România literară, iulie-septembrie 1993 (Anul 26, nr. 26-37)

1993-07-07 / nr. 26

CONTRAFORT Valsul mitocăniei naţionale I­NTRE atîtea pierderi (ale onoarei, ale bunului simţ, ale speranţei), debilul capitol cîştiguri postrevoluţionare include, cu nedisimulată satisfacţie, incomparabila artă românească a denigrării. Că după scurtul val de entuziasm şi frumuseţe a început să ţîşnească din nou răutatea şi urîţenia, ca dintr-un sac fără fund, ni se pare astăzi ceva normal. Ficatul supra­încărcat cu toxine al naţiei e departe de a fi eliminat întregul venin. Incri­minările curg abundent, într-o descăr­care nervoasă pantagruelică, puterea ponegreşte opoziţia, parlamentarii dau cu tifla extraparlamentarilor, opozanţii se hărţuie între ei, dispu­­tîndu-şi ideologii, doctrine, programe, ba chiar şi aderenţi. Harababura a atins cote delirante, iar cetăţeanul oscilează derulat între nostalgia după Ceauşescu şi sanctificarea noului om providenţial, Ion Iliescu. Numai cumpătarea, numai moderaţia, numai bunul simţ şi zîmbetul preşedintelui tolerează o situaţie intolerabilă pentru oricare alt şef de stat! Iată că şi dl. Iliescu a ajuns, deja, „unic în felul său“... Cum argumentaţia acestor emoţii colective nu e lipsită de o anumită insistenţă, poate că o sumară analiză nu e inutilă. Sigur, în ţară e haos, dezordine, lene, extremism, murdărie, corupţie, criminalitate, însă cum de-au ieşit ele la suprafaţă, ca la un semnal, tocmai după data fatidică de 22 decembrie ’89? Chiar aşa, din senin, fără nici un impuls exterior? România n-a fost niciodată ţara „mîndră ca soarele de pe cer“, visată, de-a lungul vremii, şi de căpitanul Codreanu, şi de plutonierul Vadim. Murdărie şi cerşetorie am avut de cînd ne ştim. Şi sub luminoasa dictatură corupţia înflorea precum cancerul. Şi în anii lumină muream de foame. Şi în epoca de aur ni se ascultau telefoanele şi ni se burduşau cu diverse bazaconii dosarele, însă atunci exista măcar speranţa că după căderea Ceau­­şeştilor lucrurile vor reveni la normal. Dar la ce fel de normalitate ne gîndeam noi? Speram, în cel mai bun caz, la o perestroikă naţională, în care preţul salariului să redevină cel din anii cincizeci şi programele t.v. cele din anii şaizeci. S-a îndeplinit doar a doua dorinţă. Din păcate, istoria n-a stat pe loc, iar speranţele noastre din ’87, ’88, ’89 au fost depăşite de istorie. Tabletele isteroide ale socialistului cu faţă fascistă, P. Everac, nu mai indignează decît insomniacii care telefonează la Evenimentul zilei, iar serialele prăfuite, gen Dallas şi Howard, sînt doar o cocă nedospită servită naţiei drept croissant-uri, în pas cu vremurile au evoluat şi criminalitatea, şi corupţia, şi extre­mismul, şi lenea. Nu duceam lipsă de cerşetori nici pînă-n ’89. Astăzi, ei au devenit agresivi pînă la ferocitate. Organizate ca pe vremea lui Villon, ca în Curtea Miracolelor nemurită de Victor Hugo, bandele de hoţi şi cerşetori îşi cer dreptul de a figura pe viitoarea emblemă a patriei. De ce sînt îngăduite aceste lucruri, cînd, se ştie, poliţia noastră e una din cele mai bune d­in Europa? N-am să întreb cum e posibil că mulţimea violurilor bestiale, a asasinatelor, a dezaxaţilor care se mişcă în voie peste tot a transformat România într-un fel de rezervaţie a psihopaţilor. N-am să întreb nici cum de e posibil ca în plin centrul unui important oraş al Transilvaniei să zacă, zile în şir, pe suprafaţa de refugiu a unui sens giratoriu străbătut de mii şi mii de maşini, cadavrul aproape putrezit al unui cal, fără ca nimănui să-i pese. N-am să întreb cum e posibil ca pe treptele de marmură ale unei instituţii cu faimă dintr-un oraş el însuşi faimos, un ins, un om, un român de-al nostru, să se spurce (cum zice poporul) în plină zi, cu democratică dezinvoltură. N-am să mă indignez că sub geamurile clădirii istorice care adăposteşte două din principalele instituţii de cultură ale Timişoarei fojgăie armata agresivă a traficanţilor de valută, şi nu tineri cu manuscrise sub braţ şi nici cenaclişti frenetici. Dar mă revolt la gîndul că toate acestea sînt posibile, aici şi acum, pentru că sus, sus de tot, ele sînt încurajate. Se denigrează tot ce nu convine puterii, dar nu se suflă o vorbă despre responsabilităţile guvernanţilor pentru dezastrul ţării. Mîncare s-ar putea să mai avem, în viitor, însă cine va fi în stare să îndrepte strîmbătatea cultivată astăzi cu bună-ştiinţă? Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil? întrebări bana­lizate prin uzură. Cum a fost posibil un Stalin? Dar un Hitler? Dar Ceauşescu? Şi, poate, pînă nu e prea tîrziu, dar un Iliescu? Cu cîteva excepţii (discursurile din perioada electorală, mai ales prin tîrguri ori orăşele muncitoreşti), nu vom găsi instigări directe ale d-lui Iliescu care să-i determine pe conaţionali să se comporte ca nişte primitivi. Dar zîmbetul său e mai mult decît o invitaţie la acest vals al mitocăniei naţionale. Şi asta pentru că dl. Iliescu are nevoie ca de aer de acest bruiaj permanent. Numai prin declasarea societăţii româneşti, vinile (reale, totale, parţiale, imaginare) ale clicii conducătoare de azi se pot estompa, într-o societate transpa­rentă, abuzurile, minciuna, corupţia, jaful - mai ales ale celor de la putere - ar putea fi detectate cu prea multă uşurinţă. Şi cine ar avea nevoie de aşa ceva? Aflăm, aproape zilnic, plini de încîntare, că poliţia română, că marii noştri detectivi dau dovadă de un incontestabil profesionalism. Nici una din crimele care au făcut vîlvă în ultimii trei ani n-a rămas neelucidată. Nici traficanţii de droguri, nici sugrumătorul din strada Labirint, nici violatorul din Herăstrău şi nici asasinul din Arad n-au avut nici o şansă în faţa profesioniştilor în albastru. Şi atunci, dacă poliţiştii noştri sunt capabili să descopere un criminal doar după culoarea ochilor vecinei cumnatei sale emigrate acum treizeci de ani în Canada, cum de n-au fost în stare să ne arate măcar un terorist, un singur terorist din sutele sau miile care bîntuiau în decembrie? E prea insinuantă întrebarea? Să fie ea doar semnul că, în naivitatea noastră, ne-am alăturat corului odios al celor ce intonează, a proasta, postrevoluţionara arie a denigrării?! Mircea Mihăieş România literară 2 iei Bucureşti-Paris la 350.000 lei, adică la­­ echivalentul unui an de salariu? La ce I bun să mai stabileşti liste complicate de I publicaţii străine interzise, cînd, fixînd I preţul unui hebdomadar francez de I cultură la 2.700 lei, ai tăiat răul din PRIMESC din partea cenaclului Şcolii Normale din Tîrgovişte un eşantion din producţia lirică a opt dintre membri. Mă încearcă o uşoară nelinişte, ca şi cînd aş viola secretul corespondenţei, pentru că verdictul, dat pentru fiecare în parte, va fi citit, în schimb, de toţi. Ceea ce doresc din tot sufletul este ca opinia mea să coincidă cu aceea a cenacliştilor despre ei înşişi. Copilăroasă încă în preocupări, Mihaela Dumitru ritmează acceptabil într-o poemă de iubire filială, şi lasă în suspensie, normal, o nebuloasă de stări în Vis in doi. Exerciţii mai­­ mult sau mai puţin reuşite, cu un aer primăvăratec însă, care dă măsura înzestrării reale şi care obligă la un mai mare efort de cristalizare, semnează Silvia Done în Mireasă iubirea pe vint luneca, şi Simona Pană. Cezarina Ionescu nu are încă destulă putere să iasă la liman din hăţişul reprezentărilor fără realitate. Sita ei lirică, gustul de fapt, va trebui să stăvilească urgent acea pacoste a genitivelor-pirat, lansate cu duiumul pe o mare cu prea puţine corăbii cu aur şi mirodenii. Totuşi, dincolo de labirintul iubirii, pleoapele luminii, pleoapele tăcerii, pleoapele veşniciei, epiderma speranţei, ruinele speranţei, degetele tăcerii sau ţipătul veşniciei, am găsit şi cîteva versuri frumoase: Stai chinuit de mister/ Stai risipit de cuvinte. Trebuie evitate formele genitivale şi cioburile, frecvente în recuzita minoră a tuturor adolescenţilor. Pentru Raluca Nedelcu, a cărei frumoasă compunere despre lupta dintre cer şi pămînt îi arată puterea de a conduce bine o temă pînă la capăt, am de făcut două mici observaţii. Prima se referă la sensul real al ploii diluviene. Diluviu însemnînd potopul biblic, revărsarea catastrofală de ape, nu se poate nicicum armoniza cu verbul a se prelinge. A doua se referă la ideea de luptă Lupta presupune doi termeni, doi care se încaieră, fie că unul agresează şi celălalt se luptă în apărare, între unul care atacă şi celălalt care însă nu schiţează nici un gest pentru a se apăra sau pentru a ataca, aşa cum spui, nu se întîmpla o luptă, ci o agresiune unilaterală. Sigur că se poate spune mă lupt cu tine să te fac să te lupţi cu mine, dar dacă partenerul nu iese din placiditate, nu se petrece nici o luptă ci un atac care nu se finalizează în favoarea agresorului. Talentat, atent stăpînindu-şi temele şi mijloacele de expresie purificate la sînge de orice balast, Cătălin Cotorogea se apropie cel mai mult de acea zonă limpede a siguranţei de sine care îmi inspiră încredere şi curiozitate în direcţia evoluţiei sale. Mi se pare a fi cel mai bun, cu poemul său Nedumerire fără fisură, şi cu fragmente reuşite în celelalte două. Cum cioburile, la Cezarina, şi cum obsesia lucrurilor putrezite, la Cătălin, la Ana Maria Stoenescu creierii (turtiţi, topiţi) este cuvîntul care riscă prin repetare să strice armonia poemelor, în fine , pot cita cu plăcere cîteva versuri importante, care susţin emoţia la cote înalte, semnate de Gilda Truică: Am trăit după forme mai vechi decît noi şi Ei nu se hrănesc /decît atunci/cînd cad... Constanţa Buzea POST RESTANT ­ Romania literară Calea Victoriei 133-135, Bucureşti, sector 1. Telefoane: 650.62.86, 650.47.28, 650.33.69, Fax: 312.82.53. Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - redactor-şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Alex. Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Mihai Grecu, Anca Firescu (secretari de redacţie), Ruxandra Dinu, Elena Horasangian, Nina Pruteanu, Alexandra Voicu (corectură), Elena Mareş (stenodactilografă), Andriana Fianu, Nicoleta Isaida (secretariat), Maria Micu (curier). Colegiul de conducere: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Mihai Pascu, Alex. Ştefănescu, Adriana Bittel, Ştefan Aug. Doinaş (reprezentant al Uniunii Scriitorilor) şi Valentin Racoviţă (reprezentant al grupului de publicaţii Topaz). Tehnoredactare computerizată: Ovidiu Iancu, Simona Bujor, Georgeta Moroşan Corespondenţi: Mircea Iorgulescu (Paris și München), Dorin Tudoran (Washington). :j I IDEOLOGIE. Astăzi ne dăm seama: I una dintre marile erori ale regimului jj comunist a reprezentat-o ideologizarea­­ cotidianului. Ideologia nu-i decit una i) dintre componentele vieţii umane­­ şi e de jj dată foarte recentă; a-ţi clădi întreaga I existenţă pe baza ei s-a dovedit a fi o I fantezie funestă. Din cauza atotputernicei ideologii­­ î, (genială, unică şi mai ales obligatorie), România arată astăzi aşa cum arată: o ţară de vocaţie agrară cu agricultura la­­ pămînt şi cu ţăranii mutaţi nebuneşte la­­i oraş; o ţară cu industria concepută­­ aiurea, fără nici o legătură cu resursele ei locale, o ţară cu coloşi industriali absurzi,­­ de o nocivitate absolută şi verificată. Ideologia a dictat şi opţiuni mai puţin spectaculoase, dar nu mai puţin profunde: să nu citeşti cărţi nerecomandate, să nu călătoreşti în străinătate, să călătoreşti cît mai­ puţin în propria ta ţară, să nu asculţi posturi de radio străine, să nu vezi filme ori spectacole necenzurate etc. Apoi să sorbi prin toţi porii discursurile Tovarăşului la I plenarele CC pe problemele ideologice. I Imbecilizarea unei ţări întregi n-a I însemnat decît traducerea în act a I ideologiei. Marea realizare a regimului politic I de după decembrie 1989 o reprezintă I înţelegerea acestui lucru simplu: poţi fi­ acţiona în spiritul unei ideologii (al I aceleiaşi!) fără a mai face nici un caz de n­­­ea, fără măcar a o mai pomeni. Şi cu jj rezultate mult superioare. La ce bun să I limitezi - prin decrete şi legi - călătoriile jj în străinătate, cînd poţi realiza acelaşi I lucru fixînd preţul unui bilet de avion MIC DICŢIONAR ________________­_____________ rădăcină? Şi la ce bun să mai plăteşti o ji armată de cenzori ai scrisorilor în şi din­­ străinătate, de ascultători ai telefoanelor, ji cînd, fixînd preţul unui minut de­­ convorbire telefonică cu SUA la 1.100 lei ji şi preţul expedierii tot acolo a unui ziar ji la 1.400 lei, realizezi minuni de­­ eficacitate? Nici o vorbă de ideologie în ;­ toate acestea, bineînţeles, ci de finanţă i­ pură! Şi astfel, cu o simplă dispoziţie jj internă (o banală modificare de tarife)­­ faci mai mult decît cu zece plenare ale ji răposatului CC al PCR la un loc, ji închinate ideologiei. Ce să mai spunem de înfăţişările jj candide ale aceleiaşi acţiuni? Ele iau, de ji exemplu, forma naivă a programelor TV. jj în ultimele luni, au fost tăiate toate jj sursele străine de informare, surse ce ar jj fi putut contrazice viziunea Roşiianu în jj materie. Primul a dispărut, desigur, jj buletinul BBC: era cel mai obiectiv, mai jj informat şi prezentat în engleză, într-o ij limbă unanim cunoscută. A urmat ji dispariţia buletinului TV 5 Europe, în ij franceză. A rămas pentru moment doar jj buletinul spaniol (numărul vorbitorilor ji de spaniolă este, se ştie, imens în ji România), dar nici el n-are probabil zile jj multe, ne putem aştepta la un acord cu ij televiziunea sud-coreeană, prin care­­ unicul buletin străin de ştiri accesibil ji telespectatorului român să fie emis de la ji Seul (în limba lui Kim dr Sen). Cu jj aceasta, transparenţa totală ar fi în jj sfirşit realizată. Şi să se mai spună că jj n-avem deschidere spre lumea jj exterioară! Iată cum, în noile condiţii istorice, jj ideologii noştri deghizaţi îşi fac treaba cu jj seriozitate. Pentru că ideologia e ca jj sifilisul: nu trece niciodată complet, nu te jj (mai) omoară, dar nici nu te lasă întreg. Mihai Zamfir !

Next