Românul, septembrie 1913 (Anul 3, nr. 190-212)
1913-09-26 / nr. 210
J — J1 ÍV, □ ULIAT Anal Il_______Arad, Joi 9 Octomvrie n.26 Septemvriev. 1913._________Nr. 210 ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— Pe 3 luni . . 7.1 » Pe 6 luni . . 2.40 » Pentru România și Btriin&ate : Pe un an. . 40.— frand Ttle'on pentru orvy ți interurban Nr. ISO REDACȚIA yl ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rul l|a. INSERȚIUNILE •e primesc la administrație. Mulțămite publice și Lot deschis costă șirul 20 fi. Manuscrisele nu se ți> Noi putem aștepta! Ziarul Bud. Hírlap agită din nou chestiunea ciangăiască din Moldova. Zece — douăsprezece milioane de iloți politici nemaghiari așteaptă de veacuri în Ungaria soluțiunea situațiunii lor intolerabile, și acum, când se aproprie necesitatea, ineluctabilă pentru guvernul unguresc, de a se ocupa de chestiunea lor, el ne trimite vorbă prin ziarul său că înainte de a ne da nouă drepturile ce ni se cuvin, dorește să se discute chestiunea neasemănat mai ,,importantă” a Ciangăilor din România. încercarea aceasta de a pune chestiunea ciangăiască înaintea celei românești în discuție dovedește odată mai mult cât de sinceră și temeinică e intenția guvernului unguresc și a factorilor conducători de a da o soluțiune dreptelor noastre cereri. Ea arată și mai mult că zvonurile de „împăcare” româno-maghiară, proiectată de contele Tisza Pista, nu sunt decât o încercare de a mistifica credula opinie publică din regat, și că, în realitate, acestui mare panglicat politic nici prin gând nu-i trece a face cea mai mică concesiune națională Românilor din Ungaria. Altfel, oricum, presa ungurească și guvernul ei, nu ar căuta să puie piedeci neserioase, aducând dela început în discuție obiecțiuni cu totul străine de ea și căutând să producă o abatere și diversiuni cari nu pot decât să întârzie o soluțiune, cerută azi nu numai de interesele noastre, ci poate și mai mult de interesele de existență ale statului unguresc. întrebarea este deci, are guvernul intenția sinceră și fără gânduri ascunse de a da o soluțiune echitabilă cererilor noastre? Vrea el în mod hotărît o „împăcare” de care azi el are mai multă nevoie decât oricând? Și are presa lui intenția de a-l sprijini în hotărârea asta, de a lămuri și pregăti opinia publică ungurească, de a creia între unguri atmosfera necesară unei înțelegeri, fără de care orice intenție bună a guvernului se va zădărnici? Dacă așa ar fi, atunci nici guvernul, nici presa lui nu ar căuta să producă diversiuni, să abată mersul discuției, să „schimbe vorba”,cum spune Românul, pe tema chestiunii ciangăiești, infinit mai puțin importantă pentru viitorul statului ungar, decât chestiunea românească. Cum rămâne însă cu Ciangăii și cu chestia ciangăiască, ne veți întâmpina poate. Am putea să răspundem cu drept cuvânt că refuzăm orice discuție pe tema aceasta, atât timp cât chestia românească, mult mai gravă și mai arzătoare, nu este rezolvată, și atâta timp cât este învederată reaua credință și intenția de diversiune cu care Ciangăii sunt aduși în discuție. Chiar dacă vom admite îndreptățirea unei discuții pe tema chestiunii ciangăiești, deși sunt atâtea cuvinte puternice pentru cari am avea dreptul să nu o admitem...., totul trebuie să stabilim odată pentru totdeuna prioritatea chestiunii românești și a soluțiunii sale față cu chestia Ciangăilor. Soluțiunea chestiunii românești din Ungaria nu mai este un interes românesc* ea a ajuns un interes vital al Ungariei, o chestiune de existență a monarhiei austro-ungare. Oricât de mari ar fi suferințele noastre, trebuie să se știe la Budapesta și la Viena că noi Românii apăsați din Austro-Ungaria putem să mai așteptăm! Trebuie să se afle în acele locuri că nu suntem prea grăbiți și că noi ne dăm prea bine seama că dacă soluțiunea chestiunii noastre va mai întârzia chiar cu o decenie sau două, (de mai mult nu poate fi vorba), sistemul actual de maghiarizare ne poate zăbovi în desvoltarea noastră, ca și până acuma, dar nu ne poate distruge, nici nu ne poate reduce în mod simțitor forțele, numărul și întinderea geografică, îndrăznim să spunem chiar mai mult. O soluțiune apropiată și grabnică, a chestiunii noastre, o „împăcare” de care se șoptește și acuma, nu ne poate da decât jumătăți de măsuri și jumătăți de libertăți naționale. Cu cât mai grabnică, cu atât mai incompletă și defectuoasă, dimpotrivă, cu cât mai târzie, cu atât mai sigură și mai desăvârșită va fi soluțiunea chestiunii românești. Dacă nu vom fi acum „împăcați”, vom fi mai târziu desrobiți. După prefacerile din Balcani nu mai avem nici o îndoială asupra acestui punct. Iată pentru ce noi nu avem motiv să fim zoriți, și iată tocmai pentru ce. Ungurii și guvernul unguresc, au tot motivul de a se grăbi cu concesiile naționale și de a nu căuta diversiuni pe tema ciangăiască. Fiecare zi, fiecare an, pierdut cu discuția asta este un câștig, nu pentru Unguri, cum cred ei în naivitatea lor, cu d. Barna Endre în frunte, ci pentru noi, o garanție a izbânzii noastre strălucite și depline. * Tocmai pentru aceea, cu tot dreptul de prioritate pentru chestiunea românească pe care l’am formulat mai sus, nu suntem îmbijtasgsiffum am mfmi tu ■ tmm. "■ [UNK] [UNK] ■ —hhj.«m —gggajiasigii abecedar și abecedare. De Hr. Onisifor Ghibu. /. Dacă aș afirma că abecedarul este, dintr’-un punct de vedere, cea mai însemnată carte pentru cultura unui popor, mulți ar crede că aceasta e o exagerare. Dar dacă ne gândim, că Abecedarul este cea dintâi carte pe care o iau în mână toți aceia cari, prin mijlocirea tiparului, vor să intre în împărăția nemărginită a științei, trebuie să recunoaștem că în adevăr, această carte este „peatra din capul unghiului” pentru mărețul edificiu al culturii omenești. Dacă Abedarul e o carte din adevăr bună, în toate privințele, dacă el ajunge să poată pune stăpânire pe sufletul copilașului de 6—7 ani, putem zice că însuș cultura a pus stăpânire pe sufletul lui. Dacă Abecedarul are calități de acelea prin cari îl poate atrage cu toată puterea pe copil, îl poate interesa, — acesta va câștiga un interes perpetuu pentru carte, pentru cultură în general. Iată cum chestiunea unui bun Abcdar nu e o chestiune tocmai așa de neînsemnată, cum ar părea în primul moment și nu e o chestiune care să-i privească numai pe învățători. Avem noi un Abcdar care să întrunească, din toate punctele de vedere, condițiile unui bun Abcdar? Iată o întrebare:care trebuie să preocupe cercurile tuturor intelectualilor noștri cari năzuesc să ridice progresul la un grad mai înalt de cultură. In alte țări, la alte popoare, se lucrează pe terenul literatureil didacticei I pentru primul an, cu un interes care, la noi, ar putea părea straniu. Pictori dintre cei mai de seamă, poeți și scriitori dintre cei mai cu reputație și pedagogi dintre cei mai probați își dau mâna pentru a face împreună Alecdare, cari să câștige întreg sufletul copilului. Căci Aleedarul nu are numai o lăture, pedagogică-metodică, ci trebuie să întrunească și din punct de vedere literar și artistic condiții superioare. Judecat din aceste puncte de vedere, avem noi, Românii din Ungaria, un Alccdar corespunzător? Din parte-mi pot răspunde cu toată hotărîrea:nu! Abcdarele existente au dat atenție mai mult laturei didactice și metodice, ignorând pe cea literară și artistică,ceea ce constitue un defect esențial. De altfel trebuie să mărturisim că la noi nici nu s’au fixat in mod principial condițiile pe cari trebuie să le întrunească un Alecdar care să fie la înălțimea literaturii didactice moderne din lumea cultă. Cu privire la partea artistică la noi nu s’a scris chiar nimic. In ce privește partea literară nu s’a scris, ce e drept, nimic anume numai pentru Alcdar, s’au stabilit însă în sinodul arhidiecezan din Sibiiu (1910) unele principii sănătoase cari privesc cărțile de cetire românești în general, în cari putem cuprinde și Abcdarele. Până vom putea ajunge la un Abcdar bin e bine să cunoaștem Alecdarele existente, în lumina principiilor stabilite de Pedagogie și în legătură cu concluzul sinodal Nr. 71 din 1910. In acest scop, lăsând să premeargă concluzul din chestiune, vom face câteva reflexiuni cu privire la cinci Alecdare, dintre cele cari se întrebuințează astăzi la noi, și anume: Iuliu Vuia, 1. Abcdar ilustrat, Arad 1912 ed . (după metoda cuvintelor normale), 2. Acelaș: Abcdar după metoda sunetelor vii, Arad, 1912, ed. VI, 3. Dr. Ioan Stroia, Dumitru Lăpădat și Iuliu Crișan: Abcdar, ed. III, Sibiiu 1912, 4. Gh. Codrea și Gh. Boeriu: Alccdar fonomimic, Făgăraș 1909 și 5. Petru Hădan: „Soarele” (Alccdar pentru anul I de școală), Arad, 1911. II. Concluzul sinodului arhidiecezan Nr. 71/1910 cu privire lla partea literară a cărților de cetire românești e următorul : „Cartea de cetire română nu va mai fi ca până acum, o mică enciclopedie de cunoștințe, întocmită cu mai multă sau mai puțină pricepere, ci va fi evanghelia din care copilul își va câștiga îndemnul pentru tot ce este frumos, nobil și românesc, dar mai pe sus de toate simțul limbei românești și dragostea față de frumusețile limbei românești și față de manifestațiunile sufletești ale poporului nostru. Numai în chipul acesta devine cartea de cetire română, în adevăr românească. Formulându-se astfel menirea cărții de cetire românești, se va rezerva în cartea de cetire un joc de frunte și de onoare materialului specific românesc.