România literară, ianuarie-martie 2005 (Anul 38, nr. 1-12)
2005-01-12 / nr. 1
Oameni de stat, oameni politici, politicianişti într-un faimos articol publicat în 1903 Oratori, retori, limbuţi . Maiorescu, după ce constată că ,atât oratorul, cât şi retorul şi limbujul au darul vorbirii, defineşte cele trei categorii în următorii termeni: oratorul vorbeşte pentru :precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditoriu; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de sonoritatea propriilor cuvinte; pornirea limbajului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor deşertăciunea, pe guraliv, mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul numai una trecătoare, limbajul, nici una*. Triada maioresciană îşi are perechea în viaţa politică, aici întâlnim oameni de stat, oameni politici, politicianişti. Omul de stat este personalitatea cu vederi largi, capabilă să judece situaţiile în sine şi să înţeleagă liniile de evoluţie pe termen lung, personalitatea care în momentele cruciale, favorabile sau nu, acţionează în sensul interesului naţional, adică personalitatea care, gândind imperativele timpului, reuşeşte împlinirea cadrului politic pentru exprimarea cât mai deplină a spiritului şi vocaţiei naţionale; pentru un om de stat interesul de partid şi ambiţia personală trec în plan secundar, iar în unele cazuri se estompează în întregime. Omul politic urmăreşte exclusiv consolidarea partidului său, fără să fie preocupat decât în subsidiar de destinul naţional.în fine, politicianistul se află în treabă, urmărindu-şi interesul, fără preocupare pentru chestiuni de ordin general şi incapabil să le înţeleagă. Din rândul acestei categorii se recrutează cu precădere oportuniştii; şi ei rămân structural oportunişti chiar dacă se menţin în aceiaşi formaţie, căci statornicia lor nu este decât efect de conjunctură şi expresia lipsei de personalitate. In decursul istoriei moderne România a beneficiat de personalităţi care aveau anvergura unor oameni de stat; numai aşa se explică modernizarea rapidă a unei ţări care a fost smulsă timp de mai multe secole spaţiului de civilizaţie căruia îi aparţinea prin vocaţie şi tradiţie, o ţară dominată de moravuri şi stil de viaţă oriental a evoluat într-un ritm neaşteptat de accelerat în sensul Europei. Autorii unirii de la 1859 au dat dovadă de capacitate politică superioară şi au acţionat în sensul interesului românesc, găsind,în pofida voinţei marilor puteri, soluţiile pentru împlinirea pasului necesar realizării unui stat coerent şi puternic la gurile Dunării. Lascăr Catargi a dat dovada capacităţii sale de om de stat când înacea memorabilă zi de 11 martie 1871, vorba lui Maiorescu, l-a convins pe principele Carol să renunţe la abdicare; dacă şeful conservatorilor s-ar fi lăsat orbit de orgolii şi ambiţii personale, ar fi luat act de abdicarea principelui şi s-ar fi bucurat să se afle în fruntea statului în calitate de locotenent domnesc. Dar, Lascăr Catargi a gândit în termenii imperativului naţional şi a asigurat prin gestul său stabilitatea internă şi continuarea procesului deintegrare europeană a ţării. făuritorii unirii de la 1919 au acţionat în convergenţă; inimiciţiile politice şi personale au dispărut atunci când ţara s-a aflat în primejdie: Regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman şi generalul Alexandru Averescu, ultimii trei adversari politici ireductibili, dar personalităţi politice responsabile cu anvergură de oameni de stat, au încheiat în 1917 un protocol prin care îşi împărţeau rolurile şi precizau acţiunile care urmau să le întreprindă. Şi-au transmis unul altuia ştafeta, şi-au asumat responsabilităţi şi riscuri, dând bărbăteşte bătălia pentru ţară, în final, a câştigat România. Şi ce dovadă mai puternică de înţelegere a imperativelor epocii decât ideea reformei agrare iniţiate şi susţinute de Ionel Brătianu încă înaintea izbucnirii primului război mondial! Şi asta în condiţiile în care mulţi fruntaşi ai partidului liberal erau mari moşieri interesaţi în menţinerea latifundiilor! După încheierea războiului generalul Averescu a respins categoric cererile repetate adreasate lui de numeroşi partizani de a acapara manu militari puterea; el nu s-a lăsat împins de orgolii şi de ambiţii deşarte; dimpotrivă, refuzând aventura, el şia sacrificat popularitatea enormă de care se bucura, dar a contribuit decisiv prin gestul său la consolidarea sistemului democratic românesc şi, probabil, prin Liga Poporului la evitarea bolşevizării ţării urmărite asiduu de Lenin. Oameni cu inteligenţă politică şi cu tărie de caracter care în momentele de cumpănă au acţionat ca adevăraţi oameni de stat. Faţă de meritele lor enorme micile derapaje datorate slăbiciunilor firii omeneşti sunt insignifiante. De altminteri, în preziua morţii, cu conştiinţa datoriei împlinite, Alexandru Averescu avea să-i spună colaboratorului său Petre Papacostea,pe cât am fost de mici în luptele dintre partide, pe atât am fost de uniţi când a fost vorba de ţară*. La începuturi de ev istoric este nevoie de oameni de stat care, cu spirit de sacrificiu şi inteligenţă politică, să determine evoluţia pe termen lung în sensul vocaţiei naţionale. După căderea lui Ceauşescu s-a pus din nou chestiunea readucerii României la spaţiul de civilizaţie şi mentalitate european. Din nefericire, până acum n-au mai apărut ca în alte clipe similare de-a lungul istoriei noastre oameni de stat; a existat o singură personalitate înzestrată cu asemenea calităţi, Corneliu Coposu, vârsta înaintată şi avatarurile vremurilor l-au împiedicat să joace rolul pe care ar fi meritat să-l joace în slujba ţării. în schimb, am avut câţiva oameni politici şi enorm de mulţi, o adevărată inflaţie galopantă, de politicianişti. Despre această ultimă categorie nici nu merită să discutăm, prea sunt penibile exemplarele de care ne ciocnim zilnic. Din categoria oamenilor politici se distinge Ion Iliescu. Format la şcoala bolşevică, în ciuda faptului că între confraţii săi a fost şi este un luminat, el nu s-a ridicat nici o clipă la rangul de om de stat Dacă s-ar fi situat la nivelul pe care-l postulau timpurile de răscruce istorică pe care le trăim, apoi România ar fi fost de mult un membru respectat al Uniunii Europene. Din nefericire Ion Iliescu a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a salva cât mai mult posibil din oamenii şi structurile vechiului regim. Ce să mai discutăm despre tratatul de vasalitate încheiat cu Gorbaciov care demonstra clar în ce direcţie se îndreaptă preferinţele sale politice. Pe drept cuvânt Vladimir Bukovski în cartea Judecată la Moscova conchide în ceea ce priveşte ţara noastră:singura schimbare a constat în succedarea comunistului Iliescu comunistului Ceauşescu*. Gheorghe CEAUŞESCU (continuare în pag. 7) nr. 1 / 12-18 ianuarie 2005 ♦ Constanţa Buzea Despre ştafetă Vine un ceas ce poate să cadă mult după miezul nopţii, când înţelegi fără să te opui, înţelegi că iluzia ţinerii cadenţei cu vremurile şi cu semenii activi atât de diverşi în gusturi şi dezgusturi, se risipeşte brutal. Că nici pe departe n-ai atins într-o viaţă de om punctele ţie hărăzite ale bucuriei de a fi, între atâtea pierderi şi găsiri, nădejdea că te vei regăsi în ceva, că oboseala trecând, vei căuta mulţimea şi frontul bătăliilor ei. Dar vine ceasul când simţi că oboseala nu se mai ia. Stupoarea, în faţa mâinilor trudite şi totuşi goale. Cu inima golită şi ea de energie, priveşti îndărăt. De nicăieri apropiindu-se de tine liniştea acolo, trăieşti cu ultimele puteri o criză crâncenă aici, de care nu îndrăzneşti să spui nimic, nimănui. Afli acut, dezumanizant, că pe nimeni nu interesează ce ţi se întâmplă, că lumea activă şi mereu sub presiunea unui veşnic acum, stă să te combată, indiferent ce ai face. Aleargă în interiorul iluziei că ţine pasul, în vreme ce tu, din motive obscure, te-ai oprit. Intrat în acest stadiu, zbaterile ţi-ar rămâne fără efect, cuvintele o impudoare, un început de nebunie. Până de curând imposibil de derutat, trăieşti deruta celui şters din memoria lumii, devenit invizibil în peisaj. E criza vârstnicului, a bolnavului, dar şi a frustratului fără vârstă, a copilului nedorit, orfan de lume, singur cu muţenia pe buze, cu gustul neantic al singurătăţii fără revers, între cerul închis şi pământul primitor, între o fericire pe care nu te-ai limitat într-atât încât s-o şi atingi, împietreşti şi faci febră. Şi între ecourile ei agonice morgane vine un ceas pe care, dacă l-ai putea ignora, ai înţelege că el nu marchează sfârşitul, nici dispariţia, ci o retragere eroică într-o dimensiune alta, căreia îi faci faţă, cu care te obişnuieşti şi în care te calmezi. Intri în posesia fondului tău, de pierdere după cortină. Starea de spirit şoptindu-ţi că ultima ieşire la rampă s-a consumat, că aplauzele s-au risipit ca şi când nici n-au fost, că nu e obligatoriu să predai ştafeta ci s-o laşi să-ţi cadă, să se piardă, să se rătăcească, să nu mai fie de găsit un timp, la dispoziţia unui alt căutător veritabil, cine ştie când. ■ România literară 3