului brusc cu multele ei teorii şi speculaţii , că te poţi speria şi de cultură, şi să reacţionezi ca un om zăpăcit, speriat, cînd nu iei totul cu metodă şi cu răbdare, dar că şocul produs de violenţa întîlnirii trece cu timpul, mai ales in tovărăşia celor cărora te adresezi şi a căror uimire continuă te obligă cu timpul, să-ţi revizuieşti limbajul, sa vorbeşti simplu, direct... De curînd, am avut plăcerea să stau citeva ore la televizor în casa unor foarte cumsecade gospodari de la ţară. Ei ascultau totul cu mare atenţie, într-o tăcere absolută, fără comentariile ironice, obişnuite orăşenilor. Erau minute întregi cînd limbajul unor simple anchete căpătau tonul cel mai erudit (căznit şi fals erudit, spun eu cu putinţă. Ei ascultau insă nemişcaţi, ca drept-credincioşii de odinioară cărora slujba li se ţinea in limba latină, nu în limba naţională, — ascultau cu respect şi cu profunda convingere că ce se spunea acolo, era in perfectă regulă, o imensă poliţă semnată în alb, dacă vreţi. „înţelegeţi ceva ?“ am şoptit la un moment dat. „Nu înţelegem nimic !“ mi s-a răspuns cu o mare sinceritate. Mărturisesc că, din cînd în cînd, vâzînd şi auzind la T.V. astfel de vorbitori pretenţioşi, mă pun in locul oamenilor de la ţară, pe care i-am cunoscut şi care, in aceeaşi secundă, stau ca şi mine în faţa gemuleţului luminat. Mă simt jenat şi parcă aş zbura spre ei şi le explic, să le cer scuze. Cele mai subtile probleme de ştiinţă şi de cultură pot fi înţelese, dacă sunt exprimate intr-un limbaj limpede şi nu excesiv de specializat. S-a observat că marile personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre reuşesc să se facă înţelese, şi încă plăcut şi fermecător, cu o fină dozare a noţiunilor mai puţin cunoscute, cu o luminare a lor grijulie, dîndu-ţi acea senzaţie de familiaritate cu o lume din ce in ce mai complicată, desigur şi mai greu de exprimat. Einstein se făcea înţeles recurgind şi la glume. Cărturari adevăraţi, oameni cu o etică exemplară, — etică in care intră şi relaţiile cu semenii lor mai puţin ştiutori, dar în mijlocul cărora ei trăiesc şi pe care li slujesc — ştiu să se facă totdeauna înţeleşi. Poate că e adevărat paradoxul că în cultură contează mult şi ceea ce uiţi şi nu mai este ostentativ. Constantin Ţoiu România literară .