România literară, aprilie-iunie 2004 (Anul 37, nr. 13-25)
2004-05-19 / nr. 19
România literară 16 (1927) Dragă Domnule Petrescu, Am primit de mult scrisoarea Dumitale, şi am întârziat răspunsul numai pentru că nădăjduiam că va fi complet. Nu m-am întâlnit, încă, cu dl. Crainic: a fost la Chişinău, apoi fierberea politică, apoi criza guvernamentală, apoi sfârşitul mai mult sau mai puţin tragic. N'am cutezat să-i cer o întâlnire. în cursul săptămânei acesteia, cred că o voi avea. Eu sunt entuziasmat de propunerea Dumitale de a colabora la „Gândirea", şi mă bucur că dl. Crainic o acceptă. Mi-au ajuns la ureche, însă, zvonuri dureroase pentru mine: anume că, Mata vei fi necăjit pentru Cronica din „Cuvântul", asupra întunecarei. Dacă faptul e adevărat - apoi cel necăjit nu pot fi decât eu. lată de ce, dacă supărarea Dumitale pe mine nu e un simplu zvon - mi-e penibil să mai intervin pe lângă dl. Crainic. S'ar spune că ești prizonierul unei impresii de mult schimbate, că regreţi hotărârea Dtale, de când am scris cele ce am scris asupra întunecărei. Nu vreau să intru la „Gândirea", decât dacă D-ta îmi porţi aceiaş voie bună, pe care, cred, mi-o purtai până acum. Eu, la „Gândirea" aş aduce la început un fragment dintr-un roman scris în 1925, când aveam 18 ani, romanul unui adolescent miop. E foarte ciudat. După aceia, aşi aduce eseuri, cronici şi nuvele. Totul depinde, însă, de impresia pe care o va face însemnările adolescentului miop. Mă tem mult. Nu ştiu dacă mai trebuie să mă întâlnesc cu dl. Crainic. Dumitale îţi urez sănătate, voie bună şi entuziasm la compunerea ultimului roman. Mircea Eliade P.S.: N'am putut afla până acum adresa lui Nilaia. Am scris iară, la Roma. Aştept răspuns. P.S.: Salutări d-lor Şeicaru şi N. Crainic, în curând voi trimite ceva bun „Gândirii" Calcutta, 82 Ripon Street 25 septembrie 1929 Iubite Domnule Petrescu, E inutil să-ţi spun bucuria cu care am cetit paginile D-tale. Nu mai nădăjduiam răspunsul la acele rânduri himalaiene, ejaculate mâhnit şi nărăvaş, ca tot ce scriu cu gândul la ţară. Bănuiam că scrisoarea s'a pierdut şi aşteptam un prilej onomastic, ca să trimit alta. Mă simt dator, sincer dator, să-ţi mulţumesc pentru dragostea ce o arăţi cărţilor mele sau, în orice caz, publicării lor. Ca să nu uit, îţi comunic acum toate informaţiile de care poţi avea nevoie. Eu am gata - vorbim de literatură, fireşte - cinci cărţi, dintre cari trei romane, un volum de proză, un volum de vagabundagii indiene (inedit). Hai să le confecţionăm synopticul, încep cu ceia ce cred eu că e mai bun. 1. Isabel şi apele Diavolului - scris în vara aceasta - 250 pagini de tipar, cel mult - subiectul: viaţă europeană în India. Sunt incapabil să-l rezum. Pentru D-ta, nu pentru editor (lui îi poţi sugera succesul lui Claude Farrére, cu viaţa europeană la Saigon) îţi spun că personagiile sunt: un om care nu poate rodi, nici cu gândul nici cu carnea, un artist secătuit de diavol, ajuns „doctor" în istoria artelor şi trimis de soartă în cele mai neaşteptate împrejurări, agent de legătură între oameni cari nu s'ar fi cunoscut altfel; Isabel, o stupidă cari se deşteaptă în urma unei jicniri, şi deşteptarea ei maturizează căderea, căderea care rodeşte - aşa cum a rodit căderea omului în pântecul neprihănitei Fecioare - şi mărturiseşte soldatul, cel care împlineşte; şi „visul unei nopţi de vară", coşmar al personagiului principal şi lămuritor al menirilor; Miss Roth, o Hypathia. Tonc, maestru gimnastic; D-na Oxon, mama - pe jumătate sfântă, pe jumătate codoaşă, ca oricare mamă a unei fete de măritat. Nu, nu, iartă-mă; nu pot rezuma nimic, nimic. Romanul e destul de monumental. Acum se află la un prieten, la Viena, dar în Octombrie e la Bucureşti; scriu unui alt prieten să ţi-l aducă la redacţie. E vorba să fie publicat în „Vremea". 2. Un roman universitar (titlul nu e fixat), scris în 1928, care a plăcut puţin lui I. Teodoreanu, roman de succes dar nu matur, 250 pp., alegru, semi-idilic semişarjă (gen Alfredo Panzini), stil nostalgic reţinut, ceva filosofie, multă autobiografie. Pe scurt, un tip care îşi propune dragostea ca o „experienţă", ca o posibilitate de autocreare şi depăşire prin renunţare, teza „eroismului", nucheean, papinismului, etc., cuprinde destulă melancolie ca să amelioreze accentul „viril". Repet, ceia ce a repetat I. Teodoreanu: se bea ca mustul, duşcă, nu pe îndelete, ca vinul vechiu. E un păcat, e o calitate pentru editor. Acelaşi prieten îţi va aduce manuscrisul, dacă va fi nevoie. 3. Un volum de impresii, aventuri, interviewuri indiene, cam 300 pagini, cuprinzând o parte din foiletoanele publicate (corectate, adăugate) și o mare cantitate de note inedite: Santiniketan, Benares, Moghul Sanai, Agra, Lucknow, Jaipur, Ajmere, Udaipur etc. Cum în primăvară voi vizita şi cerceta Caşmirul, notele vor fi şi mai complete atunci. 4. Romanul adolescentului miop. 200 pp. Liceul, Un an sfârşit, 1928, Teodoreanu, Minulescu, autobiografie. Stil alegru, subiect neclar, defectele şi calităţile „primului roman". Document, posibilităţi de desfacere, dar fără succes „critic". 5. Volum de nuvele, câteva inedite. Restul, proză obsedată, chinuită, sexuală, analitică. Câteodată realizări ritmice, de cele mai multe ori lucrături sobre cu subiecte tari. Titlul: Cel care trebuie ascultat, titlul unei nuvele. Succes îndoielnic, şi de critică şi de librărie. Ultimele nuvele, toate inedite, au şanse. Acesta e tot ceia ce am gata, în lucru am un roman nesfârşit, Lumina ce se stinge, un soiu de Don Quijote şi Gargantua modern, un bibliotecar osândit orbiei, care în singurul an ce îl mai are de trăit colindă lumea şi întreabă oamenii, respingând totul, judecând totul cu ochiul celui ce va orbi, cu profetismul unui anno domini. Romanul va fi sudoarea oricărui european saturat de „experienţe", dar fiind scris cu pasiune universală, are şanse să placă şi în altă parte şi în alt timp. Dealtfel, voi încerca să- l traduc eu însumi în englezeşte. Eu nu preţuiesc atât literatura mea cât preţuiesc esseul filosofic sau filosofia culturii, dar literatura poate plăcea şi poate că îmi va aduce bani, pentru studiile mele şi călătoriile asiatice. La „Gândirea" aş fi fericit dacă mi se va accepta un volum de esseuri asupra culturii Asiei (complet inedit), sau dacă pot spera pentru Lumina ce se stinge. Celealte studii de specialitate la care lucrez, se vor publica pe rând peste hotare, şi cred că vor fi bine primite. Producţia mea filosofic-orientală va fi, cândva, mult mai apreciată în Europa decât nădăjduiesc să fie în ţară, în ţară vor să-mi suprime bursa; cică sunt în India, la ce bun să studieze un român în India, vorba lui Ralea: nu avem closete, şi eu mă ţin de sanscrită, de Yoga, de tibetană, de „spiritul asiatic"... Noutăţi: am cunoscut, intim, pe Tagore la Santiniketan - şi e cu adevărat un vrăjitor. Dar ar fi banal să scriu despre el, nu? Cunosc tot mai multe fete şi mai multă sascrită. Duc viaţă bengaleză miros flori de lotus. Profesor meu, autoritatea deceniului, or să mă scoată sanscritist 18 care ţinându-mă lângă el 5-6 ani (are fată minunată, poetă; cu ajutor ei voi traduce „Glossa" şi „Scriso rea I" în bengali şi sanscrită). A muncit ca un nebun şi am înfrunat tot ce-mi îngăduie miopia şi puterile mele. Ar fi păcat şi si Sunt, cred, zece-doi Bibliotecii Acaderi îmi revelau relaţi genere, nu întrebă Le-am fotocop Mircea Eliade nu cercetat şi corecţi ceea ce scrisese el, scurt tim acesta sau dacă totul n-a fos 20 mai 1927 al „Cuvântului" al lumi, am spune, veştede, pur tragicul cotidian fără a fi răcu mizeriile, cu suferinţe temporane româneşti, pea străbătută de impulsuri epig vădeşte complet şi autentic".. Articolul e mult mai lung, nu numai că n-a fsot mâhnit rea", inaugurând astfel o leg din urmă în India sau, mai tâmflate, aşadar, de atâţia ariprehensiunea de a nu face, Mircea Eliade. Acum vreun an jumătate, cu acest subiect pe dl. Mircea l-am vorbit despre scrisorile ! O fac, totuşi, abia acum, îr tive a operei lui Eliade, n-am de ochii celor care ar trebui, P.S. 1) în scrisoarea în car legionară, el pomenește de zi că acest ziar care a apărut întejat al regimului dictaturii re 2) B. Madeleine (pseudon fost, între cele două războaie nică traducătoare din opera Marcel Prévost ș.a. dar a tras Pădurea spânzuraţilor. Aici să nu rămân aici încă trei . Dacă birocratismul mă va sufo îmi îngăduiţi să cer o mână de a tor şi de la D-stră? Când am ajuns m-am asimilat aici - nu e brutal fiu chemat în ţară pentru „recarea formelor"? Dar, am abuzat cumplit. A compus adevărate confesiuni, nu mă credeţi mâhnit. Dară voi sfârşi ultimul ban şi voi vor banda ca un out-caste - am strig, vă jur, „mama lor de pol MIRCEA ELIADE că cinci nr. 191.