România literară, aprilie-iunie 2002 (Anul 35, nr. 13-25)
2002-04-03 / nr. 13
Suntem în anul Caragiale URMĂRESC cu anume asiduitate talk-show-urile dlui Marius Tucă, onorat cu prezenţa a tot ce are societatea românească mai fain, şefi unul şi unul în domeniile lor. Le urmăresc, nu pe toate, multiplele mele obligaţiuni - dintre care grosul mai presante cum nu se poate - nu mi-o îngăduie. La început, aceste emisiuni mă exasperau, de la o vreme, fie printr-un fenomen de acomodare, fie prin omenească schimbare de optică - e doar vorba de un ecran, nu? - preopinentul emisiunii mi-a devenit de-a dreptul simpatic, nu zic familiar, deși, dacă mâinepoimâine şi-ar părăsi talk-show-ul, aş simţi o lipsă în saţiul existenţial al serii. De altfel, tot admirându-i colecţia de cozondraci, am achiziţioant şi eu vreo două perechi, tot atât de practice, dar mai modeste. Chestie de standing. Zilele trecute, cu actoricească imobilitate pe chip, d-sa a dat citire unei lungi şi dureroase scrisori de la un gazetar ce expunea, în termeni de admirabilă modestie, situaţia sa de condamnat a plăti, într-un proces de calomnie, frumuşica sumă de 14.000 de dolari - patru sute de milioane de lei la cota zilei - cu sentinţă definitivă şi execuţie grabnică. O vie indignare m-a cuprins, nu pentru actul condamnării în sine, ce putea fi just, ci pentru enormitatea sumei, chichiţele procesului lăsându-mă rece. Ca om vechi, rămăsesem la formula despăgubirilor civile în valoare de un leu, cu adaosul publicării sentinţei în cel puţin două ziare de tiraj. A te gospodări pe seama necuviinţei, ba chiar a ticăloşiei altuia mi s-a părut prea în ordinea lucrurilor de astăzi. Când, deplasându-se camera, a apărut pe întreg ecranul figura resipiscentă a dlui Ion Cristoiu, potenţialul plătitor în cauză, ca prin farmec mânia mi s-a stins, o stare de vie mulţumire, altoită pe veselie şi confort sufletesc luându-i locul, în acord cu miresmele florilor de măr, insidios introduse pe ferestre de dulcea boare a primăverii. - Ah, mi-am zis! I s-a-nfundat! Bravos Justiţie! Onoare ţie! Acum scoate, domnule, banii! Din păcate, cum se întâmplă cu tot ce este prea bun şi ca din cer picat, euforicele momente s-au evaporat la fel de brusc în succesiunea substanţialelor reclame televizate, din când în când întrerupte de fragmente fără noimă, de filme sau jurnale. Din încântat cum eram, m-am simţit cuprins de ceva, ca să fiu niţel pedant, între indecizie, nelinişte, angoasă şi self-disgust. - Ia stai, mi-am zis, nu cumva te afli în neprielnica poziţie morală pe care o deteşti la neprietenii tăi politici? Nu cumva, tot suflându-ţi ei în nas, te-au contaminat? Şi mi-am amintit dintr-odată de bucuria răutăcioasă cu care săreau în binom d-nii Iliescu şi Roman, atunci când, nu altunde ci la Alba Iulia partizanii domniilor lor îl huiduiau nu pe altcineva, ci pe Corneliu Coposu. Dar voluptatea cu care tot dl Iliescu îl lua peste picior pe fostul suveran, numindu-l cetăţeanul de Hohenzollern, întocmai cum Robespierre pe nefericitul Capet! Şi alte, vai, nu puţine episoade de tristă, identică factură - să-i zic sud-est europeană? A socoti cu două măsuri, una pentru amici (oamenii tribului, cum spun nişte subţiri intelectuali), şi o alta pentru neprieteni, ce altceva reprezintă decât extremism? Ca unul care mă cunosc destul de bine ştiu că prima mea pornire este totdeauna instinctivă, cea de a doua de onorabilă raţionalitate, de aceea şi acţionez cu un timp întârziere - iar când nu o fac, regret mai apoi. Nu e grozav, dar nici nu-i invidiez pe cei la care fenomenul se petrece invers. Aşadar, dl Ion Cristoiu are de achitat o sumă care n-ar fi pus cine ştie ce probleme dlor Triţă Fâniţa - Culiţă Târâtă, dar pe care dânsul nu are de unde s-o plătească, şi chiar dacă tocmai sărac n-ar fi. Iar sentinţa este definitivă, provenind de la supremul for al justiţiei naţionale. De recurs la foruri internaţionale nu poate fi vorba. Ofertele sale de a se achita în rate faţă de ultragiata victimă au fost cu hotărâre respinse, poate în logica după care insulta s-a produs în bloc, iar nu în doze care s-o fi mărunţit homeopatic. Mai probabil, o publicistă, profund jignită în feminitatea ei şi căreia legile statului i-au oferit o cale de reparaţie, este decisă a administra o lecţie exemplară celui ce şi-a închipuit că totul îi este îngăduit pe albul foii de hârtie. Totul, sau prea mult. Ţinând seama de tonul nu se poate mai moderat al dlui Cristoiu la emisiunea în cauză, replica dnei Adameşteanu pare să fi obţinut întregul rezultat scontat. Oricum vor evolua lucrurile, în clipa de faţă d-na Gabriela Adameşteanu este o victimă, dl Cristoiu este o victimă. Suntem în anul Caragiale. Ca persoană cu multă şi variată experienţă de viaţă, pelerin prin trei orânduiri sociale, trecut prin bombardamente, cutremure devastatoare, descinderi ale Securităţii, anchete şi mai cu seamă ca licenţiat în Drept, despre actuala noastră legislaţii şi despre cei ce o slujesc n-am nici cea mai mică intenţie să mă pronunţ, bucuros că ele se găsesc acolo unde sunt, iar eu la cea mai propice depărtare care-mi asigură distanţa de fugă. CâT priveşte gustul dlui Cristoiu de a se adresa unei persoane de celălalt sex altfel decât cu obişnuita apelaţiune de la oraş şi nu neapărat din cercurile selecte, fără îndoială că dânsul nu a cunoscut şi preţul, întocmai cum cineva, ispitit de fericitele figuri pe geam văzute, ale unor consumatori dintr-un local de cinci stele, intră, papă, spre a i se întinde o notă de plată pe care nu o poate onora în această existenţă. O experienţă, adică, de pe urma căreia, admiţând că scapă de execuţie, nu va mai pătrunde nici în birturile excelând în piftii şi ciorbă de burtă. Noi ceilalţi, în schimb, avem de învăţat ceva din dictonul că nu se ştie cine mănâncă pe cine, corelat cu acela că pe femeie nu trebuie s-o atingi nici cu o floare, şi că onoarea vulnerată se reperează iarăşi după o reţetă dragă lui nenea Iancu! Manifesta el simaptie pentru inşii suciţi? Cum să nu mă întreb, atunci, din care blestemate motive, măcar unul dintre preferaţii mei adversari politici nu m-a insultat în presă, cu bicisnice vorbe, afirmaţii josnice şi mârşave aluzii, pentru a-mi oferi astfel prilejul ca, printro unică şi grandioasă lovitură, să obţin un câştig de nemăsurabile ori mai însemnat decât cel realizat din activitatea, altfel destul de susţinută, de publicist? Barbu Cioculescu Moluscă, fragii, mierea Moluscă, fragii, mierea şi ispita ciclamenului, toate mi se oferă. Ce să culeg? Culesul meu e visul. Cel ce adoră îşi alcătuieşte miracolul din mici fragmente ca un copil care jucându-se accede în Paradis. Doar tu şi nici o altă imagine care să-şi toarcă vidul cu plinul, depărtarea ce-l consumă pe celălalt. Pe vremuri - o copilă, o strângere de mână, presimţirea a ceea ce va fi fără să fie. Acum? Stâlpul de lumina crudă care mă-ntâmpină alb ca un trăznet. Ştefan Aug. Doinaş (In numărul viitor, o pagină de poezie Ştefan Aug. Doinaş) (Continuare în pag. 5) nr. 13 - 3 - 9 aprilie 2002 România literară 3