România literară, ianuarie-martie 1993 (Anul 26, nr. 1-11)

1993-02-04 / nr. 4

te (1931), Don Juan cocoșatul (1934), Endora (1934), De la cinci pini la cinci (1935) și Copilăria unui netrebnic (1936) . Cum îl tratau boierii breslei pe Ion Călugăru, am aflat într-o seară la Petru Dumitriu din gura lui Ion Vinea, care obișnuia­­să povestească diverse întîmplări despre actualii protagonişti ai vieţii literare, altădată nişte figuranţi nefericiţi. Multe asemenea istorii, ascultate atent şi prelucrate­ astfel încît să devină momente definitorii pentru o anume natură umană, se regăsesc printre „biografiile contemporane“. Din următoarea, al cărei erou era Călugăru, Petru a scos o nuvelă foarte crudă. Foiletonistul amărît de la Cuvîntul - povestea Vinea - îi făcea curte unei actriţe. O bombarda cu flori şi bileţele galeşe. Vinea, printre ale cărui numeroa­se victime sentimentale se număra şi res­pectiva actriţă, a convins-o să-l poftească la ea acasă pe timidul îndrăgostit. Acesta ş­i-a făcut apariţia plin de speranţe. Dar, surpriză cumplită, în patul adoratei era instalat Vinea, care s-a apucat să converseze nestingherit cu vizitatorul înamorat şi ca el să guste întreagă înjosirea, a ieşit la un moment dat de sub plapumă, oferindu-i plăcerea să constate că poartă numai jacheta pijamalei. Oţelul nu venea atît să înlocuiască untul pe pîine, cum sugera răutăcioasa pocire de titlu a cărţii amintite, cît să strivească reputaţia scriitorului. Gluma lui Paul Georgescu a prins şi, pentru mulţi, Călugăru a rămas atuorul unui roman proletcultist. Ceea ce e o eroare gravă, fiindcă riscă să dea uitării o operă de extremă originalitate. Paltoane şi nimic altceva, ca să mă opresc doar la bucata pe care Cornelia Ştefănescu, oricît s-a zbătut, n-a reuşit s-o retipărească întocmind o ediţie cvasi-integrală a nuvelisticii lui Călugăru în 1971, rivalizează cu cele mai bune pagini din Cavaleria roşie de Issac Babel. Ochii e o povestire fantastică antologică, în manieră expresionistă. Cît priveşte, Brahmi cel încruntăt se numără printre rarele texte poetice, de inspiraţie hasidică. Are perfectă dreptate Ion Negoiţescu, cînd spune de Copilăria unui netrebnic că este „unul din cele mai bune romane din literatura noastră“. Şi nu greşeşte nici comparînd Don Juan cocoşatul cu Craii de Curte Veche. Avangardism în haina militară v_______________­ OROHOIANUL Croitoru Buium, poreclit şi „al Ţiprei“, a fost concetăţean şi coleg de liceu cu Saşa Pană, pe care l-a introdus în faimoasa lăptărie din Strada Bărăţiei, unde avangardismul românesc îşi avea statul major. Animatorul revistei şi colecţiei Unu, mi-a produs, la prima lui apariţie în came şi oase înaintea ochilor mei, o dezamăgire. Nu era deloc personajul fabulos pe care-l plăsmuise imaginaţia mea. Avea o înfăţişare de om cuminte, aşezat, cu purtări manierate, foarte îngrijit îmbrăcat. Aducea vag cu Grucho Marx, dar un Grucho potolit, ajuns o persoană respectabilă care s-a deprins să vorbească domol, fără schime faciale şi gesturi nervoase ale morţiilor, dînd cuvintelor o uşoară înmuiere moldovenească. Era afabil şi plin de modestie, şi chiar puţin tipicar în insistenţa pe exactitatea anumitor date din istoria mişcării de avangardă. Eugen Schileru, care avea gură rea, l-a poreclit, un Barbu Lăzăreanu al supra­­realismului. Cu mine s-a arătat foarte prietenos, din capul locului. M-am întors fericit de la prima vizită pe care i-am făcut-o, în strada Dogari, unde locuia şi se afla peştera lui Ani Baba, vestita sa bibliotecă. Mi-a făcut cadou o colecţie aproape întreagă din revista Unu şi mai toate cărţile scoase sub aceeaşi glorioasă egidă. Săptămînalul Orizont, scos de Saşa Pană îndată după 23 august 1944, o evoca prin caracterul literelor folosite la culegerea titlului, dar numai cu atît, în rest, mi-a risipit repede orice speranţă că va resuscita spiritul nonconformist de la Unu. în 1947, Tristan Tzara, care nu mai călcase de trei decenii prin România, a venit să ţină intelectualilor bucureşteni o conferinţă intitulată, Le surréalisme et l’après guerre. A fost mare tămbălău, dineuri oficiale, interviuri. Printre toate acestea, Tzara şi-a găsit timp şi pentru o întîlnire mai intimă, la Saşa Pană acasă, cu cîţiva scriitori. Am avut cinstea să fiu şi eu printre ei. Erau de faţă, pe cîte îmi amintesc, Nina Cassian, soţul ei de atunci, Vladimir Colin şi Aurel Baranga. Tzara s-a scuzat că nu mai vorbeşte bine româneşte, dar înţelege perfect­ să folosim noi limba maternă şi să-i dăm voie lui să ne răspundă în franţuzeşte. Zis şi făcut, Saşa Pană, foarte excitat, a ţinut să-i aducă la cunoştinţă ilustrului oaspete, înainte de toate, realizările avangardismului românesc. Era ca un general (căpătase chiar gradul acesta) care se grăbeşte să raporteze coman­dantului armatei ce poziţii a cucerit în sectorul său, îi întindea lui Tzara numere de revistă, plachete, afişe. Curînd, un adevărat maldăr de hîrtie se adunase pe masă, în faţa musafirului, dar Saşa Pană, purtat de acelaşi elan, nu se oprea. Trecea în odaia de alături şi revenea mereu cu altceva. La un moment dat, a adus o mică revistă, în patru pagini lunguieţe, şi cu titlul impro­­nunţabil. Era chiar numele organului sexual bărbătesc, imprimat cu litere groase pe copertă. Publicaţia apăruse la 1 Octombrie 1931, în treisprezece exemplare, şi avusese un singur număr, suficient ca să provoace arestarea acelor care o scoseseră şi împinseseră neobră­zarea pînă acolo încît să i-o trimită lui Nicolae Iorga cu dedicaţia: „Tu ai? N-ai!“ Autorii ispravei fuseseră mezinii mişcării de avangardă, la data respectivă, Paul Păun, Gherasim Luca, S. Perahim şi Aureliu Baranga, cum preciza frontis­piciul năstruşnicei tipărituri subin­titulate „Organ universal“. Unul dintre aceştia era de faţă. Tzara se înviorase brusc şi nu mai contenea să privească fascinat scandalosul produs publicistic. Întrucît Saşa Pană îi arăta mereu alte lucruri, trebuia cu vizibil regret să lase din mînă revistuța buclucașă, dar se grăbea să treacă vrăjit la reexaminarea ei, de îndată ce reușea să răsufle un pic. Baranga, fin observator, a băgat de seamă îndată faptul. Cu o modestie prefăcută și, arătînd către grămada scrierilor apărute la Unu şi apoi înspre năzbîtia pe care Tzara o tot cerceta, a spus: „Ei au făcut astea, iar noi - numai atît!“ Aerul de slujbaş credincios al lui Saşa Pană era înşelător. Insolitul a intersectat la el mereu o exitenţă ordonată aparent de cel mai riguros conformism, carieră medicală disciplinată, în haină militară, mariaj burghez model, cu soţie credincioasă şi fiu ascultător, aliniere ideologică şi strivire finală a imaginaţiei sub platitudinea realist socialistă. *Dar, în 1926, studentul Institutului sanitar militar din Bucureşti, Alexandru Binder, neprimind acordul părinţilor pentru realizarea proiectelor sale maritale, a încercat să-şi pună capăt vieţii. A recurs pentru aceasta la un revolver Steyer. Şi-a tras în tîmplă cinci gloanţe. Patru nu l-au nimerit. Ultimul i-a traversat creierul, ieşind prin gură, dar fără să distrugă vreun centru nervos vital. Aşa că peste o lună a plecat teafăr din spital, cu însă pronunţatele lui înclinaţii avangardiste, după spusele rău-voitorilor, întreaga existenţă ulterioră a căpitanului medic Binder, examinată mai îndeaproape, s-a desfăşurat la marginea credibilităţii. Şaptesprezece ani a purtat uniforma militară şi superiorii săi n-au avut nimica să-i reproşeze. Că e una şi aceeaşi persoană cu aşa numitul Saşa Pană, care scrie versuri trăznite şi întreţine din solda primită de la Ministerul Apărării Naţionale principala oficină a nihilismului literar românesc, li s-ar fi părut o glumă proastă .MODIFICÎNDU-ŞI mina de om aşezat şi cetăţean atent să nu calce legile, păstrîndu-şi apucăturile tipicare, l-a ţinut ascuns în anii războiului pe Emil Bodnăraş, ştiind foarte bine ce putea păţi. (Adăpostirea conspiratorilor împotriva statului se pdepsea atunci cu execuţia întregii familii vinovate de aşa ceva). Apoi editorul lui Urmuz a fost avansat general, cum am spus. Lui Saşa Pană i s-a întîmplat unul din cele mai neverosimile lucruri pe care le-am auzit. Cînd lumea a început să mai circule, a căpătat şi el aprobarea să facă o mult visată călătorie la Paris. Era aşteptat acolo de vechi prieteni, Colomba, văduva lui Ilarie Voronca şi poetul francez Claude Sernet, fostul Mihail Cosma, Nesty, fratele ei. Pe acesta din urma l-am cunoscut şi eu, avea o mutră acră, parcă i s-ar fi înecat toate corăbiile, altfel mi-a părut ca un ins amabil, a recenzat cartea mea despe Arghezi în Cahiers du Sud. Sosit la Paris, Saşa Pană a aflat că Semet e în spital. Chiar în ziua aceea urma să fie operat de o tumoră mare pulmonară. Saşa Pană, lăsînd nedesfăcute bagajele, a alergat să-l mai prindă pe bunul să prieten în viaţă. A nimerit chiar în timpul intervenţiei chirurgicale. Ca medic, a reuşit să pătrundă la profesorul care o săvîrşise, dpă ce operaţia s-a terminat. Aşa a aflat, primul, faptul senzaţional, că din plămînul lui Semeţ a fost scos un foetus. Era fratele geamăn al poetului care purtase ani de zile în organismul său ovulul destinat să aducă pe lume o dublură a sa. Acesta se fixase într-un plămîn şi reuşind să capete astfel alimentaţia necesară, a început la un moment­ dat să crească. De unde, impresia medicilor că aveau de a face cu o tumoră. Rezultatul fericit al operaţiei l-a tulburat profund pe Sernet. A pornit să fabuleze în legătură cu fratele geamăn, căruia îi fusese şi mamă, pe cît rezultă. Ce situaţie freudiană încurcată! Cum şi-a revenit de pe urma operaţiei şi a fost în stare să vorbească, i-a comunicat lui Saşa Pană, la prima vizită, că o să scoată din ceea ce a păţit un roman fantastic extraordinar. N-a apucat. Curînd, o tumoră veritabilă s-a format în locul unde-şi dusese existenţa prenatală fratele lui Claude Semeţ. în ultima parte a vieţii, Saşa Pană a revenit la vechile sale vicii. A abandonat pentru totdeauna lirica militantă, căreia se chinuise zadarnic să-i insufle o vigoare absentă, ca și strădania (fără succes) de a stoarce haz din automatismele cazone ale unor Tîlbîc, Tureatcă et Co. A alcătuit Antologia literaturii române de avangardă (1969), cu piese care nu se mai găsesc nicăieri altundeva. A scos o nouă ediţie din Urmuz, (Pagini bizare, 1970), considerabil îmbogăţit printr-un preţios materiale documentar, iarăşi, în mare parte, necunoscut. Şi-a tipărit pe cont propriu, albumul de „hîrtii lipite“ (colajs) Atentat la bunele tabieturi (1970), existent pînă atunci numai în cinci exemplare. Mi-a dăruit şi mie unul, din cele numerotate, şi a adăugat titlului: „sau Plăcerile tinereţii. Cu mult drag, Saşa Pană, 18.01.71“ Confecţionez şi eu „colaje“, ca să adresez urări de Anul Nou prietenilor din străinătate. Unul l-a şi reprodus Maurice Nadeau, în La Quinzaine Littéraire, îl înfăţişa pe Troţchi scriind, iar sub mîna lui, care ţinea condeiul, se zbătea iepuroiul Rabbit să-şi scape laba din cătuşă. Urarea plecase înainte de 21 Decembrie 1989 şi vădise o rară putere premonitorie. Acum servea ca ilustraţie la un articol despre ceea ce se petrecuse în România. Saşa Pană fortografia colajele, după confecţionarea lor, obţinînd o uniformizare, care dădea imaginilor aspectul de gravură. Le şi însoţea cu scurte „explicaţii“ poetice, în stil suprearealist, „în oraş miracolele intrau pe strada principală şi rămîneau captive“, sau „Ce frumoasă e viaţa de familie! Păcat că timpul zboară şi copiii cresc prea repede“. Şi Saşa Pană se folosea de compoziţiile sale plastice pentru urări de Anul Nou. Pe ultima din album, micşorată, am primit-o şi sub această formă. Surprindea doi călăraşi sărind vijelios, cu lancea prin urechile calului, cum se spune. Saşa Pană mi-a spus, ultima dată cînd l-am văzut, că-i revenea în mod ciudat imaginea aceasta, sub formă halucinatorie, animată, iar cavaleriştii se năpusteau asupra lui. Poetul suferise un acident, îl lovise oe maşină şi suferise tulburări cerebrale, îşi revnise, dovadă vizita pe care mi-o făcea; lăsa tot impresia de amploaiat ireproşabil, dar ieşit la pensie. Se mişca greu, vorbea şi cu un oarecare efort, parcă trăgînd sunetele din nişte coarde vocale obosite. Mustaţa mică, îi încărunţise bine, era însă la fel de corect îmbrăcat ca înainte, vestă, cravată, guler proaspăt al cămăşii, pantaloni neşifonaţi şi ghete lustruite impecabil. Se pregătea, ar fi spus, să facă „dincolo“ o inspecţie. Stătea în faţa biroului meu aşa, surîzător, îmi aduc bine aminte. Şi răsfoind acum albumul Atentat la bunele tabieturi, mă frapează o planşă care expune privirii două lipovence, una tînără, alta bătrînă, vîslind, ambele energic, iar pe banca din faţa lor o persoană de sex masculin, cam prăpădită, stă strîmb, cu capul gol căzut într-o parte. Deasupra grupului ard nişte lămpi vechi cu gaz, iar, ca explicaţie, Saşa Pană a scris: „Dl. Caron era un muncitor conştiincios. Lucra (în tăcere) şi ore suplimentare şi strîngea bănuţi la fişic. De unde şi lipsa de mărunţiş pe piaţă.“ D Moineşti, 5 decembrie 1968, după comemorarea lui Tristan Tzara, M.H. Maxy Saşa Pană şi Roll acoperit de Victor Macarie (organizatorul) ■România literară 13

Next