România literară, ianuarie-martie 2005 (Anul 38, nr. 1-12)

2005-01-12 / nr. 1

Oameni de stat, oameni politici, politicianişti î­ntr-un faimos articol publicat în­­ 1903 Oratori, retori, limbuţi . Maiorescu, după ce constată că ,atât oratorul, cât şi retorul şi limbujul au darul vorbirii­, defineş­te cele trei categorii în următorii termeni: oratorul vorbeşte pentru :precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditoriu; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea eru­diţiei sau încântarea de sonoritatea propriilor cuvinte; pornirea limba­jului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor de­şertăciunea, pe guraliv, mâncări­­mea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul numai una trecătoare, lim­bajul, nici­ una*. Triada maioresciană îşi are perechea în viaţa politică, aici întâlnim oameni de stat, oameni politici, politicianişti. Omul de stat este personalitatea cu vederi largi, capabilă să judece situaţiile în sine şi să înţeleagă liniile de evoluţie pe termen lung, personalitatea care în momentele cruciale, favorabile sau nu, acţionează în sensul interesului naţional, adică personalitatea care, gândind imperati­vele timpului, reuşeşte împlinirea cadrului politic pentru exprimarea cât mai deplină a spiritului şi vocaţiei naţionale; pentru un om de stat interesul de partid şi ambiţia personală trec în plan secundar, iar în unele cazuri se estompează în întregime. Omul politic urmăreşte exclusiv consolidarea partidului său, fără să fie preocupat decât în subsidiar de destinul naţional.în fine, politicianistul se află în treabă, urmărindu-şi interesul, fără preocupare pentru chestiuni de ordin general şi incapabil să le înţelea­gă. Din rândul acestei categorii se recrutează cu precădere oportuniştii; şi ei rămân structural oportunişti chiar dacă se menţin în aceiaşi formaţie, căci statornicia lor nu este decât efect de conjunctură şi expresia lipsei de personalitate. In decursul istoriei moderne România a beneficiat de personalităţi care aveau anvergura unor oameni de stat; numai aşa se explică moder­nizarea rapidă a unei ţări care a fost smulsă timp de mai multe secole spaţiului de civilizaţie căruia îi aparţi­nea prin vocaţie şi tradiţie, o ţară dominată de moravuri şi stil de viaţă oriental a evoluat într-un ritm neaştep­tat de accelerat în sensul Europei. Autorii unirii de la 1859 au dat dovadă de capacitate politică superioară şi au acţionat în sensul interesului româ­nesc, găsind,în pofida voinţei marilor puteri, soluţiile pentru împlinirea pasului necesar realizării unui stat coerent şi puternic la gurile Dunării. Lascăr Catargi a dat dovada capacităţii sale de om de stat când în­­acea memorabilă zi de 11 martie 1871­, vorba lui Maiorescu, l-a convins pe principele Carol să renunţe la abdicare; dacă şeful conservatorilor s-ar fi lăsat orbit de orgolii şi ambiţii personale, ar fi luat act de abdicarea principelui şi s-ar fi bucurat să se afle în fruntea statului în calitate de locotenent domnesc. Dar, Lascăr Ca­targi a gândit în termenii imperativu­lui naţional şi a asigurat prin gestul său stabilitatea internă şi continuarea procesului de­­integrare europeană­ a ţării. f­ăuritorii unirii de la 1919 au acţionat în convergenţă; ini­miciţiile politice şi personale au dispărut atunci când ţara s-a aflat în primejdie: Regele Fer­dinand, Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman şi generalul Alexan­dru Averescu, ultimii trei adversari politici ireductibili, dar personalităţi politice responsabile cu anvergură de oameni de stat, au încheiat în 1917 un protocol prin care îşi îm­­părţeau rolurile şi precizau acţiu­nile care urmau să le întreprindă. Şi-au transmis unul altuia ştafeta, şi-au asumat responsabilităţi şi ris­curi, dând bărbăteşte bătălia pen­tru ţară, în final, a câştigat România. Şi ce dovadă mai puternică de înţelegere a imperativelor epocii decât ideea reformei agrare iniţiate şi susţinute de Ionel Brătianu încă înaintea izbucnirii primului război mondial! Şi asta în condiţiile în care mulţi fruntaşi ai partidului liberal erau mari moşieri interesaţi în menţinerea latifundiilor! După încheierea războiului genera­lul Averescu a respins categoric cere­rile repetate adreasate lui de nume­roşi partizani de a acapara manu militari puterea; el nu s-a lăsat împins de orgolii şi de ambiţii deşarte; dimpotrivă, refuzând aventura, el şi­­a sacrificat popularitatea enormă de care se bucura, dar a contribuit decisiv prin gestul său la consolidarea sistemu­lui democratic românesc şi, probabil, prin Liga Poporului la evitarea bolşevi­­zării ţării urmărite asiduu de Lenin. Oameni cu inteligenţă politică şi cu tărie de caracter care în momentele de cumpănă au acţionat ca adevăraţi oameni de stat. Faţă de meritele lor enorme micile derapaje datorate slăbiciunilor firii omeneşti sunt insignifiante. De altminteri, în preziua morţii, cu conştiinţa datoriei împlinite, Alexandru Averescu avea să-i spună colaboratorului său Petre Papacostea,­­pe cât am fost de mici în luptele dintre partide, pe atât am fost de uniţi când a fost vorba de ţară*. La începuturi de ev istoric este nevoie de oameni de stat care, cu spirit de sacrificiu şi inteligenţă politi­că, să determine evoluţia pe termen lung în sensul vocaţiei naţionale. După căderea lui Ceauşescu s-a pus din nou chestiunea readucerii Româ­niei la spaţiul de civilizaţie şi mentali­tate european. Din nefericire, până acum n-au mai apărut ca în alte clipe similare de-a lungul istoriei noastre oameni de stat; a existat o singură personalitate înzestrată cu asemenea calităţi, Corneliu Coposu, vârsta înain­tată şi avatarurile vremurilor l-au împiedicat să joace rolul pe care ar fi meritat să-l joace în slujba ţării. în schimb, am avut câţiva oameni politici şi enorm de mulţi, o adevărată inflaţie galopantă, de politicianişti. Despre această ultimă categorie nici nu merită să discutăm, prea sunt penibile exem­plarele de care ne ciocnim zilnic. Din categoria oamenilor politici se distin­ge Ion Iliescu. Format la şcoala bolşe­vică, în ciuda faptului că între confraţii săi a fost şi este un luminat, el nu s-a ridicat nici­ o clipă la rangul de om de stat Dacă s-ar fi situat la nivelul pe care-l postulau timpurile de răscru­ce istorică pe care le trăim, apoi Ro­mânia ar fi fost de mult un membru respectat al Uniunii Europene. Din nefericire Ion Iliescu a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a salva cât mai mult posibil din oamenii şi structurile vechiului regim. Ce să mai discutăm despre tratatul de vasalitate încheiat cu Gorbaciov care demonstra clar în ce direcţie se îndreaptă preferin­ţele sale politice. Pe drept cuvânt Vladimir Bukovski în cartea Judecată la Moscova conchide în ceea ce priveşte ţara noastră:­­singura schimba­re a constat în succedarea comunistu­lui Iliescu comunistului Ceauşescu*. Gheorghe CEAUŞESCU (continuare în pag. 7) nr. 1 / 12-18 ianuarie 2005 ♦ Constanţa Buzea Despre ştafetă Vine un ceas ce poate să cadă mult după miezul nopţii, când înţelegi fără să te opui, înţelegi că iluzia ţinerii cadenţei cu vremu­rile şi cu semenii activi atât de diverşi în gusturi şi dezgusturi, se risipeşte brutal. Că nici pe departe n-ai atins într-o viaţă de om punctele ţie hărăzite ale bucuriei de a fi, între atâtea pierderi şi găsiri, nădejdea că te vei regăsi în ceva, că oboseala trecând, vei căuta mulţimea şi frontul bătăliilor ei. Dar vine ceasul când simţi că oboseala nu se mai ia. Stupoarea, în faţa mâinilor trudite şi totuşi goale. Cu inima golită şi ea de energie, priveşti îndărăt. De nicăieri apropiindu-se de tine liniş­tea acolo, trăieşti cu ultimele puteri o criză crâncenă aici, de care nu îndrăzneşti să spui nimic, nimănui. Afli acut, dezumanizant, că pe ni­meni nu interesează ce ţi se întâmplă, că lumea activă şi mereu sub presiunea unui veşnic acum, stă să te combată, indiferent ce ai face. Aleargă în interiorul iluziei că ţine pa­sul, în vreme ce tu, din motive obscure, te-ai o­­prit. Intrat în acest stadiu, zbaterile ţi-ar ră­mâne fără efect, cuvintele o impudoare, un început de nebunie. Până de curând imposibil de derutat, trăieşti deruta celui şters din memoria lumii, devenit invizibil în peisaj. E criza vârstnicului, a bolnavului, dar şi a frustratului fără vârstă, a copilului nedorit, or­fan de lume, singur cu muţenia pe buze, cu gustul neantic al singurătăţii fără revers, între cerul închis şi pământul primitor, între o fericire pe care nu te-ai limitat într-atât încât s-o şi a­­tingi, împietreşti şi faci febră. Şi între ecourile ei agonice morgane vine un ceas pe care, dacă l-ai putea ignora, ai înţe­lege că el nu marchează sfârşitul, nici dispari­ţia, ci o retragere eroică într-o dimensiune alta, căreia îi faci faţă, cu care te obişnuieşti şi în care te calmezi. Intri în posesia fondului tău, de pierdere după cortină. Starea de spirit şoptindu-ţi că ultima ieşi­re la rampă s-a consumat, că aplauzele s-au risi­pit ca şi când nici n-au fost, că nu e obligatoriu să predai ştafeta ci s-o laşi să-ţi cadă, să se piardă, să se rătăcească, să nu mai fie de găsit un timp, la dispoziţia unui alt căutător verita­bil, cine ştie când. ■ România literară 3

Next