România literară, iulie-septembrie 2012 (Anul 44, nr. 27-39)

2012-09-07 / nr. 36

România literară numărul 36/7 septembrie 2012 17 m cronica ediţiilor de rázván voncn­ estinul postum al operei lui Urmuz este la fel de bizar ca ţi autorul Paginilor bizare ţi are contin­genţe mai degrabă cu detectivistica decât cu filologia. Mort înainte de a-ţi vedea textele tipărite în volum, Urmuz pare că a pus o pecete de taină asupra lor şi asupra propriei biografii, împlinind un deziderat de non-existenţă publică unic, după ştiinţa mea, nu numai în literele române, ci în literatura lumii. Mai ales că această non-existenţă este contrapunctată de o scriitură personală inconfundabilă. Mai nimic nu este, astăzi, sigur în legătură cu acest scriitor, pornind de la motivele sinuciderii, continuând cu viaţa sa intimă şi terminând cu întinderea activităţii sale literare. Mărturisirile unor apropiaţi - G. Ci­­prian, Arghezi, Saşa Pană - dezvă­luie şi ascund, în acelaşi timp, îm­prejurările existenţei şi temeiurile operei. Până nu demult, în ciuda unei semnalări din 1975 a lui George Muntean cu privire la existenţa unui anumit caiet la Academie, opera lui Urmuz ne era cunoscută într-o singură versiune: cea tipărită de Saşa Pană în 1970, sub titlul Pagini bizare. Aceasta cuprindea mai vechea ediţie din 1930, (intitulată Urmuz, Opera completă), şi câteva pagini de însemnări, recuperate de Saşa Pană dintr-un „lădoi" de manuscrise rămase de la Urmuz, la care avusese acces pentru scurt timp în 1930 şi care, în condiţii misterioase­­ ca tot ce ţine de Urmuz -, dispăruse. Nu se cunoşteau alte texte şi, în ciuda certitudinii lui Saşa Pană cu privire la existenţa respectivei lăzi - probată, de altfel, de cele câteva manuscrise care, extrase în grabă pentru ediţia din 1930, au putut fi salvate, aflându-se azi în arhiva familiei Pană­­, nici nu mai sunt speranţe că ar putea apărea noi creaţii urmuziene. Decepţia editorului care, convins că va găsi în „lădoi" noi texte, a dat tot peste cele 7 schiţe cunoscute din publicaţiile vremii, plus Fuchsiada, e profilactică, în acest sens, în aceste condiţii, ce şanse avea o ediţie critică a unei opere restrânse, aparţinând unui scriitor despre care amicii contemporani declarau că nici nu-şi dorea, de fapt, să fie scriitor? îi aparţine lui Ion Pop meritul de a fi spulberat această îndoială legitimă. Ediţia întocmită de profesor, sub titlul Schiţe şi nuvele aproape... futuriste, este o demonstraţie de acribie filologică, dublată discret de o nouă perspectivă asupra operei urmuziene. Ca să revin, însă, la laitmotivul bizareriei destinului postum al acesteia din urmă, se cuvine să mai spun şi că hazardul a jucat aici un rol însemnat, creând, practic, condiţiile pentru realizarea ediţiei. Cercetătorul şi traducătorul austriac Domenico Jacono, aflat în România într-un stagiu de perfecţionare şi doritor să dea o nouă traducere germană a lui Urmuz (după cea de referinţă a lui Oskar Pastior), a găsit din întâmplare, într-un anticariat, revista Manuscriptum, nr. 3/1975, în care George Muntean consemna existenţa, la Biblioteca Academiei Române, a unui caiet manuscris, achiziţionat prin intermediul lui Dinu Pillat. Verificarea întreprinsă de Iacono a dat imediat rezultate: înregistrat sub numele lui Dinu Pillat, şi-a făcut apariţia caietul urmuzian. Este vorba de un caiet olograf, intitulat Schiţe şi nuvele aproape... futuriste, în care se află, aparent pregătite pentru tipar, cele opt texte cunoscute, într-o ordine fixată chiar de Urmuz, dar aflate într-o variantă de redactare diferită (anterioară, mai exact) celei în care vor apărea în reviste. (Re)descoperirea este importantă deoarece prilejuieşte o autentică ediţie critică a operei şi o nouă exegeză a ei, cu ajutorul criticii genetice. Deocamdată, Ion Pop a procedat la alcătuirea ediţiei, fixând doar, în studiul introductiv, direcţia unei interpretări ulterioare. Ea a fost realizată pe baza următoarelor surse: a) Pagini bizare, din 1970, care a furnizat textul de bază; b) „caietul roşu" de la Biblioteca Academiei, cu care a fost confruntat textul de bază, c) Bilete de papagal, pentru Algazy& Grummer (întrucât e chiar ultima versiune antumă), d) revista Punct, pentru Plecarea în străinătate şi, respectiv, Cotadi şi Dragomir, e) Cugetul românesc, pentru schiţa După furtună (necunoscută, se pare, de Saşa Pană), şi e) manuscrisele din arhiva familiei Pană. Au fost preluate, de asemenea, corespondenţa şi dosarul biografic alcătuit de Saşa Pană în 1970. Ediţia Ion Pop nu e, aşadar, una care să le anuleze pe cele precedente, ci este o ediţie integratoare (contribuţia lui Saşa Pana fiind semnalată, cu probitate, ori de câte ori este cazul). Ea restabileşte titlul dorit de Urmuz şi oferă cercetătorului toate versiunile cunoscute ale prozelor acestuia, asumându-şi chiar şi paradoxul de a fi o ediţie critică, în ciuda faptului că nu ne oferă un text definitiv, ci o pluralitate de versiuni, însăşi modalitatea de organizare, în care variantele nu sunt trimise, cu corp mai mic, la sfârşitul volumului, ci figurează ca note de subsol în pagină, sugerează această lăudabilă precauţie filologică a editorului. Căci meritul principal al ediţiei Ion Pop este altul. Şi anume, acela de a ne oferi, prin punerea în paralel a variantelor în care au fiinţat şi circulat prozele urmuziene, o proiecţie asupra poeticii scriitorului. (Re)descoperirea, de către Domenico Jacono, a „caietului roşu", îi permite lui Ion Pop să argumenteze cu mai multă greutate afirmaţia că, în ciuda mărturiilor prietenilor, Urmuz a fost, totuşi, un scriitor autentic, nu un amator. Căci calitatea de scriitor nu ţi-o conferă dorinţa de a scrie, ci conştiinţa artistică (excepţiile, de întâlnit mai ales la scriitori din epoci îndepărtate, confirmă regula). Or, cineva care îşi lucrează textele cu minuţiozitatea cu care, iată, aflăm că şi le-a lucrat Urmuz, revenind de zeci şi zeci de ori asupra fiecărui rând, până când cele câteva pagini devin o construcţie travaillée a mort, cum spune Barthes, nu poate fi decât un scriitor. Această enigmă a biografiei lui Urmuz primeşte, prin ediţia de faţă, o lămurire convingătoare. Dar tipul de scriitor pe care îl ilustrează misteriosul grefier de la Casaţie este unul special, mai ales în modernismul interbelic. Urmuz tinde nu spre fragmentarismul suprarealist, ci spre modelele „fractalice" ale prozei postmoderne. Căci versiunile prozelor sale sunt, toate, încheiate. Ele diferă, desigur, prin gradul de rafinare artistică - Ion Pop remarcă tendinţa scriitorului către sublimarea şi abstractizarea expresiei­­, însă există de sine­­stătător, comunică între ele, sunt interşanjabile şi nu sunt mai prejos de talentul autorului lor. Opera, ca întreg, aşadar, se configurează ca o barochistă work in progress, fapt ce subliniază, dacă mai era nevoie, hiper-moder­­nitatea lui Urmuz. Tot ediţia pe care o comentez aici mai aduce o jumătate de lămurire (fiind vorba de Urmuz, nu putem spera la mai mult) cu privire la legăturile scriitorului cu avangarda, care l-a revendicat drept precursor. Ion Pop arată că prozatorul avea un sistem de referinţe culturale complex, în care muzica juca un rol central, iar referenţii livreşti din zona avangardei sunt preluaţi, uneori, la modul ironic. E puţin probabil ca Urmuz, dacă ar fi trăit, să fi devenit un suprarealist. Mai degrabă, el şi-ar fi continuat traseul personal, axat pe o poetică paralelă cu cea a avangardei. Sunt, mă tem şi mici imperfecţiuni care ştirbesc din prestanţa demersului. După ce suntem asiguraţi că titlul care figurează pe coperta „caietului roşu" este cel preluat de ediţie, Ion Pop îl citează de două ori (la p. 8 a cuprinzătorului studiu introductiv) ca fiind Nuvele şi schiţe aproape... futuristice. Probabil, o nevinovată scăpare, însă prea multele greşeli de tipar nu sunt de acceptat la un asemenea eveniment literar, care aspiră să creeze un nou „moment zero" în receptarea celui mai enigmatic scriitor român. ■ » „Caietul roşu“ al lui Urmuz eritul principal al ediţiei Ion Pop este altul şi anume, acela de a ne oferi, prin punerea în paralel a variantelor în care au fiinţat şi circulat prozele urmuziene, o proiecţie asupra poeticii scriitorului, actualitate Urmuz - Schiţe şi nuvele aproape... futuriste, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ion Pop, cu un cuvânt de încheiere de Domenico Jacono, ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2012, 155 pag.

Next