România literară, iulie-septembrie 1991 (Anul 24, nr. 27-39)
1991-07-04 / nr. 27
OCHIUL MAGIC DUPĂ PRESA, SINDICATELE sînt al doilea domeniu CARE A CUNOSCUT DUPĂ REVOLUŢIE O RADICALĂ SCHIMBARE. Au apărut, în cîteva luni, zeci, poate sute de organizaţii sindicale, în toate ramurile şi la toate nivelele. Şi, foarte repede, ele au dovedit că au un cuvînt greu de spus în viaţa socială şi economică a ţării. In primele luni de după răsturnarea dictaturii, cind s-au luat importante decizii care-i priveau pe milioanele de salariaţi din România, contribuţia sindicatelor a fost esenţială. Nici guvernul provizoriu, nici conducerile abia alese ale unităţilor economice, ale şcolilor, ale spitalelor, ale multor alte feluri de întreprinderi n-au putut ignora sau ocoli părerea sindicatelor, atunci cind erau în discuţie interesele de mai scurtă sau de mai lungă durată ale oamenilor pe care acestea îi reprezentau. Oricît de în pripă s-au organizat şi oricît de lipsite de experienţă erau tinerele sindicate româneşti postrevoluţionare, ele au fost cu adevărat nişte structuri democratice, libere, ostile birocraţiei statului încă nedecomunizat, capabile să apere drepturile membrilor lor împotriva acestui stat sau să le negocieze cu succes salariile. O chemare la acţiuni de protest sau la grevă din partea liderilor sindicali a constituit o vreme o ameninţare redutabilă pentru administraţia ieşită din seismul revoluţionar. Administraţia ştia că sindicaliştii îşi urmează liderii. Liderii se ştiau ascultaţi de membrii organizaţiilor lor. Salariaţii aveau încredere în sindicate şi în conducerile lor. Existenţa unui mare număr de sindicate a părut la început o reacţie firească la monopolul fostului UGSR comunist şi o garanţie că pluralismul nu se reduce la planul politic, al partidelor, şi că nici nu este o vorbă goală. Primele semnale neliniştitoare, după această epocă paradisiacă, dacă o pot numi aşa, din existenţa noilor sindicate, au venit din partea acelor organizaţii care luaseră naştere prin cosmetizarea structurilor sindicale mai vechi. S-a observat curînd că averea fostului UGSR n-a fost împărţită şi nici măcar blocată. De ea au profitat unii activişti sindicali comunişti, din eşaloanele inferioare, care i-au înlocuit pe cei aflaţi înainte în vîrful piramidei. Fenomenul nu e specific nomenclaturii sindicale. El poate fi constatat în toate structurile. S-a petrecut apoi un alt fapt care a putut fi observat în întreaga societate: s-au ivit conflicte între lideri, s-au divizat organizaţiile şi, treptat, s-a ajuns la o polarizare asemănătoare celei din planul politic. Revoluţia a fost dublată de o restauraţie şi tit domeniul sindical. Puterea şi-a creat propriile sindicate, pe care le-a opus celor considerate de ea a-i fi ostile. Sau a încurajat apariţia unor sindicate cuminţi, cu care putea trata mai lesne. In principiu, un sindicat care face jocul administraţiei este de neconceput, ştiut fiind că sindicatele au tocmai rolul de a oferi salariaţilor protecţie contra eventualelor abuzuri ale administraţiei. Subordonarea de către statul comunist a mişcării sindicale a fost aceea care a desfiinţat la noi, vreme de patru decenii, sindicalismul real. Administraţia dirijată de FSN a tins şi ea către o subordonare asemănătoare şi, pînă la un punct, a înfăptuit-o. In orice caz, a izbutit să limiteze mult puterea sindicatelor. Unul din slogane a fost acela că sindicatele nu trebuie să facă politică. Guvernul a insistat pe depolitizarea mișcării sindicale. Desigur, sindicatele au scopuri salariate sociale, și economice, dar acestea nu pot fi realizate în afara politicului. Guvernul a vrut să castreze în fapt sindicalismul. O metodă eficace a constat în demonetizarea liderilor, faţă de care puterea s-a comportat întocmai cum s-a comportat faţă de opozanţii politici ai sistemului. In fine, i-a demoralizat pe mulţi dintre membrii de sindicat, care s-au lăsat convinşi că liderii lor sunt nişte indivizi ambiţioşi, carierişti şi lipsiţi de scrupule. IN ACESTE CONDIŢII, SE EXPLICĂ INCAPACITATEA ACTUALĂ A SINDICATELOR DE A APĂRA CU ADEVĂRAT INTERESELE membrilor lor şi de a reprezenta o primejdie pentru administraţie. Legea sindicatelor, aşa cum arată ea, are caracteristici frapant de asemănătoare, în nonsensul lor, cu legea mai recentă reglementînd demonstraţiile şi mitingurile. Legea oferă puterii mijlocul de a împiedica sindicatele să-şi joace rolul. Niciodată şi în nici o democraţie patronatul n-a posedat o armă atît de perfectă în lupta cu sindicatele cum posedă guvernul român al d-lui Petre Roman. Dar faptul că un ministru (mă refer la acela al transporturilor) poate obţine suspendarea unei greve printr-un apel televizat nu se datorează doar existenţei legii cu pricina. Slăbiciunea sindicatelor este mai mare şi are rădăcini mai adinei. In parte, le-am enumerat, evocind scurta istorie a sindicalismului nostru de după decembrie 1989. Dar sînt și alte cauze, care urcă într-un trecut mai îndepărtat. Se știe că sindicalismul e produsul capitalismului. Primele sindicate au apărut in Anglia. Lipsită pînă tîrziu de o clasă muncitoare numeroasă şi conştientă de interesele proprii, România n-a cunoscut o adevărată mişcare sindicală decit în secolul nostru. Şi aceasta a fost curmată după al doilea război. Ţărănimea, intelectualitatea, funcţionarii n-au fost de obicei organizaţi sindical nici înainte de război. Lucrurile stau la fel în toate ţările. Marile sindicate au presupus totdeauna o mare populaţie industrială. Forţa Solidarităţii poloneze enemijlocit legată de şantierele din Gdansk şi de industria cărbunelui. Absenţa tradiţiei a grevat la noi tînăra mişcare sindicală, aşa cum a grevat şi alte domenii unde nu se acumulase experienţă. Acest lucru se observă fără dificultate în majoritatea acţiunilor întreprinse de sindicate după revoluţie. Cel mai caracteristic fenomen este acela că sindicatele nu-ţi ţin in nouă cazuri din zece cuvîntul. Multe din grevele anunţate nu s-au desfăşurat, în decembrie 1990 sau în iunie 1991 valul mişcărilor revendicative, cauzat în principal de creşterea mult mai accentuată a preţurilor decit a salariilor, apărut la un moment dat uriaş, capabil să măture administraţia, pentru a se sfărîma pe neaşteptate, transformîndu-se în spumă, ca şi cum s-ar fi lovit de un obstacol puternic. In realitate, acest obstacol n-a existat în afara sindicatelor înseşi. Guvernul era prea slab şi prea speriat ca să reziste. Dificultatea trebuie căutată în interiorul mişcării sindicale înseşi. Prima explicaţie este aceea că liderii sindicali n-au fost urmaţi de membrii de sindicat. Politica de discreditare dusă de administraţie faţă de aceşti lideri, ca şi promisiunile demagogice făcute masei de salariaţi n-au rămas, cum se vede, fără efect. Dar nu trebuie să ignorăm şi o anumită nepregătire a liderilor înşişi, care par a nu-şi cunoaşte bine oamenii. S-au văzut cazuri în care ei au semănat cu nişte comandanţi de unităţi militare ale căror ordine nu erau executate de soldaţi. Mai grav, au fost cazuri în care ei au dat ordine care nu puteau fi executate. O a doua cauză este polarizarea socială. Un sindicalism eficace nu implică doar carteluri ori confederaţii puternice — acestea există — ci şi o oarecare omogenitate a membrilor lor, în condiţiile în care jumătate din populaţia de salariaţi se lasă mai degrabă asmuţită contra celeilalte jumătăţi decit convinsă să-şi cunoască interesele reale, nu se poate obţine mare lucru. Şi atunci de ce să ne mirăm că emisarii administraţiei ori provocatori infiltraţi de fosta securitate se dovedesc în stare să dizolve în cîteva ore o unitate sindicală a cărei creare a luat liderilor multe luni de efort? Polarizarea morală şi politică a societăţii româneşti de astăzi nu permite sindicatelor decit iniţiative riscante şi care, în loc să întărească încrederea oamenilor, îi dezamăgesc. In concluzie, aş spune că mişcarea sindicală este după chipul şi asemănarea întregii societăţi româneşti. Aproape toate dificultăţile sindicalismului pe care le-am trecut în revistă sunt şi dificultăţi ale instituţiilor economice, politice sau de altă natură: polarizarea morală, tendinţele de restaurare a unor structuri comuniste, efectele depolitizării forţate, presiunile exercitate asupra liderilor, ameninţările, credulitatea membrilor, supuşi celor mai idioate intoxicări. Mărirea şi decăderea sindicatelor nu sunt, in definitiv, altceva decit mărirea şi decăderea întregii societăţi româneşti de după revoluţia din decembrie 1989. N. M. Mărirea şi decăderea sindicatelor 2 Románia literara sa NE SCRIU CITITORII... O MARE TRISTEŢE NU MA NUMĂR şi probabil nu mă voi număra niciodată printre scriitorii importanţi ai acestui neam. De altfel, am şi ajuns (prea ?) tîrziu la literatură. Aproape douăzeci de ani am fost exclusiv dascăl (universitar) şi cercetător-lingvist. Am urmărit însă cu maximă concentrare, dintr-un fotoliu mărginaş, spectacolul literaturii române contemporane. Şi m-am bucurat, mai totdeauna, de ceea ce am văzut. Puţine domenii ale culturii se pot mîndri cu atîtea izbînzi ale spiritului asupra prostiei şi întunericului. Chiar în perioada cea mai neagră a dictaturii, marii noştri oameni de litere, cu sacrificii aproape inimaginabile, au reuşit să rămînă ei înşişi, să nu-şi vîndă sufletul diavolului, să slujească eroic cultura şi, prin ea, neamul , să ne salveze pe noi toţi de la moartea spirituală. Mă gîndeam in acele momente , de unde atîta tărie la Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Mihai Sin, Laurenţiu Ulici, Nae Prelipcejtnu, Dan Deşliu, Dan Petrescu, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorguiescu, Gabriela Adameşteanu, Eugen Negriei, Ileana Mălăncioiu şi La mulţi alţii care ar merita să fie menţionaţi aici ? Cum rezistă ei presiunilor Puterii, şantajului Securităţii şi „colaboratorilor“ ei ? Cum mai suportă atacurile , Săptăminii, Luceafărului, Scinteii, revistei zise Pentru Patrie ? Acum cunosc, cel puţin in parte, răspunsul la aceste întrebări. Dar nu şi la o alta care-mi dă tîrcoale de la o vreme încoace . De ce au apărut dezbinarea şi ura în rîndurile acelora care in momente grele, aproape insuportabile, au găsit un ei resursele solidarităţii salvatoare . Patria lor, comună, nu este in continuare cultura română ? Opiniile politice vin şi trec, cultura, spiritualitatea rămîn. Găsesc absolut anormal ca Marin Sorescu (fie-mi iertată subiectivitatea,'' mi -a fost coleg de clasă Iniceu), cel mai mare scriitor român în viaţă, să se afle in adversitate cu Ana Blandiana şi Mircea Dinescu, care-l „talonează“ îndeaproape. Au opţiuni politice diferite ? E dreptul fiecăruia să le aibă. Nu cred insă că şi-au schimbat peste noapte opţiunile spirituale. Or, acestea sunt mai importante, pentru câ ele privesc o valoare perenă, nu una de conjunctură. N-am dreptate, domnule Nicolae Manolescu ? N-am dreptate, domnule Eugen Simion ? Dar tu, prietene, Augustin Buzura, ce zici ? Dar dumneavoastră, stimate „veteran“ Dan Deșliu ? Sper să nu fi supărat pe nimeni cu interogaţiile mele. Ele aparţin unui admirator sincer şi... trist. VICTOR IANCU Stimată Redacţie, NU SÎNT moldovean, ci bucovinean, dar afirmaţia dlui Dan Stanca din articolul Litera şi spiritul nelegiuirii (România literară, nr. 22), cu privire la Moldova şi moldoveni, mi-a displăcut, căci, totuşi, două localităţi din Bucovina (Siret şi Suceava) au fost capitale ale Moldovei, iar bucovinenii au constituit întotdeauna o pildă pentru moldoveni, prin cumpătare, înţelepciune şi civilizaţie. Deci, din articolul dlui Stanca, rezultă că moldovenii ar fi cei mai retrograzi dintre români, cei care sprijină fără șovăire actualul regim și aberantele sale proiecte de legi... Oare acesta o fi adevărul ? Oare Dan Petrescu, cunoscutul disident, nu e moldovean ? Iar basarabeanul Paul Goma a făcut vreodată de rușine pe moldoveni ? Nu mai vorbim de Luca Piţu, Mihai Ursachi, Matei Vişniec şi mulţi alţii. In acei ani dl. Stanca tăcea mile... Oare ,nu moldovenii de dincolo de Prut ne încălzeau inimile prin acţiunile lor hotărîte încă cu un an înainte de căderea tiranului ? Ei au fost atunci cei mai buni, curajoşi şi puri dintre români. Şi unii dintre ei sunt şi astăzi... Oare studenţii ieşeni s-au dovedit a fi mai prejos decit fraţii lor bucureşteni, în „întîmpinarea“ lui Franqois Mitterand ? A citit dl. Stanca publicaţii precum 24 ore. Opinia studenţească, Cronica, Convorbiri literare (de la Iaşi) sau Tinerii Revoluţiei şi Glasul Bucovinei (de la Suceava), în care îşi exprimă punctele de vedere cele mai lucide minţi ale Moldovei şi Bucovinei . In orice caz, ii asigur că pe la noi nu apar tipărituri imunde precum România mare, Totuşi iubirea, Europa, Azi etc. Pomenea dumnealui de acei parlamentari de Galaţi şi Neamţ care au prezentat proiectul legii privind Siguranţa Naţională a României. Ei, insă, n-au fost decit uneltele care au acţionat la solicitarea puterii, nedindu-şi zilnic... un petec ca Dumitraşcu, Gavra, Ceontea, Moiş ş.a. Iar puterea, care ne-a condus cu... înţelepciune pînă la marginea prăpastiei, se pare că nu are prea mulţi moldoveni in componenţă (...) O glumă de prost gust, cea cu „sfara (nu sfera) cu motocei“. „Încununează“ răutăţile dlui Stanca, care se pare că n-are nimic sfint nici in domeniul literaturii... (Ştreangul s-ar putea tot atît de bine înnoda şi cu harapnicul ibiciulu lui Dinu Păturică sau al lui Tănase Scatiu...) Deci afirmaţiile dlui Stanca sînt tendenţioase, nu se bazează pe adevăruri indubitabile, căci pădure fără „uscături“ nu există şi se pare că azi sunt mult mai multe „uscături" în falnicele păduri ale Valahiei sau ale Ardealului, decit în cele ale Moldovei.. Cu stimă, prof. MIHAI SPATARIU Şcoala 22, Suceava NOMINA NUDA TENEMUS Stimate domnule Nicolae Manolescu, NU ŞTIU dacă vă mai amintiţi de citatul din finalul eruditului roman de succes al lui Umberto Eco. Numele trandafirului : „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus“. In postfaţa ediţiei române, ni se oferă şi traducerea frazei : „Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decit numele (denumirile) goale“. Ceea ce a făcut succesul acestui roman cu totul deosebit a fost, printre altele, mesajul de actualitate resimţit de numeroşii cititori din diversele colţuri ale lumii. Şi, dacă intr-un fel citeam această frază conclusivă în 1984 cind a apărut versiunea în limba română a cărţii lui Eco, iată că orizontul nostru de aşteptare a mai evoluat cale de şapte ani şi o revoluţie, dezvăluindu-ne latenţe surprinzătoare. : Trebuie s-o recunoaştem, cu toţii eram excedaţi de revărsarea limbii de lemn peste capetele noastre plecate, pe vremea tătucului (mult) prea iubit. Pe atunci, logoreea, cantitativul erau elementul dominant. Discursurile ţinute pre in şir, pentru a nu se spune nimic, erau cele care anesteziau voinţa şi luciditatea individului. O scuturare mintoasă din umeri a pus capăt acestei stări de lucruri. Insă, vorbind în termeni marxişti, acumulările cantitative au produs saltul calitativ şi la nivelul discursului noii puteri. In societatea brusc dinamizată miza pe calitate este cea care dă randament in tentativele de persuasiune, de coerciţie camuflată. Formulările inspirate, titlurile şi denumirile cit mai scurte, dar cit mai sforăitoare, urmăresc ca printr-un efect subliminal să se strecoare în sufletul ascultătorilor. Golirea cuvintelor de conţinut şi deturnarea lor se constată încă din titulatura Frontului Salvării Naţionale. Născut (ă) (partidul şi denumirea) în seara de 22 decembrie 1989, nu şi-a confirmat nici pînă azi temeinicia : de ce „front“, cind pînă şi la „Actualităţi“ (!) se vorbeşte tot mai des de „partidul de guvernămînt“ , în ce fel este „salvată naţiunea“, cind se pare că ea însăşi se... salvează peste hotare, în valuri şi valuri de emigranţi, de un an şi jumătate încoace . Acest divorţ între semnificant şi semnificat, întru zăpăcirea şi păcălirea omului simplu, este practicată masiv pe toate planurile, în societate. O revistă denumită Europa, deci militînd (nu-i aşa 7) pentru mult aplaudata integrare in civilizaţia continentului pe care ne situăm geografic, este, de fapt, o banală foaie de scandal, antisemită şi xenofobă. Democraţia — iată aspiraţia tuturor ! — este In realitate o revistă condusă de un cenzor notoriu, care desplînge persecuţiile la care sunt supuşi ştabii comunişti de mai an. Şi in sfîrşit, situaţia cea mai neruşinată, România Mare care în loc să combată (cum s-ar crede după titlu) împotriva condiţiei grele a românilor din Basarabia, îşi umple coloanele cu un naţionalism violent şi (realmente !) destabilizator. (In atari circumstanţe, nu m-aş mira dacă azi-mîine E. Barbu si C. V. Tudor s-ar apuca să scoată un supliment — să-i zicem — Maica Precistă, în care să înjure biserica greco-catolică. Oricum e la modă !). Iar cum atenţia oamenilor s-a mutat din sfera politicului şi de la ziare către grijile de zi cu zi, nu se putea ca inovaţia să nu prindă rădăcini şi aici. Cind am văzut pentru prima dată că acel cîrnaţ (ieftin deci accesibil tuturor) de o culoare dubioasă se cheamă „Trandafir“, mi-am zis că e foarte logic ; în fond, tot se striga la 20 mai, anul trecut : „Trandafir votaţi / Trandafir mîncaţi“. Box , populi, box dei. Dar cind am văzut că mai nou şi caşcavalul se poate numi „Scorniceşti“, mi-am zis că, totuşi, ne cam întindem cu gluma. Altminteri, ca miine-poimîine ne pomenim, la restaurant, cu friptură ,Tudor Postelnicu“, iar la alimentara cu salam de vară „Nicu Ceauşescu“. .. Ce vreau eu să spun este că in pre* * zentul nostm glorios, criza economiei merge in pas cu criza cuvintelor. Ne izbim de o dublă inflaţie : prima inevitabilă, a doua lansată in mod deliberat ca s-o acopere pe prima. Dacă nu vom reinvăţa să spunem lucrurilor pe nume, un trandafir nu va mai fi pentru noi o floare, şi nici măcar un însemn al socialdemocraţiei, ci doar o bucată de cimat, fluturată obscen ca însemn electoral. „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus". LÁSZLÓ ALEXANDRU