România literară, octombrie-decembrie 2006 (Anul 39, nr. 40-52)

2006-10-06 / nr. 40

In memoriam Amintiri (urmare din pag. 1) Activitatea literară a lui Virgil Ierunca e întinsă și originală. A fost,în anii '40,în România, unul din rarii oameni de stînga din convingere, nu din oportunism. Singura referință publică la cel de atunci, în timpul comunismului, rămîne aceea a lui M. Preda din Viaţa ca o pradă. Eu însumi i-am menţionat numele în cursul meu de la Universitate din anii '80, cînd le-am vorbit studen­ţilor despre­­crizism­, problemă şi termen lansaţi de el într­­o ultimă polemică reală,înainte de campanile realist-socialiste, în care poziţia lui Ierunca este pînă astăzi rău cunoscută, el fiind atunci contra ideii că noua ordine provoacă o criză a literaturii. Cum însă Ierunca a devenit, în exil sub presiunea ororilor comuniste, un om de dreapta, influenţat de gînditori liberali ca Popper, Hayek, R. Aron ori Franţois Revel, unii au crezut că polemistul din 1946 gîndea la fel. l-am citit, cîţiva ani după apariţia ei în 1963, culegerea de articole intitulată Româneşte, i-am ascultat absolut toate comentariile radiofonice, am discutat cu el cartea despre Piteşti, şi nu mă sfiesc să observ că puţine alte condeie critice s-au dovedit în lunga mea carieră de cititor mai oneste şi mai adevărate decît ale lui Virgil Ierunca. Iniţiativele lui publicistice au fost mereu remarcabile. A vorbit ani la rînd la radio, odată pe săptămînă, despre cărţi cenzurate ori intruvabile în România comunistă. A întocmit periodic celebrele sale­­liste ale ruşinii­ pe care i-a trecut pe toţi scriitorii români care se făceau de rîs elogiind comunismul, pe Dej ori pe Ceauşescu. (în paratenză fie spus, ele i-ar folosi ministrului actual al Culturii, dacă tot doreşte să-i ştie pe relatorii cultului personalităţii dintre scriitori), în fine, în 1974, cînd Ceauşescu a redus drastic tirajele şi numărul de pagini ale publicaţiilor culturale, a început la »Europa liberă" o emisiune specială de Revista revistelor culturale, profitînd de faptul că îi parveneau mult mai multe decît nouă, aici, în ţară. Ideea i-am dat-o eu, cînd m-am întîlnit cu el şi cu Noel Bernard în Germania, unde venise special, eu nea­vînd şi viză franceză ca să pot merge la Paris. A pus ideea imediat în aplicare, scurtcircuitînd informaţia oficială de la Bucureşti. Ne-am regăsit mai mereu de aceeaşi parte a baricadei şi după 1989, cînd Virgil şi Monica au revenit, după decenii, în România. Disputele noastre au fost totdeauna cordiale. Ne apropiau mult mai multe decît ne despărţeau. Prietenii adevăraţi nu se trădează niciodată. Am căutat, vinerea trecută cînd am primit ştirea morţii lui Virgil, o fotografie a lui pe care o am de ceva vreme. L-am revăzut exact aşa cum memoria mea l-a fixat. Am trăit, privindu-i chipul grav şi melancolic, un sentiment de tristeţe sfîşietoare, cum nu mi s-a mai întîmplat de la moartea tatălui meu, Nicolae MANOLESCU nr. 41 / 6 octombrie 2006 actualitatea Cu patalamaua... ni C­ând, la examenul de bacalaureat, examinatorul l-a invitat pe candidat să enumere şirurile de munţi ai patriei, acesta a ripostat, cu candoare:­­ „de la nord la sud sau de la sud la nord?“. Efectul, deşi nestudiat, s-a văzut la notă. Dacă, tot aşa, ne punem întrebarea unde începe şi unde sfârşeşte Europa, o precizare se impune, privind punctul de reper. Un bărbat ilustru care a călătorit cu decenii în urmă în România, dar căruia abia în una din săptămânile trecute i s-a dezvelit statuia în Capitală, generalul Charles de Gaulle, vedea Europa întinzându-se de la Atlantic în Urali, o cuprinzătoare formulă cu dublu conţinut, geografic şi geopolitic. Europa primului deceniu al celui de al treilea mileniu sau, dacă ne mângâie o boare de pedanterie, aceea de la întâi ianuarie 2007 începe la Atlantic şi se termină la Marea Neagră. Sunt, ce-i drept, şi câţiva mari iniţiaţi care, înştiinţaţi că podişul carpatin a fost, prin multe milenii, leagănul civilizaţiei europene, inversează formula, începând Europa de la Marea Neagră către ţărmurile Oceanului Atlantic. Este de presupus că, şi în această viziune, Europa rămâne aceeaşi - ultima peninsulă a marii Asii. Problema este a mersului acelor de ceasornic. Având a mistui România şi Bulgaria, la scurtă vreme istorică după ce a absorbit alte multe state central şi nord-europene, Uniunea Europeană pretinde o perioadă digestivă de mai mulţi ani, foamea ei de spaţiu fiind, deocamdată, saturată. Dl. Schumann, strămoşul actualei Uniuni Europene, ar fi cu siguranţă uimit aflând, în etericele ţinuturi în care spiritul său ager planează, de cei mai noi componenţi ai partidei, încă mai uimiţi, stupefiaţi chiar, ar fi acei nenumărabili conaţionali ai noştri care, trecând în veşnicie sub comunism, nu mai sperau în căderea acestuia, presupunând doar că, prin lucrarea timpului, regimul va căpăta o faţă umană. N-au bănuit, sărmanii, că-şi dau duhul într-o societate mai bătrână decât cei mai bătrâni dintre ei, lovită de un Alzheimer galopant. De parcă la ordinele unui consiliu de administraţie! Prima consecinţă a trecerii noastre, cu arme şi cu bagaje, în Uniunea Europeană de 27 de membri (la 33 se va opri, oarecum magic) va fi încetarea bruscă şi definitivă a penibilei discuţii, ce iarăşi părea fără sfârşit, dacă suntem sau nu europeni. Polemică purtată în termeni nervoşi, dând la iveală vechi, persistente, zdrenţăroase complexe. Nu se mai pune problema în ce măsură merităm a fi primiţi în aristocratica, bogata, rezervata Uniune. Se va accepta ipoteza că am fost admişi din motive politice şi puţini sunt aceia care sesizează imensul ridicol al acestei supoziţii. Un grăunte de ridicol pudrează şi insistenţa cu care factorul dirigent al ţării bagă sub nasul Occidentului chestiunea Mării Negre, veche de pe când Miletul îşi trimitea coloniştii către malul dobrogean. Şi într-un mapamond presărat cu vulcani politici ori în plină emoţie, ori gata să explodeze. Nu e mai puţin adevărat, însă, că, deocamdată, noi suntem deţinătorii acestei cărţi de joc. Când Europa va ajunge la Vladivostok, ne vom mândri a-i fi în miez­­ şi de foarte multă vreme. Va fi, oare, noua dignitate a României, poftită în saloanele clubului la ale cărui uşi suspina, norocul celor ce tocmai se nasc în urbele şi satele patriei? Vor duce aceştia, pe ambele braţe, odată ajunşi la maturitate, bărbaţi şi femei, beneficiile incluse în noua situaţie? Consecutiv, va avea loc, uluind lumea, un miracol românesc? Care să ne readucă acasă două-trei milioane de conaţionali muncind înafară, atrăgând tot atâţia imigranţi din exterior, de toate culorile şi limbile, decişi să-şi împlinească destinul în cea mai prosperă societate? Şi de n ori mai mulţi turişti pavând largile noastre autostrăzi, excelent asfaltatele drumuri naţionale, pitoreştile cărări, tainicile poteci cu bancnote foşnind de zerouri? Vor dezerta plaja de la Copacabana şi Saint-Tropez, perspectiva din Nissa, locantele tailandeze, susurul izvoarelor hawaiene pentru un locşor pe cearceaf, la Vama Veche? Vor aduce la domiciliu, la Rotterdam, Sidney, Boston, doldora de inubliabile amintiri, o trişcă, un caval, ulcele şi - de ce nu? - câte un bucium, achiziţionat în greutatea lui în aur? Jumătate din turiştii americani vor pleca cu o soţie româncă, jumătate din turistele olandeze cu un amant moldo-valah? Se va turna în paharul de cleştar al celui mai rafinat franţuz vinul podgoriilor noastre, din negre butelii? Vor cumpăra maşinile noastre de lux, produsele electronice de a cincea generaţie, cele mai sofisticate mode exclusiv de la Bucureşti? Vor înfuleca zemoase felii de pepenoaice naţionale, în ţiplă păstrate, vestitele pere, incomparabilele tomate, ştergându-şi buzele cu şerveţele româneşti? Se vor bate brokerii din toată lumea pe acţiunile dâmboviţene ale celor mai recent privatizate întreprinderi ? Al căror curs va influenţa bursele lumii? Şi oriunde ne vom găsi, întrebând pe româneşte, în necunoaşterea altei limbi, ni se va răspunde spontan pe româneşte, cu scuzabile accente? Cazinourile din Monte Carlo şi Las Vegas îşi vor închide porţile, distruse de concurenţa celor de pe Valea Prahovei? Precum, neapărat, orice echipă de fotbal de la jumătatea clasamentului va învinge la scor cea mai bună formaţie braziliană, uşurând domnului Becali drumul către preşedinţia României! Sau vor trece anii şi pruncuţii zilelor noastre, temeinic instalaţi în fruntea afacerilor, vor soarbe râurile de lapte, pâraiele de miere din import? Vorbitori ai limbii materne, cu oarecare relativism, ai limbii engleze la perfecţie, ai celei franceze­­ din politeţe, nu vor munci peste şaisprezece ore pe zi şi încă şase pe noapte, făcându­­şi, desigur, timp să asculte amintirile bunicilor, la mobil. Bunici care, fie zaharisiţi, fie muraţi, le vor istorisi pentru a suta oară, dar de fiecare dată cu sensibile modificări, cum a fost cu Securitatea, turnătorii, cei scuzabili şi cei nu, prin ce necazuri au trecut în timpul tranziţiei şi cu câtă amărăciune au aşteptat primirea în Europa. Din Singapore, Beijing, din Kazahstan sau Valparaiso, nepoţii vor comanda, tot prin celular, camera de hotel la Ploieşti, la Bucureşti, devenit port la mare, în urma reluării unui vechi proiect, în port, la Cotroceni sau în Rahova, vor acosta pântecoase vase chinezeşti, descărnând toate mărfurile de care avem nevoie­­ la preţuri rezonabile. La Summit-ul anglofoniei, preşedintele României, excelent vorbitor de limbă chineză, va rosti, cu dificultate, câteva fraze de bun sosit­­ în engleză. Sau, poate, va fi altfel... Fireşte, o vom duce binişor­ bine, într-o Europa care tot monotorizându-ne va sfârşi prin a se româniza, într-o Uniune Europeană funcţionând ritmic, precum bătăile inimii, conform unei Constituţii unanim votate şi cu stricteţe respectată, căci răspunzând tuturor cerinţelor. Iar urmaşii noştri, descălecând în metropole cu veche tradiţie culturală, se vor vizita catedralele, vor intra în librarii, unde vor admira rafturile pline de traduceri din literatura română, romane, eseuri, ba chiar şi plachete de versuri. Acum, că suntem în posesia patalamalei, avem şi dreptul la visuri frumoase. La urma urmei, nu începe şi nu sfârşeşte Europa la noi? Barbu CIOCULESCU România literară 3

Next