România literară, ianuarie-martie 1985 (Anul 18, nr. 1-13)
1985-02-28 / nr. 9
La aproximativ un an de la apariţia volumului Scriitori români de azi, III se poate constata că el a avut în presă un ecou pe măsură. A fost, în general, apreciat şi elogiat, a stîrnit nu puţină admiraţie, dar şi, în acelaşi timp, nemulţumiri şi — de ce să n-o spunem? — invidii. Cine, dintre critici, n-ar fi vrut să scrie o asemenea carte? Şi cine, dintre scriitori, poate deschide, senin, o istorie a literaturii din care el lipseşte? Nemulţumiri şi invidii la urma urmei fireşti. De neacceptat sunt nu atit ele, cu modul deviat, ipocrit în care, adesea, se manifestă. Nu mă refer, bineînţeles, la obiecţiile şi întîmpinările pe care o lucrare de acest tip le poate, în mod normal, suscita. In momentul de faţă, zeci de critici îşi au aţintite privirile, mai mult sau mai puţin pătrunzătoare, asupra aceluiaşi fenomen : literatura română contemporană (Faţă de a noastră, atenţia lui Eugen Simion e „doar“ mai rodnică, mai fructuoasă.) Cu toţii, ca să zic aşa, ne pricepem, mai mult sau mai puţin, în acest domeniu, in care fiecare din noi e,intr-o măsură mai mică sau mai mare, competent, poate avea — şi chiar are — păreri, părerile sale. Or, părerile, în general vorbind, rău coincid întotdeauna. Nici un critic contemporan nu va putea, de aceea, primi fără nici o rezervă selecţia de „scriitori români de azi“ sau imaginea despre ei pe care o dă Eugen Simion. Dar nu la dreptul de a pune pe cineva sau ceva în discuţie voiam să mă refer. Ci la contestarea in mod evident neprincipială, rău-voitoare. Căci despre Scriitori români de azi, III s-a scris nu numai cu colegială, onestă preţuire şi admiraţie , ci şi cu „colegială“ iritare. Lăsînd însă deoparte asemenea comentarii, care nu au nimic de a face cu o discuţie serioasă, loială, să remarcăm că Scriitori români de azi stabileşte un şir de performanţe. Prima, şi cea mai uşor de observat, se referă la dimensiunile, la proporţiile lucrării. Nu mai poate fi vorba aici, cum s-a spus, doar de o biată hărnicie, de o biată rîvnă, ci, mai ales, de o mare ambiţie salutară, de un mare şi admirabil orgoliu , de o extraordinară disciplină a muncii , nu numai de o uimitoare capacitate de efort, ci şi de o uimitoare eficacitate , de o viteză a scrisului ireproşabil. îndrăznesc să spun, fără falsă modestie, că nici eu nu sînt chiar un leneş (Dicţionarul personajelor lui Dostoievski stă mărturie). Şi totuşi, ceea ce face Eugen Simion mi se pare o nebunie şi mai mare decit a mea. Eu am scris şi scriu despre personaje, oricît de numeroase şi de complicate, ale unei opere încheiate. El a scris şi scriede vreo zece ani) despre noi toţi, despre scriitorii români de azi, aflaţi, cei mai mulţi, în plină activitate, mari, diabolici producători de cărţi. Un singur poet — criticul însuşi a citat acest caz mai degrabă ilustrativ decit excepţional — a scos 70—80 de volume. Trebuie să ni-l închipuim pe Eugen Simion citind, ziua, necontenit, iar noaptea visînd numai cărţi. Oricum, zidul literaturii contemporane se înalţă neîncetat, an după an, şi e nevoie de mult talent şi de multă tărie, aş zice de nervi de oţel, de abnegaţie, de spirit de sacrificiu pentru a nu te lăsa copleşit şi înghiţit de el. Lupta criticului cu zidul de cărţi constituie un riscant şi în acelaşi timp temerar şi superb pariu. Această performanţă critică aproape sportivă implică primejdia blocării atenţiei asupra performanţei ca atare. Cărţile de valoare voluminoase prezintă pentru autorii lor dezavantajul de a canaliza admiraţia in primul rînd in direcţia cantităţii de muncă pe care scrierea lor o presupune. „Ce-a mai trudit omul ăsta“, parcă auzi spunîndu-se intr-un asemenea prilej. Desigur, orice laudă e bună, dar autorul, probabil, ar dori să primească şi altele, in cazul în care le merită. Mă grăbesc de aceea să atrag atenţia asupra unei alte performanţe realizate de Eugen Simion în Scriitori români de azi, o performanţă de cu totul altă natură în comparaţie cu precedenta. Anume, performanţa de a fi drept în aproape toate textele sale faţă de autorii despre care scrie. Vreau să spun, de a rămine drept in judecarea valorii de ansamblu a unui scriitor chiar şi atunci cînd nu se sfieşte să-l discute fără menajamente. E o performanţă specifică în mod deosebit criticului, o însuşire aproape miraculoasă a artei lui de a comenta. Eugen Simion a găsit un ton, o atitudine care-i permite să fie în acelaşi timp exigent şi cordial, cit se poate de sincer şi plin de bunăvoinţă. Ţinuta demersului săi critic impune în aşa măsură incit el poate să se arate fără teamă nu numai franc, ci şi ironic, şi nu numai ironic, ci şi aproape dur, neîncetind totodată să pară — şi să fie — drept, nepărtinitor, obiectiv. E posibil ca in alegerea unui autor sau altul, în selecţia pe care o face, Eugen Simion să nu fie întotdeauna imparţial. Pentru partea consacrată prozei, de ildă (secţiunea Romancieri şi nuvelişti, criitori români de azi, III, p.p. 415—550) lista cuprinde un scriitor care, după opinia mea, nu mai e un prozator activ (Ion Băieşu, dramaturg notoriu, al cărui talent trebuie apreciat cum se cuvine), înaintea lui, cred, ar fi meritat să fie discutaţi prozatori adevăraţi, de meserie şi, ca să zic aşa, de continuitate, precum Virgil Duda, Gabriela Adameşteanu, Maria Luiza Cristescu, Dana Dumitriu sau Mircea Nedelciu. Nici lista „criticilor şi eseiştilor“ nu mi se pare fără cusur, mai ales că (vezi ceea ce spuneam mai sus despre imposibila seninătate a lecturii unei asemenea cărţi) nu mă aflu in ea. Insă în textul critic pe care îl consacră unui autor sau altul (indiferent cit de justă a fost selecţionarea lui), Eugen Simion este, ştie să fie impartial. Intr-atît Incit poate să-şi permită, din cînd in cînd, să pară că nu este. In capitolele dedicate lui Florin Mugur sau lui Dan Laurenţiu, doi poeţi remarcabili în cadrul literaturii române contemporane, ironia prelungită, nereţinută riscă, s-ar părea, să dezechilibreze (mai ales în cazul celui dinţii) discursul critic : „Tema esenţială a poemelor lui Mugur derivă, repet, dintr-o exacerbată conştiinţă a fragilităţii. Totul tremură în versurile lui, chiar şi Dumnezeu : «pe mal Dumnezeu tremură de frig“ ; „Fiinţa tremură şi universul se cutremură, cam asta ar fi, în rezumat, obsesia de acum a poetului care, la 20 de ani, chiuia whitmanian în faţa munţilor...“ ; „Dan Laurenţiu este un poet al extincţiei şi, dintre autorii de azi, este probabil poetul cu cei mai mulţi îngeri“ ; „Uneori creatorul se identifică [...] cu îngerul său, de cele mai multe ori îngerul are insă o identitate aparte. Iarna îngerii zboară la joasă înălţime şi ocrotesc pe îndrăgostiţi de indiscreţia trecătorilor, intr-o zi roa un înger negru taie calea poetului şi-i şopteşte aceste vorbe : «purificare / prin rău / mîntuire prin păcat, altădată îngerul umblă singur pe străzi, iar poetul «cu o doamnă cernită» ; într-un amurg de primăvară poetul se plimbă cu îngerul de mină şi, din nou, luind chipul poetului, îngerul plînge pe umărul unei femei sau rătăceşte, întristat, intr-un oraş care şi-a pierdut splendoarea pentru că şi-a pierdut iubirea... Şi atitea alte situaţii, îngerul lui Dan Laurenţiu, în orice caz, nu şomează“. Şi totuşi, discursul critic nu se lasă dezechilibrat, absorbind şi asimilind pină la urmă ironia pe care o secretă , judecata globală e net favorabilă, dreaptă, imperturbabilă. Această „ştiinţă“ a sa Eugen Simion o pune cel mai bine în valoare atunci cînd scrie despre autorii ce au ilustrat (unii din ei cu multă sirguinţă!) literatura convenţională şi critica dogmatică a anilor ’50. Exemplare sunt din acest punct de vedere articolele despre Maria Banuş sau Ov. S. Crohmălniceanu, în care sinceritatea cea mai deplină nu ştirbeşte întru nimic din stima şi preţuirea pe care criticul le nutreşte faţă de aceste două personalităţi ale culturii noastre contemporane. In această problemă, Eugen Simion adoptă singura atitudine justă. El nici nu ignoră regretabilele concesii şi erori făcute în acei ani (cum ar vrea unii „sentimentali“, mai mult sau mai puţin interesaţi), nici nu le transformă în capete de veşnică acuzare (cum ar dori alţii, justiţiari suspecţi, setoşi de răzbunare). Eugen Simion nu uită şi înţelege că omul — vorba cronicarului — e sub vremi dar totodată ştie că în ultimă instanţă omul e responsabil pentru faptele sale deoarece el este — trebuie să fie — o fiinţă liberă. Francheţea imputării şi francheţea elogiului asigură criticii lui Eugen Simion un nivel de Înaltă nepărtinire. In Scriitori români de azi, III critica literară este aşa cum ar trebui să fie întotdeauna : dreaptă, senină, imparţială. Valeriu Cristea Critica dreaptă fi Confruntări yyyyyyy „Cartea de recitire" a lui Nichita Stănescu Cu biblioteca in două jumătăţi de ţară, imi rămăsese această Carte de recitire a lui Nichita Stânescu in prima jumătate. In sfîrşit, o am din nou in miini. A doua oară. Şi nu ca într-un vis, ci aievea. Nu mai ţin minte cînd am cumpărat-o şi nici nu-mi pot da seama, acum, cînd a apărut , nici pe coperta interioară, nici in caseta tehnică nu este consemnat anul apariţiei. Aş putea să-mi amintesc în ce împrejurări am citit-o „prima oară“ şi, astfel, să stabilesc — cu aproximaţie — cam cînd a fost dată la iveală. Aş putea, foarte bine, să răsfoiesc vreo revistă de la fatalul sfîrşit al anului 1983 sau tabelul cronologic din ediţia poeziilor lui Nichita Stănescu apărută în colecţia B.P.T. a Editurii Minerva şi să aflu. Probabil chiar am să fac unul din aceste lucruri. Deocamdată însă îmi place să cred că aceasta este prima carte a lui. Nici nu are cum să nu fie prima : chiar dacă a tipărit-o mai tîrziu, nu se poate să n-o fi gîndit încă la începutul începuturilor sale poetice. Poezia sa o dovedeşte, în fond şiEminescu, pină să fi publicat Epigonii, Îşi văzuse numele sub De-aş avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa etc., etc. Dar citindu-le pe acestea îţi dai seama ce ştia şi bănuieşti ce gîndea Emimnescu despre Bolintineanu, Heliade, Alecsandri şi ceilalţi. Aici am şi vrut să ajung . Cartea de recitire este Epigonii lui Nichita Stănescu. Nu exact Epigonii, ci mai puţin ceva, dar şi ceva mai mult. Ceea ce surprinde (în sensul impunerii, nu în acela al uimirii) deopotrivă la Eminescu şi la Nichita Stănescu este bătaia largă de aripă şi totodată zborul Razant deasupra operelor celor evocaţi şi sesizarea sigură a esenţelor. Ceea ce uimeşte (fără să surprindă) deopotrivă în Epigonii şi în Cartea de recitire este capacitatea extraordinară a acelor poeţi de a-şi defini în construcţii lapidare memorabile inanitaşii. împrejurările în care Eminescu scrie şi publică Epigonii sunt bine cunoscute. Aşa cum cunoscută este scrisoarea care însoţea poezia şi care îi era adresată „Scumpului Dom Redactor“ Iacob Negruzzi. Cîteva pasaje din această scrisoare merită să ni le reamintim: „Dacă nu Epigonii veţi avea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru meritul Intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că intr-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucra ei. Noi, ceşti mai noi, cunoaştem starea noastră, sintem trezi de suflarea secolului şi de aceea avem atîta cauză de-a ne descuragia. [...] Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită, dar sece. [...] Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea in fantomele sale ; îndată însă ce conştiinţa vine că imaginele nu sunt decit un joc, atuncea, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriile creaţiuni“. împrejurările în care Nichita Stănescu a scris poemul care este Cartea de recitire mi-e teamă că nu le vom afla niciodată. Dar o „scrisoare“ justificativă însoţeşte şi textul său. Ea nu mai este adresată însă nici vreunui „Scump Domn Redactor“ şi nici altcuiva. Este vorba de tableta-parabolă Intitulată A doua oară, care deschide Cartea şi care dezvăluie cititorului (şi poate — dacă nu cumva in primul rînd — sieşi) „împrejurările“ unei revelaţii conştientizate. „A doua oară“ numeşte re citirea clasicilor noştri şi este momentul limpezirii de sine : „Dacă nu mi s-ar fi întimplat să trec în acel loc pentru a doua oară, desigur că impresiile şi gîndurile primei mele treceri pe acolo s-ar fi strîns undeva într-o cochilie de melc cerebrală, intimidate, aşteptînd poate să răsară în timpul unui somn greu, sau cine ştie cînd. Intr-un tîrziu de vîrstă obosită cînd ţi-ai şi luat rămas bun de la vechile ordini ale existenţei şi sub pretextul lipsei de memorie, te risipeşti Intr-un succesionism interior în care întregul începe să se disculpe faţă de sine însuşi, dînd din ce în ce mai mult dreptate părţilor sale, ca un semn de laşitate a cunoaşterii, sau pur şi simplu ca un semn de dezinteres.“. Care este „acel loc“ prin care poetului i s-a întimplat să treacă „a doua oară“ ?! Este „un punct de forfotă, acolo, pe cheiul gîrlei, în sus, unde dincolo există o biserică Îngropată pe jumătate, teatrul de operetă, vechi şi scorojit, şi bineînţeles o staţiune de benzină. Toate ca in realitate şi palpabile, atit doar că pe celălalt ţărm al cheiului radiar, intrau adine in oraş, un mănunchi subţire şi inegal de străzi despărţite între ele de zidurile suave şi ameţitoare in înălţime, ale blocurilor cenuşii, lucind metalic in după-amiaza de vară“. Mai exact, „locul acela“ este un „bloc la soneria căruia pe o tăbliţă de sticlă neagră scria cu litere argintii cuvintul — «Expoziţie“. In continuare asistăm parcă la descrierea unui vis : „Pe dinafară blocul, să fi avut vreo douăzeci de etaje. Pe dinăuntru însă el era gol, gol de jos pină sus la tavan, la tavanul celei de-a 20-a ferestre, ca o hală înaltă, neavînd nicăieri, niciunde, la nici o înălţime, vreo podea care l-ar fi arătat sau l-ar fifăcut să fie împărţit în etaje. Dinlăuntru, ferestrele luminate de lumina verzuie, neverosimilă a după-amiezii, şi de lumina de cealaltă culoare pare nu există, — dădeau impresia unei imense table de şah cu pătrate fosforescente şi pătrate opace“. Exponatele sunt „diferitele soiuri de grîu existente în ţară şi în lume“, ciudata expoziţie avînd „sortimentul cel mai bogat din lume“. Ieşind în stradă, după ce coboară de la ferestrele de sus (la care ajunsese fără să ştie cum, susţinut de o nevăzută pasarelă ori levitînd), poetul-vizitator îşi dă seama că văzuse „nu numai exponatele griului, ci lingă fiecare bob mai văzusem şi altceva, paralel cu el, o mostră de altceva pe care nu mi-l pot aminti, pentru că nu există“. Şi ca să nu ne înşelăm, luind mărturisirea sa într-un sens fie şi numai apropiat de cel comun, poetul încheie spunîndu-ne că „A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară, abia acum imi dau seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată“. Citind cum trebuie acest „nu există", vom vedea în Cartea lui Nichita Stănescu încercarea sa de descriere a extraordinarului, a incredibilului. Şi poetul ne va descoperi extraordinarul în „Istoria Ieroglifică a tulburătorului Dimitrie Cantemir“, în O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, la Ienăchită Văcărescu, în Mioriţa şi Toma Alimoş, la Anton Pann, la Heliade şi Cîrlova, într-un simbol — descoperit, acesta, in Vodă Cuza — la Bălcescu şi Bolintineanu, la Eminescu şi Caragiale, la Sadoveanu şi Pârvan, la Bacovia şi Arghezi şi, în sfirşit, la „anonimii savanii, învăţătorii clasei intîi primare !“. Poate surprinde această ultimă descoperire (aşa cum surprinde mai mult decit orice descoperire a evidenţei), dar învăţătorul este cel care cu „sceptrul OI, OI“, „dă concreteţe limbii prin conştiinţa de sine, o concreteţe la care celelalte simţuri nu au ajuns niciodată, in pofida artelor care le-au sublimat (muzica, pictura...). El, învăţătorul, „domneşte peste împărăţia clasei antîia primară, aici unde se înalţă întruna cea mai de seamă construcţie şi cea mai durabilă : sentimentul ţării...“. Dacă şirul descoperirilor se opreşte aici (deşi poetul a avut „norocul aproape neverosimil, de-a fi cunoscut artişti ca Ion Barbu, Ţuculescu, Geo Bogza (...] de-a fi cunoscut şi legat prietenie cu artişti de o vîrstă cu mine sau mai tineri încă“), faptul se întîmpla datorită sentimentului că le-ar face o nedreptate „aşezîndu-i nu după alfabet, ci după mersul stelelor aducătoare de noroc“. Şi mai este o pricină : „O nelămurită nelinişte [...] un oarecare sentiment fără precise hotare silabice. Mă zgirii in consoane, mă înclin prea tare prin ferestrele vocalelor“. Marele absent, cum se spune, din poemul care este Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu este Ion Creangă. Dar întreaga carte este un „Omagiu tîrziu [adus] «Cărţii de citire* a lui Ion Creangă“. în sfîrşit, o încercare excepţională de definire poetică a poeziei încheie, cu tableta Al meu suflet, Psyche, această exemplară Carte de recitire, care ar putea constitui punctul de pornire şi de permanentă referinţă al cercetării poeticii lui Nichita Stănescu. Ştefan Badea Fotografii de Vasile Blende» / Komânia literară 5