România literară, aprilie-iunie 2004 (Anul 37, nr. 13-25)

2004-05-19 / nr. 19

România literară 16 (1927) Dragă Domnule Petrescu, Am primit de mult scrisoarea Dumitale, şi am întârziat răspunsul­­ numai pentru că nădăjduiam că va fi complet. Nu m-am întâlnit, încă, cu dl­. Crainic: a fost la Chişinău, apoi fierberea politică, apoi criza guvernamentală, apoi sfârşitul mai mult sau mai puţin tragic. N'am cutezat să-i cer o în­tâlnire. în cursul săptămânei aces­teia, cred că o voi avea. Eu sunt entuziasmat de propu­nerea Dumitale de a colabora la „Gândirea", şi mă bucur că dl. Crainic o­ acceptă. Mi-au ajuns la ureche, însă, zvonuri dureroase pentru mine: anume că, Mata vei fi necăjit pentru Cronica din „Cuvân­tul", asupra întunecarei. Dacă fap­tul e adevărat - apoi cel necăjit nu pot fi decât eu. lată de ce, dacă supărarea Dumitale pe mine nu e un simplu zvon - mi-e penibil să mai intervin pe lângă dl. Crainic. S'ar spune că ești prizonierul unei impresii de mult schimbate, că regreţi hotărârea Dtale, de când am scris cele ce am scris asupra întunecă­­rei. Nu vreau să intru la „Gândirea", decât dacă D-ta îmi porţi aceiaş voie bună, pe care, cred, mi-o pur­tai până acum. Eu, la „Gândirea" aş aduce la în­ceput un fragment dintr-un ro­man scris în 1925, când aveam 18 ani, romanul unui adolescent miop. E foarte ciudat. După aceia, aşi aduce eseuri, cronici şi nuvele. Totul depinde, însă, de impresia pe care o va face însemnările adolescentului miop. Mă tem mult. Nu ştiu dacă mai trebuie să mă întâlnesc cu dl. Crainic. Dumitale îţi urez sănătate, voie bună şi entuziasm la compunerea ultimu­lui roman. Mircea Eliade P.S.: N'am putut afla până acum adresa lui Nilaia. Am scris iară, la Roma. Aştept răspuns. P.S.: Salutări d-lor Şeicaru şi N. Crainic, în curând voi trimite ceva bun „Gândirii" Calcutta, 82 Ripon Street 25 septembrie 1929 Iubite Domnule Petrescu, E inutil să-ţi spun bucuria cu care am cetit paginile D-tale. Nu mai nădăjduiam răspunsul la acele rânduri himalaiene, ejaculate mâhnit şi nărăvaş, ca tot ce scriu cu gândul la ţară. Bănuiam că scri­soarea s'a pierdut şi aşteptam un prilej onomastic, ca să trimit alta. Mă simt dator, sincer dator, să-ţi mulţumesc pentru dragostea ce o arăţi cărţilor mele sau, în orice caz, publicării lor. Ca să nu uit, îţi comunic acum toate informaţiile de care poţi avea nevoie. Eu am gata - vorbim de literatură, fireşte - cinci cărţi, dintre cari trei ro­mane, un volum de proză, un volum de vagabundagii indiene (inedit). Hai să le confecţionăm synopticul, încep cu ceia ce cred eu că e mai bun. 1. Isabel şi apele Diavolului - scris în vara aceasta - 250 pagini de tipar, cel mult - subiectul: viaţă europeană în India. Sunt incapabil să-l rezum. Pentru D-ta, nu pentru editor (lui îi poţi sugera succesul lui Claude Farrére, cu viaţa euro­peană la Saigon) îţi spun că per­­sonagiile sunt: un om care nu poate rodi, nici cu gândul nici cu carnea, un artist secătuit de diavol, ajuns „doctor" în istoria artelor şi trimis de soartă în cele mai neaş­teptate împrejurări, agent de legă­tură între oameni cari nu s'ar fi cu­noscut altfel; Isabel, o stupidă cari se deşteaptă în urma unei jicniri, şi deşteptarea ei maturizează căde­rea, căderea care rodeşte - aşa cum a rodit căderea omului în pântecul neprihănitei Fecioare - şi mărturiseşte­ soldatul, cel care împlineşte; şi „visul unei nopţi de vară", coşmar al personagiului principal şi lămuritor al menirilor; Miss Roth, o Hypathia. Tonc, maes­tru gimnastic; D-na Oxon, mama - pe jumătate sfântă, pe jumătate codoaşă, ca oricare mamă a unei fete de măritat. Nu, nu, iartă-mă; nu pot rezuma nimic, nimic. Romanul e destul de monumen­tal. Acum se află la un prieten, la Viena, dar în Octombrie e la Bu­cureşti; scriu unui alt prieten să ţi-l aducă la redacţie. E vorba să fie publicat în „Vremea". 2. Un roman universitar (titlul nu e fixat), scris în 1928, care a plăcut puţin lui I. Teodoreanu, roman de succes dar nu matur, 250 pp., alegru, semi-idilic semi­­şarjă (gen Alfredo Panzini), stil nostalgic­ reţinut, ceva filosofie, multă autobiografie. Pe scurt, un tip care îşi propune dragostea ca o „experienţă", ca o posibilitate de autocreare şi depăşire prin renun­ţare, teza „eroismului", nu­cheean, papinismului, etc., cuprinde destulă melancolie ca să ameliore­ze accentul „viril". Repet, ceia ce a repetat I. Teodoreanu: se bea ca mustul, duşcă, nu pe îndelete, ca vinul vechiu. E un păcat, e o cali­tate pentru editor. Acelaşi prieten îţi va aduce manuscrisul, dacă va fi nevoie. 3. Un volum de impresii, aven­turi, interviewuri indiene, cam 300 pagini, cuprinzând o parte din foiletoanele publicate (corectate, adăugate) și o mare cantitate de note inedite: Santiniketan, Bena­res, Moghul Sanai, Agra, Lucknow, Jaipur, Ajmere, Udaipur etc. Cum în primăvară voi vizita şi cerceta Caşmirul, notele vor fi şi mai com­plete atunci. 4. Romanul adolescentului miop. 200 pp. Liceul, Un an sfârşit, 1928, Teodoreanu, Minulescu, autobiografie. Stil alegru, subiect neclar, defectele şi calităţile „pri­mului roman". Document, posi­bilităţi de desfacere, dar fără suc­ces „critic­". 5. Volum de nuvele, câteva inedite. Restul, proză obsedată, chinuită, sexuală, analitică. Câteo­dată realizări ritmice, de cele mai multe ori lucrături sobre cu su­biecte tari. Titlul: Cel care trebuie ascultat, titlul unei nuvele. Succes îndoielnic, şi de critică şi de librărie. Ultimele nuvele, toate inedite, au şanse. Acesta e tot ceia ce am gata, în lucru am un roman nesfârşit, Lu­mina ce se stinge, un soiu de Don Quijote şi Gargantua modern, un bibliotecar osândit orbiei, care în singurul an ce îl mai are de trăit colindă lumea şi întreabă oamenii, respingând totul, judecând totul cu ochiul celui ce va orbi, cu pro­­fetismul unui anno domini. Roma­nul va fi sudoarea oricărui euro­pean saturat de „experienţe", dar fiind scris cu pasiune universală, are şanse să placă şi în altă parte şi în alt timp. Dealtfel, voi încerca să- l traduc eu însumi în englezeşte. Eu nu preţuiesc atât literatura mea cât preţuiesc esseul filosofic sau filosofia culturii, dar literatura poate plăcea şi poate că îmi va aduce bani, pentru studiile mele şi călătoriile asiatice. La „Gândirea" aş fi fericit dacă mi se va accepta un volum de esseuri asupra culturii Asiei (com­plet inedit), sau dacă pot spera pentru Lumina ce se stinge. Cele­­alte studii de specialitate la care lu­crez, se vor publica pe rând peste hotare, şi cred că vor fi bine primi­t­­e. Producţia mea filosofic-orien­­tală va fi, cândva, mult mai apreci­ată în Europa decât nădăjduiesc să fie în ţară, în ţară vor să-mi supri­me bursa; cică sunt în India, la ce bun să studieze un român în India, vorba lui Ralea: nu avem closete, şi eu mă ţin de sanscrită, de Yoga, de tibetană, de „spiritul asiatic"... Noutăţi: am cunoscut, intim, pe Tagore la Santiniketan - şi e cu adevărat un vrăjitor. Dar ar fi banal să scriu despre el, nu? Cunosc tot mai multe fete şi mai multă sa­scrită. Duc viaţă bengaleză miros flori de lotus. Profesor meu, autoritatea deceniului, or să mă scoată sanscritist 18 care ţinându-mă lângă el 5-6 ani (are fată minunată, poetă; cu ajutor ei voi traduce „Glossa" şi „Scriso rea I" în bengali şi sanscrită). A muncit ca un nebun şi am înfru­nat tot ce-mi îngăduie miopia­­ şi puterile mele. Ar fi păcat şi si S­unt, cred, zece-doi Bibliotecii Acaderi îmi revelau relaţi genere, nu întrebă Le-am fotocop Mircea Eliade nu­­ cercetat şi corecţi ceea ce scrisese el, scurt tim acesta sau dacă totul n-a fos 20 mai 1927 al „Cuvântului" al lumi, am spune, veştede, pur tragicul cotidian fără a fi ră­cu mizeriile, cu suferinţe temporane româneşti, pe­a străbătută de impulsuri epig vădeşte complet şi autentic".. Articolul e mult mai lung, nu numai că n-a fsot mâhnit rea", inaugurând astfel o leg din urmă în India sau, mai tâ­mflate, aşadar, de atâţia ar­iprehensiunea de a nu face, Mircea Eliade. Acum vreun an jumătate,­ cu acest subiect pe dl. Mircea l-am vorbit despre scrisorile ! O fac, totuşi, abia acum, îr tive a operei lui Eliade, n-am­­ de ochii celor care ar trebui,­­ P.S. 1) în scrisoarea în car legionară, el pomenește de zi că acest ziar­­ care a apărut în­tejat al regimului dictaturii re 2) B. Madeleine (pseudon fost, între cele două războaie nică traducătoare din opera Marcel Prévost ș.a. dar a tras Pădurea spânzuraţilor. Aici să nu rămân aici încă trei . Dacă birocratismul mă va sufo îmi îngăduiţi să cer o mână de a tor şi de la D-stră? Când am ajuns m-am asimilat aici - nu e brutal fiu chemat în ţară pentru „rec­­area formelor"? Dar, am abuzat cumplit. A compus adevărate confesiuni, nu mă credeţi mâhnit. Dar­ă voi sfârşi ultimul ban şi voi vor banda ca un out-caste - am strig, vă jur, „mama lor de pol MIRCEA ELIADE că cinci nr. 19­1.

Next