România - Capitala, februarie 1939 (Anul 2, nr. 242-256)
1939-02-01 / nr. 242
1 , 1939 ROMANIA No. 242 „LITTERATURE ROUMAINE" PAUL VALERY Nu e mult de când a apărut în franțuzeşte un studiu asupra literaturii române, alcătuit de d. B. Munteanu, purtând titlul: Panorama de la littérature roumaine contemporaine. De câțiva ani, Editions du Sagittaire — fostă Editions Erak scoate o serie, de cărţi care se grupează subt titlul general de Panorama des littératures contemporaines. Aceste studii apar subt auspiciile unui grup de oameni aleşi ce alcătuiesc un comitet de onoare şi de patronaj. Printre cărturarii care lucrează la această frumoasă operă de cultură se numără: Paul Valéry, Georges Duhamel, Edmond Jaloux, André Maurois, Jules Romains şi alţii la fel de cunoscuţi lumii literelor. Până acuma au văzut lumina tiparului vreo duzină de studii asupra literaturilor de seamă şi e o bucurie pentru noi că ţara noastră a trecut înaintea altor ţări cu renume. D. R. Munteanu, într’un volum de mai mult de 300 de pagini, trece în revistă toată istoria literelor române, cercând pe cât posibil a nu omite nimic şi a da o justă privire asupra desfăşurării curentelor şi şcolilor literare şi ideologice dela noi. Fără a face propriu-zis o critică a literaturii noastre şi ferindu-se de calificative şi definiţii, a căutat să grupeze şi să sistematizeze, pe cât posibil, fluctuaţiile lumii noastre literare. Pentru o mai uşoară înţelegere şi pentru simplificare, a crezut de cuviinţă să concretizeze curentele şi tendinţele în personalităţi, asupra cărora a insistat mai mult. Poate că asta a dat pealocuri naştere la oarecari deformări, punând lupa asupra unui tip reprezentativ rişti să nu mai vezi pe cei din jur, care din alte puncte de vedere — de ex. artistic — merită mai multă atenţie, dar, aşa i-a venit, se vede mai uşor d-lui Munteanu. In orice caz, această panoramă a literaturii române va da prilej străinilor să-şi facă o idee de aportul nostru la lumea artelor frumoase şi e, oricum, o muncă merituoasă şi de laudă din partea compatriotului nostru, Vaier Donea Despre Alfred de Musset La rubrica „le livre de la semaine” din „Les Nouvelles Littéraires” cunoscutul scriitor francez, d. René Lalou, scrie următoarea cronică: A face astăzi elogiul lui Alfred de Musset, risci de a părea că demonstrezi evidența sau de a te refugia într’un echivoc sentimental- John Charpentier scapă din aceste două curse pentru că pune, loial, din pagina a doua a cărţii sale „Alfred de Musset” problema esenţială. Că teatrul lui Musset „ajunge pentru a-i asigura nemurirea”, nimenii nu va contesta-o. Ca revanşă, nici un liric celebru nu vai mai avea „să sufere de desafecţiunea poeţilor”. De la Baudelaire la Valéry, Parnasieni şi simbolişti, umanimişti, şi suprarealişti, toţi sunt de acord pentru a o îndepărta (desafecţiunea) cu dispreţ. Ce-i reproşează şi lui Musset? Plăcerea (abandonul) de uşurinţă, (uşurătate) neglijenţele de formă şi mai ales retorica. Nu este vorba deci de o ceartă (dispută) de şcoală nici de conflict trecător. Acei care vor glorifica cu ardoare pe Musset sau Byron vor mărturisi cu un periculos dispreţ, una dintre cele mai nobile calităţi ale artistului: respectul cu care el îşi onorează arta sa. Când John Charpentier pledează că Musset „aparţine celei mai bune tradiţii franceze” eu mă îndoesc că nu va câştiga cu uşurinţă procesul său în faţa majorităţii compatrioţilor noştri. Ei nu prea sunt tentaţi (ispitiţi) să reducă lirismul la o succesiune a elocinţei (retoricei). Noi nu am datora lui John Charpentier o carte frumoasă asupra lui Coleridge, „somnambulul sublim” dacă nu s’ar fi reţinut el însuşi de a comite acest păcat împotriva Spiritului. Deasemenea, mărturiseşte el, că Musset a fost adeseori un improvizator. Dar ceea ce revendică pentru autorul „Nopţilor” este de a-şi fi intensificat lauda faţă de poeţii din genul său: „Declamările lor sunt ca săbiile: „Ele trasează in aer un cer uluitor. „Dar (ele) spânzură aci totdeauna un picur de sânge". Astfel chestiunea primordială este aceea a sincerităţii care dă refuziunilor sale garanţie durabilă. Ancheta ia, natural, forma unei biografii, unde Charpentier desfăşoară acea fineţă şi acea vivacitate pe care am gustat-o deja în cărţile sale „Baudelaire” şi „Rousseau”. De la veselele tablouri unde trăeşte adolescentul „copilul teoretic al Romantismului” până la capitolul, crud darniceSub Jasqupra poetului căzut” —cartea asupra lui Alusset se citește Intocrabi*4* dintre cele mai dramatice*române." Făcând deja biografia lui George Sand, Charpentier era calificat să descrie din nou tragedia Amanţilor din Veneţia. El oferă un text (recit) minuţios şi patetic, pe care îl intitulează: „Nu se glumeşte cu dragostea”. Şi acest titlu nu ne aminteşte numai de una dintre piesele cele mai caracteristice ale lui Musset. Vă amintiţi că — capodopera lui Mauras ne lăsa în faţa acestei redutabile întrebări: „E dragostea”? „S’au iubit ei ?” Mulţumită lui Charpentier nu se va mai şovăi de a se răspunde că, deasupra tuturor freneziilor impure şi artificiale, George Sand şi Musset, în orele lor cele mai înalte, au cunoscut cu adevărat dragostea. John Charpentier se aminteşte că Musseet încă din copilărie, credea că asistă la „dedublarea persoanei sale”. El o va arăta mai mult decât odată, cum la faimoasa serată de la Theatrul Francez, el se simţea rând pe rând Octave şi Coelio. Nu e fără motiv faptul că criticul insistă „asupra filiaţiunii sale Musset) şi familia Salviaţi”. Oare nu a fost Florenţa asilul ideal unde Musset îşi adăpostea contradicţiile sale? „Prin aceasta se leagă de Shakespeare, observă Charpentier — şi nu prin celtismul său” — Hamletul său, într’adevăr , nu se numeşte oare Borenzaccio ? 1) In Edition Tallandier. Omul şi vaca ■ваа Panou decorativ t V i мш1 Crestăturii Desen de Al. Tipoia ■ввввввввввввввавявввд ЗШ OSTROFA. Remarcăm, in ultimul număr al unei reviste săptămânale, o poezie a d-lui Silviu Lazăr. intre versurile pe care i le cunoaştem, poemul acesta e remarcabil pentru faptul că leagă câteva idei. Numai că, autorul nu e deplin stăpân pe ritm. De pildă: „Ochii noştri cu nelinişti Jertfă vreau să-şi ardă ’n joc Pe ale cerurilor mirişti Închise ’n volbură de foc”. Aşteptăm ca tânărul poet să-şi dobândească o continuitate şi in ceia ce priveşte ritmul. Până atunci să cităm o strofă, ultima, din poemul de faţă, pentru accentele lui frumoase: „Hei Prometheu, te plâng amar Şi basmul meu îl plâng şi sting: Când voi găsi un fir de amnar? Hai gând de piatră că mi-e frig!’ DESPRE |ЕЯНШИШ5Л$j'Jîî .'.121'',ЯЫ. ANTON HOLBAN ИдддП31ДИИ8ИсзЗИ8ВВИК55ДД In volumul d-lui Tiberiu Iliescu, Flori de frig”, apărut în editura Meridian de la Craiova, găsim două pagini despre Anton Holban. Din textul acestui elogiu adus amintirii Ilii Heiban, reproducem un aliniat : „Anton Heiban înfăţişa o anumită ţinută spirituală din literatura proustiană, momentul absenţelor nededuse şi infinite ca drumurile fără limită sau desemnele fără contur ; el îşi fixa spiritul pe amănuntele unui trecut voalat în discursivităţi ceţoase. Cred că „psihologicismul” care i s’a reproşat cu atât de intenţionată insistenţă lui A. H. ca o artă de migala, de minuţiozitate proustiană, este o eroare de cuvânt care ar trebui să identifice mai mult o îngândurare de auto-observaţie amplă, neincadrată, din linia tristeţii fără umbră şi fără calorie a lui Adolf. Totuşi proza sa nu este melopeică; fără regretul d’annunzian pe care-l pretindea substanţa motivului propus, fără trena unei perioade multiple obişnuită in atitudinea contemplării ruinelor, ea se distinge printr’o eleganţă de accent unic în literatura autohtonă. Cum vedem,in proza d-lui Tiberiu illiescu întâlpir ş ищЩ observaţii interesante. N’am putea spune îhiă că ţie prăpădim după jongleriile stinstiipi pecard nie fade...!) ”. ' ION BARBU Editura Fundaţiilor Regale pregăteşte o ediţie definitivă a operii poetului Ion Barbu. Aşteptăm cu nerăbdare apariţia acestui op, căci pe lângă faptul că vom avea prezentat integral mănunchiul de înalte subtilităţi poetice ale autorului „Jocului Secund”, dar suntem siguri că vom asista cu prilejul acesta iarăşi la interesante discuţii asupra originalităţii poetului nostru, care departe de a se istovi, se conturează din ce in ce mai precis. MIHAIL miasm-t-n -мтхмтш! DRAGOMIRESCU Cu prilejul deschiderii cursului de Estetică şi critică literară de la facultatea de Filosofie şi litere din Bucureşti, d. Tudor Vianu a prezentat în calde şi pătrunzătoare cuvinte viaţa şi opera d-lui prof. Mihail Dragomirescu. D-sa a definit în precise contururi importanţa sistemului integralist şi a relevat viguros calitatea de prim critic literar a profesorului de Estetică literară. Dar prelegerea omagială a d-lui Vianu nu înseamnă numai o judicioasă caracterizare a personalităţii d-lui M. Dragomirescu, ci şi o restabilire. Căci suntem puşi în jenanta situaţie de a divulga că o operă de seriozitatea şi importanţa aceleia a d-lui M. Dragomirescu, este dacă nu total ignorată, dar înconjurată de periferiale zeflemeli şi eftine calambururi de prea scepticul şi deşteptul nostru cultural de pe cheiul Dâmboviţei. Şi nouă ne place să credem că prin vocea autorizată şi justă a d-lui Tudor Vianu începe sfârşitul acestor triste stări de lucruri. Deoarece e timpul ca prof. Mihail Dragomirescu să fie aşezat printre primele mărimi ale culturii româneşti. FILOSOFIE ŞI POEZII Aceleaşi calităţi cu care ne-a obişnuit d. Tudor Vianu — solidă informaţie, grea erudiţie, dar şi captivantă dialectică — le aflăm în cartea sa cu titlul de Filosofie şi poe■ zie. După ce ne prezintă procesul de autonomizare al valorilor săvârşite de lumea modernă, proces care dacă aduce specializarea strictă a domeniilor culturale, are în sine şi un desavantaj, deoarece această compartimentare mutilează integritatea spiritului, reducându-l astfel la fragmentară viziune a lumii, d-nul Tudor Vianu porneşte la demonstrarea legăturii dintre filosofie şi poezie. Dar nu o dependenţă în sensul unei poezii filosofice sau a unei filosofii poetice. Insă pentru o mai limpede, lămurire să-l ascultăm pe d-sa: „Valoarea filosofică a poeziei este un efect care se obţine fără nici o încordare pedantă. In cel mai simplu cântec de Goethe se luminează li înţelegere a lumii care contarainează şi fructifică pe a noastră. Nu este nevoe de desvoltări didactice şi retorice, pentru ca valoarea filosofică a poeziei, să crească, după cum filosofia n’are nevoe de mijloacele particulare ale poeziei, pentruca întruchipările ei cele mai înalte să dobândească acea calitate de viziune armonică şi individuală pe care o recunoaştem operelor de artă, înrudirea dintre filosofie şi poezie nu este un efect al identităţii lor de conţinut, ci al unui elan către totalitate şi necondiţionat, care le străbate deopotrivă. Am spune că ele nu se ating prin coroanele lor în aer, ci prin rădăcinile lor în pământ. „SPIRIT MILITAR MODERN» Publicaţia condusă de d. Lt. Colonel Const. Atanasiu se subintitulează „Revistă de psihologie, pedagogie, sociologie şi etică”. Colaborează, la numărul acesta (Ianuarie- Februarie 1939) — d-nii: N. Iorga, Hérays, David Popescu, Iosif I. Gabrea, C. Sandovici, Od. Apostol, Popescu-Sibiu şi Const. Atanasiu. E o revistă ce înscrie o seamă de probleme de actualitate în desbaterile de natură pedagogică, sociologică şi etică. IN DALMAŢIA Pagini nu numai de o subtilă frumuseţă, dar şi instructive, ne oferă d. Alexandru Marcu în ultima sa carte, în Dalmaţia. Asupra acestei interesante cărţi vom reveni. VA APARE La începutul lui Februarie va apare romanul „Cântecul Destinelor” al d-lui George Mihail Zamfirescu. Romanul face parte din ciclul „Bariera” din care au apărut până acum „Maidanul cu dragoste” şi „Sfânta Mare Neruşinare”. In acest ciclu amplu, autorul „Madonei cu trandafiri” îşi prezintă o lume de personagii, surprinsă la „bariera" oraşului românesc, a cărei istorie este însăşi istoria suburbiei. „Cântecul Destinelor” va oglindi, cu darul epic pe care d. G. M. Z. îl are„Vremiea'bpelpisijitetQ cUitati pitorescul ei copios ; în acest timp se „O CRIMA msstamm -vîsrarOTBT Sl UN OM" Viitoarea carte a d-lui Carol Ardeleanu poartă titlul: „O crimă și un om”. Se pare că e un roman în care cunoscutul scriitor își propune să desbată un proces psihologic. II anunţăm, amintindu-ne de frumoasele pagini pe care d. C. Ardeleanu le-a dăruit literaturii noastre, prin romanele: „Casa cu fete”, „Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa” şi Am ucis pe Dumnezeu”. DON MAU IN titruiTspaniol ŞI ROMANESC In editura „Alfredo Guido-Neapole” d. dr. Luigi Costanzo, tipăreşte un interesant volum: „DON GIOVANI TENORIO, NEL TEATRO SPAGNOLE E ROMENO”. Este vorba de Don Juan eroul popular şi trezit din îndepărtatul sepulcru al timpului, al istoriei, în nenumărate drame făurite în secolul al XIX, precum şi în teatrul lui Molina sau Antonio de Zamora. Acest ilustru amorez, cules din catifelele legendei, cu toate atributele pe care i le adăugau valorile de fildeş ale depărtării a inspirat şi dăruit şi literaturile Angliei, Germaniei şi Franţei, prin operele lui Byron, Mérimée, Dumas, etc. D. Luigi Costanzo cunoscător al literaturei româneşti, şi ţinând să dea un studiu complect îşi inchee lucrarea cu o privire critică asupra modului în care a fost transpusă această figură aproape legendară in literatura dramatică românească prin „Don Juan ’ de d. Victor Eftimiu. ... РбНМ.са.: In Înţelesul major al cuvântului — fiu ’este arta* de a guverna, ci ştiinţa de a conduce colectivitatea. De la arta de a guverna până la ştiinţa de a conduce, este, în orice caz, cel puţin distanţa dintre o mentalitate primitivă, neevoluată, şi o înfăţişare nouă, sub semnele raţiunii, ale aceleiaşi mentalităţi. Primitivul se bazează pe intuiţie, reacţionează cu sentimentul, pe când omul raţional se strădueşte să fae orice contact între sensibilitate şi raţiune. Aşadar, politica este o ştiinţă. Nu e o afirmaţie nouă, pentru că însuşi Platon ii dă semnificaţia aceasta; confuzia s’a creiat insă mai târziu, în secolele de improvizaţie, caracteristica decimelor din istorie. Iar înţelesul cuvântului a suferit cea mai gravă alterare, în veacul trecut, când „ideologiile” şi-au disputat întâetatea cu vehemenţa acelui exclusivism caracteristic. Istoria politică rezervă oricui, pagini de surprize şi — am putea spune — curiosităţi. Dacă am urmări numai galeria utopiştilor, şi încă „subiectul” e pasionant. Vom desprinde de astă dată, din şirul marilor gânditori politici, pe Nicolo Machiavelli, cunoscut sub denumirea de „Secretarul Florentin". Evident, Machiavelli face parte din altă categorie; gândirea sa politică deschide o nouă perspectivă gândirii moderne sau, am putea spune mai precis, fundează o ştiinţă politică modernă. Deoarece opera de gândire a lui Nicolo Machiavelli depăşeşte — fără a cobori, în calitate, — cadrul speculaţiunilor abstracte, ale predecesorilor. El se inspiră din realităţi, se bazează pe propria observaţie. Elaborarea operei politice a secretarului florentine un conglomerat de concepţii personale, de observaţii fruste, de preciziuni matematice, de extraordinare raporturi logice, iar peste toate, — o mare cultură istorică pare a susţine, cu temeinicie, ideile machiavellice. „IL PRINCIPE» — CARTEA CARE A REVOLUŢIONAT SECOLUL AL XVI-lea La 1513, Nicolo Machiavelli scrie „II Principe”, carte închinată prinţului Laurenţiu di Medicis, fiul lui Petru di Medicis. In această carte secretarul florentin sintetizează concepţiile sale politice, oferind tânărului principe cel mai strălucit manual, cu cele mai originale precepte de educaţie politică, împărţită în 26 de capitole, „II Principe" condensează un material de doctrină şi interpretare,în care intră pagini de analiză magistrală, şi pe marginea căruia înfloresc soluţiile cele mai cutezătoare, recomandate tânărului „Principe". Apariţia lui Machiavel, în viaţa politică a Florenţei, difuzarea crezului său politic, novator, coincide cu primele manifestări ale Renaşterii italiene. Coincidenţă sau corespondenţă între feluritele exprimări ale Spiritului unui veac, cine ştiai? In tot cazul, Machiavelli e un tip de renaştere, atât prin structura gândirii lui, cât şi prin atitudine — dacă îi conferim termenului un înţeles mai cuprinzător — dar, mai cu seamă, prin cultura lui. Să ne întoarcem insă la litera secretarului florentin, pentru a spicui câteva fraze, din ale sale „Discorsi". Iată : „Un popor religios se conduce cu mai multă uşurinţă, religia fiind un instrument admirabil, care înlocueşte de multe ori lipsa de înţelegere a popoarelor. Omul iscusit a făcut apel la puterea divină, spre a evidenţia utilitatea unei legi, care nu apare ca atare spiritului popular. Adevărurile religioase chiar când privite în ele înşile sunt false, trebuesc primite cu toată bunăvoinţa, dacă răspund unei nevoi a statului". îşi poate oricine imagina ce reacţiune va fi provocat constatarea lui Machiavelli, în vremea când a fost difuzată, în epoca aceia de profundă mistică a catolicismului. Ce calomnii, câte insulte nu va fi primit din partea credincioșilor catolici, secretarul florentin ? Dar, atunci când Machiavelli spune : „Un principe che noglia fara gran cose e necesario imparare a ingannare" (Un principe care vrea să săvârșească planuri mari e nevoe să înveţe arta înşelăciunii) — cum va fi reacţionat lumea care nu înţelegea cum, în istorie, înşelăciunea se tălmăceşte de multe ori prin virtute? Iată încă un sfat, recomandat lui Laurenţiu di Medicis: „Pentru a fi ascultat, trebue să ştii să comanzi. Numai aceia ştiu sa o facă, cari, după ce şi-au cumpănit forţa cu forţele inferiorilor, comandă, dacă au apreciat raportul de forţe convenabil, şi se abţin în ipoteza contrarie”. Nu mai continuăm, pentru că spaţiul nu ne îngăduea — cu citatele din cărţile secretarului florentin, dar ţinem să subliniem un lucru : Ceia ce caracterizează atât „II Principe" cât şi „Discorsi" şi „Istoria Florenţei" — este luciditatea, spiritul ştiinţific în care liberul cugetător îşi expune crezul Lumea, acţiunile, — care pot fi morale sau imorale, bune sau rele, după criteriile comune — îi sunt indiferente. In orice caz, pasiunea secretarului florentin era pentru adevăr. Adevărul desfăcut din formula lui abstractă, — servit empiric, fără a altera nimic din adâncimea lui. Oare nu în căutarea omului aceluiaș adevăr. Frédéric II al Prusiei l-a adus la curte pe Voltaire ? Şi totuşi, Frédéric II a scris o carte împotriva secretarului florentin: L’Anti Machiavelli deşi după câte atestă istoria, regele Prusiei a folosit preceptele machiavellice. Vlaicu Bârna „Secretarul Florentin" sau Un capitol de gândire politica Şt. Dimitrescu Pictorul Viorescu T