România literară, ianuarie-martie 2006 (Anul 39, nr. 1-13)

2006-01-11 / nr. 1

nr. 1 /11 -17 ianuarie 2006 i­­ Actualitatea Cărţi uitate / S­timulat de sugestiile inimosului realizator de emisiuni la postul Radio­­ România Cultural, Eugen Lucan, recitesc unele romane din deceniile trei-patru ale veacului trecut. Despre care şi vorbesc pe post, cu gândurile unui lector din acest prag de nou mileniu. Scrieri dintr-o perioadă benefică pentru proza românească, atunci apărând, după cum bine se ştie, cărţi şi autori care au fundamentat romanul modern de la noi. Scrieri care, bună parte dintre ele citite în anii tineri, mi-au modelat sufletul, mi-au dat curajul să mă întreb asupra Lumii, m-au făcut să cred în frumuseţea cuvintelor, în puterea lor şi, în taina unor adolescentine zboruri, să mă închipui şi eu scriitor. Iată că am publicat şi eu cărţi. După o convenţie îngăduită, unanim acceptată, mă pot numi chiar scriitor. Fie doar şi prin faptul că am fost primit, în 1990, în Uniunea Scriitorilor. Primire precedată de unele colegiale (generaţia...) mârâieli, cum că aş fi „fost“, şi aş fi „făcut“ (mai ales!) „gândit“. Am aflat acestea de la cei care ar fi trebuit să mărturisească, măcar, că erau exagerări. îmbulzeala era prea mare şi ghionturile erau atât de prieteneşti, în numele adevărurilor care ne îmbiau, încât nu făcea să iei ceva (chiar înjurăturile) în serios. Ştiam că totul va trece, speram că apele se vor limpezi, că lucrurile, oricum, vor reveni la firescul lor. Firesc însemnând, pentru mine, scris şi valoare. Cum s-au şi aranjat, în mare parte... Dintre multele cu care m-a deprins gândul că sunt şi eu scriitor, cea mai îmbucurătoare, mai plină de adevăr, mi se pare certitudinea că nu sunt decât unul dintre cei mulţi, nenumăraţi, care au sporit Biblioteca cu câteva cărţi, care au „îngroşat“ bibliografiile cu câteva titluri şi care, în câteva rânduri, s-au aflat în centrul atenţiei criticii. Certitudinea că m-am înscris într-o serie nesfârşită de scriitori ale căror cărţi vor fi în curând uitate. Cred că, de altfel, acesta ar trebui să fie şi gândul permanent al scriitorului când îşi începe truda zilnică a paginii sale, a înălţării unei noi cărţi. Nu de a da o nouă capodoperă literelor române, ci de a trimite cititorului o scriere care să lumineze momentul clipei prezente. O scriere care, altfel, va fi în curând uitată în neuitarea Bibliotecii. Ea, Biblioteca, mai păstrează doar lumina clipei de demult, îmi dau seama că pot părea desuete sau... inocente astfel de mărturisiri. După aproape treizeci de ani de scris şi de publicat, după cel puţin tot atâţia de „viaţă literară“, nu din inocenţă le scriu. Ele pleacă mai mult dintr-un fel de compasiune pentru vacarmul în care se trăieşte, literar, la noi, îmbulzeala permanentă pe potecile care, chipurile, duc la capodoperă. La scrierea care revoluţionează, ciclic, precum anotimpurile, alte şi alte despărţăminte ale literelor române. Succesiv, noii creatori, autori, sunt primiţi cu rafale elogioase, cu montări spectaculoase, cu noian de speranţe mărturisite ditirambic. Fiecare nou venit se crede, pentru o clipă, că el chiar aşa şi este. Că iată, prin el, s-a născut, în sfârşit, mult aşteptatul. Dar Mult Aşteptatul încă întârzie să apară. Ştiu doar că va veni, îi pregătesc drumul cărţile noastre, visele noastre, orgoliile noastre, risipa noastră de vieţi măcinându-se pentru gloria de a fi biruit cât mai multe jocuri literare, de a fi străbătut cât mai multe culise. Nepăsători, ignorăm că, la capătul tuturor acestora, se află uitarea. Ne trecem vieţile în jocul strălucirii de o clipă, refuzând a accepta uitarea care ne înghite cărţile, vieţile. Ignorând judecata nemiloasă, dar dreaptă, a Bibliotecii. Risipind harul cu care am fost dăruiţi în măcinarea pentru o glorie atât de repede uitată. Sărăcia scriitorului român, cumplita sărăcie a multora, poate fi cel mult un zbenghi trist pe marama uitării. Nu justifică nici o trădare... Dar nu din astfel de gânduri porniseră şirurile mele. Pur şi simplu din melancolia unor ani de demult şi din sentimentul că, prinşi în vâltoarea zarvei zilnice, uităm din ce în ce mai mult de cei de dinaintea noastră şi de cărţile lor. în locul recitirii, uitarea este sfâşiată, câteodată, cu injurii. Cu temere mă întreb, din ce în ce mai des, dacă cei ce vin în lumea scrisului încearcă, măcar din curiozitate, să vadă cum se aşează uitarea peste cărţi şi scriitori. în 1934, de pildă, după cum îmi opresc privirea pe câteva pagini, apăreau romane de Ion Agârbiceanu, Războiul lui Sf. Petru; Bogdan Amaru, Fapt diversi, C. Ardeleanu, Pescarii; Tudor Arghezi, Ochii Maicii Domnului; Mioara Atanasiu, Sensualism ascuns; D. V. Barnoschi, Mărturisirea trupului; Gabriel Bălânescu, Acteon; Petre Bellu, Apărarea are cuvântul; Ury Benador, Ghetto veac XX, Germinări şi multe altele. Câteva titluri doar, desprinse din Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, monumentală sinteză alcătuită şi tipărită nu demult de cercetători din cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române şi recent premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Nu-i, totuşi, de ici de colo să fii uitat în Bibliotecă, după nemiloasele legi ale lumii cărţilor, alături de Arghezi... loan LĂCUSTĂ * I iI |}j \ j j Poeme de Petru M. Haş­ pater tatăl nostru despre carele ştim de la Mesager că locuieşti în cer în pluralul nearticulat al substantivului de mai sus de ce te-ai ascuns de ce te-ai ascuns ca să nu-ntrebăm şi de cine lectura de apoi râsfoieşte-mâ Doamne şi pune-mâ cu grijă la loc dar mai înainte de toate dă praful de pe mine cu palma ta divină sau dacă-ţi stă la îndemână cu o cârpă sau cu ce poţi Baladă Poetul Chichere şi cu mine de se-ntâmplă să ne-ntâlnim ne-avem foarte bine. Nu-i nici o speculaţie sau vre­un alt mister însă posibil să fim două fragmente căzute din inima lui Homer. Patria noastră intrauterină ne-a abandonat pe nişte insule de hârtie velină. De-aceea o ducem pe lumea asta mai mult într-o doară , simţindu-ne ca nişte fraţi expatriaţi, sau ca nişte cuprinse de ger (stol de) cucoară. Pe cer. Umbra în noaptea mare-mare s-a trezit între două felinare care atârnau de stâlpi foarte groşi. A adormit între ele. Printre picioare-i treceau mari câini lâţoşi­­ ori­­ duioase căţele. Când iar a tresărit se află îmbrăcat în ceva brocat sau într-un caftan greu îmbinat din cele şapte belele, în jur râdea de el lumea aia tâmpă zornăind fel de fel de parai şi lovele şi mai şi cântându-i manele: Ghiujul ăsta bătrân s-ar tot deda la rele! Cafeneaua de noapte De la o vreme-n­­coace poetul m.c. pătrat adormea spuindu-i doamnei Lubeniţa poezii. Seara-n pat. Fă ce vrei da’ eu mă fac ovrei, dragă, şi pace, spunea poetul m.c. pătrat de la o vreme-n­­coace. Grăind cu glas feeric, la lumina stinsă, învelit în scutece mari de întuneric. Atunci, nu mai bem?! se agita doamna Lubeniţa având nume de botez Ludmila. Ba da, însă de-acum... Dumnezeu cu mila. De la musique... Ca muştele n-ar trebui excomunicate o dovedeşte această amiază de început de vară la ţară unde prestaţia lor nu e un bâzâit domestic ci o pânză - o execuţie rafinata pentru auz un zaimf muzical pentru orchestră de coarde... Dar, Iisuse Christoase, dacă-ţi aduci mata bine aminte încă de pe vremea lui Avraam fost-au muştele muzicale şi amoroase, dar, Iisuse Christoase... ■ România literară 3

Next