Romanulu, ianuarie 1875 (Anul 19)

1875-01-15

38 din Romania, nu este are necesarp, nu este de datoria justiției române pe urmărescă și se dovedesc, prin rigorea iei asupra culpabililor, că faptele consumate în țara nostră cu ajutrorul d-lui Herz-Offenheim și compania sunt faptele isolate a câtorva omeni lipsiți de simță morale? Ne adresămă cu osebire la d. primăprocurore Populeanu, în care publiculu,daca avé^iute câte uă dată vr’ună eseesa de rigore, adesea éasea recunoscută cu drepta cuvântă și una bună eseesa de zelo, împinsă de nici una alta mobilü decâtă numai de simțimântulă justiției. D-sea trebuie să scie mai bine decâtă noi, că daca ca procurore este represintantele ministeriului, d-sea este mai nainte de tote represintantele legii. Și ne place a crede că ânsuși capulü ministeriului publică, d. ministru de justiția, la auslula faptelor, adiese descoperite prin procesulu de la Viena, își va fi zisă, trebuie se se facă justiția în contra calorii cari au vendut o străinului cugetulă și interesele patriei lorü. Déca facemu acésta amintire d-lui prime-procurore și tuturore membriloru parchetului din capitală este pentru că d-lor, ea direcți represintanți ai legii, nu trebuiau să remâte în limitele recomandațiunilor ce li s’aă tăcute, în acesta privință. Pentru a pute respunde cu succes la așceptările tuturor, trebuiau sé ’ncepu instigațiunile instantaneu, trebuiai se sarpnnda pe culpabili, pentru a ’i omi«uări cu eficacitate. Din nenorocire casé nu s’a procedat astfel: blândețea și întârzierea au sustrasü pate de la acțiunea justiției urmele delictului și pe culpabili. Incepândă cu principalulü culpabile întrebări ft: ce s’a facutü cu d. Herz, despre a cărui vinovăție nu se mai pote îndoui nimeni? D. Herz este acela care a trecut în registrele rele pe d. Mavrogheni, și negreșită că trebuie să fi înregistrată alăturea și pe celelalte persone cari se constată că erau nu numai persone influente, déra unii chiar funcționari ai statului și alții deputați, în timpulu perpetrării delictului. D sea este déraagiutble intelectuală, mijlocitorulă mituirii, căci însăși Pressa, organule oficioșii alu guvernului, nu tăgâduiesee ca s’a urmat o mituire, fiă chiară numai pentru Winterhalder, care era funcționară publică și este culpabile. Pentru d. Herz nu trebuiau alte probe, căci ele s’au descoperitu la Vena .rin epistolele lui către tovarășule séu de escrocheria Offenheim. Ce a facutü dérü, d. prima procurore cu acesta principală culpabile, care, pe cândü jăfuiesee pe d’uă parte națiunea română, în care a gasitü atâta ospitalitate, caută pe d’alta se o cumupă mituindu pe funcționarii Statului și pe diferiți ómeni publici ? Ce s’a făcută cu acesta venetica, care a căpătată de la Statulu română 700,000 franci indemnisare pentru onorea ce se lăsa institutului ce dirige, de a purta numele de Banca României ? Usată-n guvernul vis a vis de acestă individă măcară de procederea ce a avută adesea în contra strâinilor, ce abuseră de ospitalitatea națiunii nóstre ? Dérü în ce privesce urmele delicatului perpatratu, făcutu-s’a vre-uă perchisițiune la domiciliul ă săă, pentru a sa găsi acele registre și orice acte prin cari sară pute descoperi toți câți au luată parte și simtă responsabili înaintea legii, fiă ca agiți, fiă ca complici ai delictului de mituire? Nui scimă nimică oficiale despre tote acestea. Totă ce amă aflată este că parchetulă a invitată Sâmbătă pe d. Herz se dea arccari esplicatiuni, cari nu puteau ave locă decâtă pentru descoperirea celor ălalți culpabili; că, chiară în aceste esplicațiuni, a fostă asistat de advocatul său, de d. Weisa, ceaa ce după lege nu este admisă într’uă instrucțiune judiciară seriosa, și că în finea fostă rugata se nu plece din țară, și d-sea, ca responsu fórte meritată, a trecută fruntaria peste câteva ore. Datu-i-a voiă justiția ca se pârăsască țara, séü a plecată fără scirea iei ? In primulă casă, cum a putută se ’lăsase ? In celă dată douilea, cum a putută se scape de supt priveghiarea iei? Déru cu registrele lui din cari s’ară fi putută descoperi cei cari aă luată mită dimpreună cu d. Mavrogheni, care nu s’a jenată a figura cu modesta sumă de 300,000 franci, după d-sea, și cu 600,000, după alții, ce s’a făcută? Făcutu-li s’a perchisițiune? Publiculu accepta uă legitimă satisfacere din partea justiției române, căci impasibilitatea sef ară pute sé aibă cele mai funeste consecințe pentru națiune, nu numai în țeră, déja chiară și ’n străinătate. In țeră s’ară forma convingerea că culpabilii cei mari români în totădeuna nepedepsiți, fiindă protegiațî chiară de justițiă, eră în străinătate vomă fi disprețuiți și mai multă, și toți cavalerii de industria voră jica cu drepta cuvântă: Se mergemă în România, căci acolo e pământul făgăduinței, acolo putemă comite ori ce coțcării și gheșefturi, fiindüșiruri de impunitate. Spre a vede cititorii ce teme să trebuie se puie pe spirile oficiale și oficiose, pe cari le transmite în tote părțile, camarila regalității proclamată în Spania de generare de Martinez-Campos, cum că entusiasmulă și veselia poporațiuneloră e în culme pretutindeni pe unda trece junele araiă, reproducem urmatórele linii dintr’uă corespondință intitulată „Din Valencia la Aranjuez“ a unui ziar si regalista din Francia. 13 Ianuarie. „Ce strania călătoria, amă făcută astăzi și câtă de bine desemnă starea Spaniei? „Regele se ’ndreptă către capitală, în mijlocul unui poporă îmbătată de bucurie la vederea mea. Nu așia că credeți, c’acesta rege póte călători în tota siguranța pe propriu’ regală?! Ei bine, nu! Este nevoită a’șî pune treablă regală în stare de resbelă, a acoperi calea ferată cu ună vălă de trupe pe ună percursă de mai multe sute de klilometre, a lua cu densulă arme și munițiuni spre a susține la trebuință unu asalta. „Aprópe că uii oameni de trupe primiseră ordine de a însoți pe rege; 400 se urcară pe ună trenă care mergea înaintea trenului regală, la ună intervală de 20 minute; 200 fură puși chiară în trenulă regală; 400, în fine, compunea o trenulă de post gardă, urmând o trenulă regală încă distanță de câteva minute. „Pe drepta și pe stânga căiei ferate erau înșirați soldați, în distanțe de la 5 sau 6 sute piciore; mai încolo, câmpiele erau cutrierate de grupe de călăreți; în mai multe punte, ânșii țăranii faceau de gardă cu pușca pe umere.“ E că entusiasmulă și veselia pe cari le trîmbiță oficialii și oficioșii din Spania. Voiți acum și câteva monstre despre adevăratulă spiritu ală poporațiunilor îi? Resumămă după uă corespondință din Madrid a Ziarului la Republique française, următorele : „Intrarea junelui rege în capitală s’a făcută fără împedicări, démü nn ROMANULU 15 IANUARIU 1875 Bucuresci, 9 Ianuariu, 1875. Epistola d-lui Mavrogheni către diarulu PRESSA. Domnule redactare. Amă onarea de a vă ruga să binevoiți a admite în colonele onor. d-v. Ziară relațiunea ce mă simtă datoră a face despre incidintele ce s’a ardicată în ceea ce mă privesce cu ocasiunea publicațiunii unor scrisori în procesulu d-lui Offenheim la Viena. Primiți de mai ’nainte, d-le redactare, mulțămirile mele pentru acestă bună-voință și espresiunea simțiraintelor mele de deosebită considerația. P. Mavrogheni. Numele meu a fost pronunciată dinaintea curții de jurați din Viena, în cursul procesului Offenheim, cu ocasiunea citirii urmatorii scrisori adresatä de d. Herz către Offenheim: „Bă amă aicea uă sarcină fórte gingașă, și te roga dorü, în folosulă nostru amendorora, de a adeveri Bancei că eă nu suntă respunzătoră pentru întrebuințarea baniloră ce mi s’aă adresată. Afacerea Mavrogheni este de notorietate publică, („iveltlumdig“), și de aceaa amu găsită mai cu cale de a o trece oficiale prin condicele mele; cu atâta mai multă că și Mavrogheni nu se sfiesce de locu despre dispositiunile privitor & la, acestda lui afacere, fără îmbul^elă. Mulțimea curioșilor era mare. Cu tote acestea, potă atesta că era mai puțină însemnată decâtă în Ziua de 29 Septembre 1868, la 11 ore dimineța, când și Puerta del Sol, conține 50 până la 60 mii persone cari strigau : Josă Bierboniî! „Mai mulți generări, cari smulseseră în acea zi cu dispreță insignele regalității, figuraă cu strălucire în cortegiună junelui fiiăală reginei Isabela. ...„La apropiarea regelui mă se omoră se audia în învălmășela mulțimii : „ „ Uite-lu! Câtă e de micul Câtă e de roșiii! Trăiască regele... Femeiele Ziceaămititelului (Pobrecito!). Una din ele arătândă pe cei uă sută și mai bine de oficiali generali cari îi compuneaă cortegială eseistină: cine scie, acum, totă ce-să se ’i facă acești vintor ca se sufere ?...“ Printr’aceste reflexiuni glumețe cari exprimaă adevărata gândire a poporului, se înțelege de sine că n’au lipsită obicinuitele onoruri de comandă. Astăfelă poeții ale căroră mase sunt pensionare ale bugetului statului, se inspiraseră forte înaltă, fiindu-că își muiaseră penele în călimările aurite, forte adâncă, și distribuiau cu profesiune în tóte părțile ode și sonete. Apoi, „toți represintanții marelor autorități ale statului acceptaă pe rege la paiață“, în costume acoperite cu aură. Aci, toți acești omeni, pregătiți mai din nainte cum să se încovoie, îndată ce apăru regele, începură să se închine până la pămeală, așia incâtă Don Alfons „a putută să facă primele studii asupra îmmlădierii curtisanilor săi“. După terminarea acestei ceremonii, regele, încălecândă, a eșită în piață în fața palatului, unde a stată penă ce au defilată tóte trupele, strigândă flecare căpitanii viva dreg și soldații respunzândă vina. Séra dă fostă iluminări și uă represintare de gală la teatru. Vomă vedé case, câtă va ține și acesta nouă stare de lucruri, operă a câtorăva generări de contrabandă. Câtă pentru sprijinulu din partea armatei populară, se pare că sântulă părinte de la Roma se mulțumesce d’uăeam data a vede pe tronului Spaniei și pe Don Alfons, daca nu s’a putută Don Carlos. Astafel, L'osservatore Romano,—7'C8 le Siecle.—Ziara oficială ală vaticanulă declară că suirea pe tron a lui Don Alfons este ună triumfă pentru buna causă și că catolicii trebuie se susție pe noulă rege, fină ală papei. Pentru acei ce cunoscă împrejurările negociațiuniloră ce au urmată într’ună șiră de ani pentru obținerea concesiunii drumului-de-soră proiectată mai întâiă de la Mihăileni la Galați, Iași și Târgula-Ocna, înțelesul acestei scrisori este limpede; conținutul ăi ei nu are mancă misteriosă, nimică ce póte atinge onorea sau delicateța cea mai scrupulosa. La voră pute găsi șase persone de bună credință, cari, în necunoscința lucruriloră, se vor ă întreba ce însemnezá acele cuvinte din citata epistolă. Eră de sicură se vor găsi alții, cari se folosescă sistematică de orice ocasiune pentru a sfâșia să reputațiune. Ca uă datoriă către mine însumi, către posițiunile înalte ce amă ocupată în țara mea, vină, prin aceste pagine, a da publicității urmatorele lămuriri, cari nu suntă decâtă espunerea pură și simplă a faptelor, precum ele s’aă petrecută. In 1859, prințul Leo Sapieha, adresându-se către mine, care eramă atuncea ună simplu particulară, spre a ne înțelege pentru a căpăta concesiunea unui drumă-de-ferii de la Mihăileni la Galați, c’uă ramură spre Iași și alta spre Terguță-Oenoamă intrată în legătură cu densula la Viena, unde amil și ’nchiăiată ună actă de tovărășia. In puterea acestui actă, asociații erau datori a constitui capitalul trebuitoră pentru facerea studielor pregatitore și definitive și pentru acoperirea tuturor chiăltuieleloră preliminarie. Eă amă și depusă îndată atunci partea mea din acelă capitală. La 25 Aprile 1862 amă dobândită concesiunea de la guvernulu prințului Cuza, c’uă garanția din partea statului de 6 la sută pe prețulăehilometrică de 180,000 franci. Amă plecată la Paris și la Londra, unde, împreună cu prințul Sapieha și cu constructorul Thomas Brassey, amă lucrată pentru formarea capitalului de construcțiune. Eu să nu amă putută isbuti a face emisiunea. Este interesantă, și pentru mine forte importantă, de a arăta din ce pricină a căzută atunci acea concesiune, ale cărei condițiuni erau așta de nemărginită mai favorabile decâtă tóte cele ce au urmată. Concesiunea stipula ca tota linia, d’ua întindere de mai bine de 450 klilometre, se ftă sfîrșită în 5 ani. Însă creditul nostru în străinătate nefiindă încă bine întemeiată, era greă de a obține de la publică suptscrierea capitalului trebuitoră. In acesta prevedere, ară scrisă de la Londra guvernului română ca se mă autorise a împărți linia în secțiuni, pentru a putea emite, cu mai multă probabilitate de isbutire, capitalul trebuiteră în rânduri succesive, adăugândă se fie autorizată a începe lucrările cu secțiunea Galați-Adjud, pentru care d-nii Brassey, Glyn și alții se obligaseră formale a vărsa capitalulă cuvenită din propriele loră mij~loce. Guvernul îmi refusa cererea primă telegramă a ministrului de externe de atunci, răposatul A. Arsachi, în care îmi zicea: »Tout ou neaastă feră căZu acea concesiă atâtă de moderată în condițiu oile iei de garanția și de pieță ehilometrică. De câte milióne chiăltuite, de câtă vreme perdută și de câte neplăceri nu s’ară fi scutită țera, déca mi s’ară fi acordată atunci autoritarea ce cereamă! Cu ună ană în urmă, în 1863, după noui studii și noul negociări la Londra, amă revenită cu noul propuneri pentru linia Mihăileni-Iași-Galați-Bucurescî, și amu obținută uă concesiune provisoriă pe numele meu, ală prințului Sapieha, ală lui Brassey și ală altora. Pe cândă eraă a se întruni corpurile legiuitore, s’aă supusă guvernului noui propuneri din partea unui grupă, compusă din mare insulă de Salamanca și Delahante; în urma a multor desbateri și pe cândă ambele concesiuni se aflaă în disensiunea Camerei, grupurile concurente aă fusionată. Déja nici combinațiunea acesta n’a putut isbuti. Asemenea fură zadarnice și necontenitele încercări făcute în urmă cu grele chiăltuieli. In sfîrșită, în 1868, asociații mei s’aă înfățișiază iarăși cu cererea concesiunii. Câtă pentru mine , obosită de atâtea străgăniri și de atâtea chieltuieli, cari sdimcinaseră în parte averea mea, amă declarată companiei că nu mai eramă în stare d’a urma înainte și că renunciamă la drepturile mele de concesionară, lăsândă la apreciarea loră dreptulă meă d’a fi despăgubită pentru chiăltuielele și ostenelele ce întrebuințaseră până atunci în cursă de opt ani, chiăltuieli privitóre, precum amă mai misc, la lucrările pregatitore, la studiuri de traseuri și la nenumărate călătorii în străinătate. Tovarășii mei n’aă stată mă singură momentă la îndouială pentru a recunosce legitimulă meă drepta. Așia dorit, m’am fi retrasă atunci din asociațiune, și d. Offenheim, care s’a înfăcișiază atunci ca represintante ală noului grupă de concesionari ce se formase, mi-a dată în numele acestui grupă uă declarațiune, prin care se îndatora a mă despăgubi cu suma de 300,000 franci, pentru chiăltuiețele și lucrările mele, în casă cândă ară isbuti a obține concesiunea. Din acelă momentă, rolulă mea în acesta afacere, a rămasă cu totulă pasivă, și cestiunea s’a resolvată, precum este cunoscută, oadată cu concesiunea Strasberg, prin acordarea unei garanție de 7 și jumătate la sută, la ună pieță ehilometrică de 230,000 franci și cuă subrvențiune din partea guvernului de 40,000 franci de khilometru, adică aprope îndouită de prețulă concedată mie în anul 1862. E că, în prescurtare, istoricul fidelă ală acestei afaceri. Acum pare oricine înțelege cuvintele din scrisórea d-lui de Hertz și pentru ce d-sea zice că: „afacerea Mavrogheni este de notorietate publică“, în limba germană: weltkundig, ceea ce însemnezi: „cunoscută de lumea întrega“, eră nu „divulgată“ sau „dată pe faclă“, precum că traducere schimonosită s’a încercată a da a crede. Aceste cuvinte suntă tocmai probă că căamă lucrată pe faclă, fără misteră, că suma ce amă primită și pentru care numele meă a putută fi înscrisă în registre, departe d’a aveaă origină rușinosă sau represensibilă măcară, nu era decâtă drepta despăgubire cuvenită mie pentru munca și chăltuielele mele in curgere de mai bine de 8 ani. Pe lângă acestea trebuie să mai observă că, de câte ori mi s’aă acordată diferitele concesiuni de carismă vorbită, și întru totă timpul a câtă amă urmărită aplicațiunea loră, precum asemenea în 1868 cândă s’a acordată concesiunea definitivă, nu eramă nici ministru, nici funcționară ală guvernului, și că cu ocasiunea acestei de pe urmă concesiuni, fiindă deputată, m’amă abținută și de la desbaterea și de la votnl legii relativă la ea. Totă în scrisorea pomenită a d-lui de Hertz se mai găsescă câteva cuvinte despre mine, pe cari trebuie să