Scânteia Tineretului, martie 1952 (Anul 7, nr. 893-916)

1952-03-04 / nr. 893

A fost pentru mine o fericire sa citesc .Taras Bulba” M’au atras întotdeauna, cu deosebire, cărţile care vorbesc despre tradiţiile de luptă glorioasă a popoarelor, despre eroii ridicaţi din rândul maoselor, oameni simpli, dar luptători înflăcăraţi pentru eliberarea celor mulţi de sub jugul robiei. Citirea cărţii lui N. V. Gogol ,,Taras Bulba“, a fost pentru mine o adevărată fericire. Aceasta cu atât mai mult, cu cât am avut posibiltatea să o citesc in original. ,,Taras Bulba" este una din primele cărţi pe care le-am citit în limba rusă. In primul rând, cartea aceasta m-a făcut să studiez cu şi mai multă seriozitate limba rusă, să mi-o însuşesc temeinic. „Taras Bulba“ mi-a desvăluit frumuseţea şi armonia limbii ruse. Am citit cartea şi în traducere românească. Mi-am dat seama însă cât de greu este să păstrezi în traducere frumuseţea limbii pe care Gogol o întrebuinţează în această operă, să redai imaginile atât de puternice şi de sugestive pe care el le-a creat. Pasajele în care Gogol descrie minunatele aspecte ale naturii Ucrainei sunt de o frumuseţe şi o plasticitate rar întâlnită. Am avut mereu impresia că eu însumi cutreier, alături de Taras, stepele Ucrainei, încă înainte de a fi student la Institutul de limbă, şi literatură rusă „Maxim Gorchi” din Bucureşti, am citit în traducere multe cărţi ale scriitorilor ruşi şi sovietici. Cu fiecare carte pe care o citeam, creştea în mine tot mai puternică dorinţa de a învăţa limba rusă. Mi-am dat limpede seama ce mare fericire este pentru un om să cunoască limba rusă, să poată citi şi studia în original operele nemuritoare ale scriitorilor ruşi şi sovietici, care şi-au cucerit un loc de frunte în tezaurul literaturii universale. La institutul de limbă şi literatură rusă „Maxim Goreht“ am avut posibilitatea să-mi însuşesc limba rusă. Încă din anul I, am început să citesc în original povestiri, nuvele, poezii şi romane ale scriitorilor ruşi şi sovietici. Poemul lui A. S. Puşchin „Evgheni Oneghin“, „Un erou al timpului nostru“, de Mihail Lermontov şi atâtea alte cărţi pe care le-am citit în limba rusă, mi-au lăsat, prin bogăţia de idei şi prin măestria lor artistică, impresii de neuitat. Mărturisesc sincer însă că una dintre cărţile care m’au impresionat cel mai mult, şi pe care o citesc mereu, este romanul lui N. V. Gogol „Suflete moarte“. Această carte m’a impresionat în mod cu totul deosebit, m a zguduit prin problemele pe care le ridică şi prin felul în care este scrisă. Eu am mai citit, în traducere, câIn ,,Taras Bulba“ Gogol a folosit cu măestrie limba poporului, a ştiut să pună în valoare bogăţia şi plasticitatea ei. Citind în original această carte, am înţeles apoi felul de a fi al poporului Ucrainian, vitejia lui, obiceiurile lui am îndrăgit nespus chipurile luminoase de luptători pentru binele şi fericirea celor mulţi. Taras Bulba, eroul principal al cărţii întruchipează în el cele mai înalte calităţi ale poporului. Numai citirea în original a acestei cărţi îţi oferă posibilitatea de a înţelege în adâncime caracterul lui Taras Bulba, înflăcărat patriot, legat prin întreaga sa viaţă de popor, neînfricat luptător pentru desrobirea poporului. Măestria cu care este zugrăvit acest personaj, arată tocmai dragostea pe care Gogol o avea pentru oamenii din popor. Am întâmpinat sărbătorirea centenarului morţii lui N. V. Gogol cu noi eforturi in munca de însuşire a limbii ruse, ca un semn de recunoştinţă pentru acela care mi-a desvăluit frumuseţea limbii ruse. ION GEORGIAN student anul III Institutul de limba şi literatura rusă „Maxim Goroioi“ teva din lucrările marelui scriitor realist rus, N. V. Gogol. L-am înţeles mai bine însă, mi-am dat seama mai precis de valoarea operei sale atunci când am terminat de citit în original „Suflete moarte“. Simplitatea stilului lui N. V. Gogol, frumuseţea şi bogăţia limbii pe care o foloseşte „Suflete moarte“, m-au făcut să citesc această carte cu pasiune. Citisem „Suflete moarte” şi în traducere românească. Mi-am dat seama însă de marea artă a lui Gogol de a contura personajele, de a crea tipuri, numai atunci când am citit acest roman în limba rusă. Citirea în original,a cărţii mi-a ajutat mai mult să înţeleg felul de a fi al personajelor zugrăvite de Gogol. Chipurile hidoase ale lui Ciicov, Manilov sau Pliuşchin, mi-au apărut cu atâta limpezime atunci când am citit cartea în original, încât îmi făcea impresia că am în faţă tablourile lor, lucrate de un pictor celebru. Cu prilejul sărbătoririi centenarului morţii lui Gogol am recitit părţi din acest roman şi încă câteva din scrierile sale. M’am simţit mândru şi fericit că pot să citesc în original operele unui scriitor de o aşa mare valoare, atât pentru literatura rusă cât şi pentru literatura universală. NERCISA POPOVICI student anul III, Institutul de limba şi literatura rusă „Maxim Gorchi” Era un veac năprasnic şi amar. Sub ceaţa neagră-a urii şi-a durerii Domneau pe-atunci „preamilostivul ţar“, Samsari vicleni, popimea şi boierii. „Cereasca rânduire“, ceas de ceas , străjuiau albastrele mundire. Ar fi îmbrăcat în straie de ocnaş Şi conştiinţa Rusiei martire. Condeiul tău cu care ai luptat Vroiau să ţi-l prefacă’n vreasc netrebnic. Dar din tăloasa-ţi pană s’a ’nălţat Un paloş îndrăzneţ şi mult puternic. „Obrazul când din fire ţi-este slut Zadarnic e, pe-oglindă să te mânii“. Ţi-a fost oglindă scrisul. S'au temut Atât de mult de lucrul ei, stăpânii. Manilovl, Sobachievici, Cicicovl, — „Suflete moarte“, sbiri cu minte strâmbă, I-ai biciuit prin scris, fără istov. • .............................................................................................................................. Ei nu mai stau în ţara ta la cârmă. Dar nu i-a scos din cuibul lor tihnit Cu Iertătoare mână, „revizorul“. Mânia lui Octombrie i-a strivit — In colbul vremii I-a ’ngropat poporul. Poporul tău. In stepe fără glas, Gemeau iobagi sub cnutul stăpânirii. Azi cresc acolo fiii lui Taras Şi ca’n legenda veche, bogatarii. Tu ai văzut în evul sângeros, Din pâcla nopţii, zorile de pară — Urcând spre culmi în iureş viforos, In chip de troică, mult iubita-ţi ţară. Citind „Suflete moarte,” parca vedeam tablourile unui pictor celebru 100 de ani dela moartea lui N. V. Gogol Lui N. V. G o g o ! Azi troica ta, zărită doar în vis, Spre comunism de mult a prins să sboare. Pe pârtia ei, ce largă s’a deschis, Suim și noi spre piscurile ’n soare. BORIS BUZILA Puternica actualitate a operei lui N. V. Gogol 11 sărbătorim pe marele scriitor rus de la începutul veacului trecut, N. V. Gogol, întemeietorul realismului critic rus. Critic necruţător al societăţii iobăgiste, bazată pe cea mai cruntă exploatare — societate în care corupţia, mita, jaful banului public, pe deo parte, ipocrizia, brutalitatea, lipsa de cultură, maimuţăreala modelor apusene, pe de altă parte, îşi puneau pecetea pe toate manifestările vieţii publice şi particulare — Nicolai Gogol nu putea fi privit de această societate pe care o demasca fără milă, decât ca un duşman, care trebue făcut inofensiv. Primirea făcută de societatea „înaltă“ „Revizorului", comedie genială, în care cu o nemaiîntâlnită forţă este supusă focului satirei funcţionărimea venală, întregul putregai al aparatului birocratic ţarist, este foarte semnificativă. Cercurile reacţionarei au acuzat cu răutate pe autor că a defăimat funcţionărimea şi au susţinut că oraşul din „Revizorul“ „nu e un oraş rusesc” şi că tot ce se întâmplă în „Revizorul“ e „neverosimil” şi bazat pe anecdotă. In „Motto-ul“ care precede „Revizorul“ Gogol spunea: „Nu te supăra pe oglindă dacă eşti pocit”. Monştrii produşi de societatea iobăgistâ se recunoşteau cu furie în oglinda pe care Gogol le-o punea în faţă fără milă. Puteau oare primarul Scvoznic-Dmuharovschi, inspectorul şcolar Hlopov, judecătorul Liapchin-Tiapchin din „Revizorul” să asiste liniştiţi din „fotoliul de orchestră" la propriile lor acte de samavolnicie. Jaf şi corupţie, prezentate pe scenă? Cercurile progresiste însă au primit cu totul altfel comedia lui Gogol. Tineretul, universitar era încântatei citate de rost scene întregi. Legea după care clasele exploatatoare nu cunosc nici cel mai elementar respect în faţa unei creaţii de artă, atunci când aceasta le demască, legea după care marii scriitori legaţi de popor, duşmani ai nemuritoarei orânduiri bazate pe exploatare, sunt supuşi tuturor formelor de persecuţii şi de presiune, se învederează cu tărie in destinul marelui scriitor satiric. Legea după care viaţa omului este stâlcită iar opera ţinută departe de popor sud regimul de exploatare, legea după care această operă cunoaşte o nemaipomenită înviere şi înflorire deabia atunci când clasele exploatatoare sunt învinse şi când poporul în frunte cu clasa muncitoare devine forţa conducătoare în stat, se învederează cu prisosinţă în cazul marelui scriitor realist Gogol. Viaţa lui: un şir nesfârşit de chinuri, de contradicţii, dezbatere între instinctul lui sănătos care îl împingea către cunoaşterea adâncă a vieţii poporului, între influenţele exercitate asupra lui de ideile de libertate şi progres ale mişcării decembriste, între dragostea lui fierbinte pentru marea patrie rusă şi presiunile obscurantiste, retrograde ale „gloatei mondene” a celor care deobicei „stau liniştiţi în colţul lor şi strâng capital“ cum îi caracterizează Gogol. O viaţă nefericită cu mulţi ani scurşi într’un exil voluntar atât de neprielnic celui care mărturisea: „Niciun rând n’am putut scrie despre ceea ce nu e legat de patria mea“... Şi apoi anii din urmă, petrecuţi sub influenţa unor idei greşite, vătămătoare, umbriţi de rătăciri tare-i secătuiau forţa creatoare, care-l împingeau pe drumul atât de aspru condamnat de marele critic democrat — revoluţionar Bielinschi. Atunci când Gogol, alunecă la poziţii contrare interesului poporului, Bielinschi ia atitudine energică împotriva acestor rătăciri: „Tăcerea e imposibilă, atunci când sub vălul religiei şi sub protecţia cnutului, minciuna şi imoralitatea sunt propovăduite drept adevăr şi virtute... „Nu e nevoie de rugăciuni şi de predici ci de trezirea în sânul poporului a simţului demnităţii omeneşti”, spune Bielinschi în celebra sa scrisoare din Salzbrunn. Adânc tulburat, Gogol îi răspunde: „Sufletul mie vlăguit, totul în mine e zdruncinat, aş putea spune că nu mi-a rums« coardă simţitoare care să nu fi fost lovită”. Iată starea in care izbutiseră să-l aducă detractorii şi falşi prieteni, exponenţi şi apărători ai lumii pe care scriitorul îndrăznise s’o prezinte în toată josnica ei înfăţişare. Starea de rătăcire a durat până la moartea lui. Dar dacă omul s’a consumat până la sfârşit în acest tragic impas, opera creată sub înrâurirea ideilor generoase, progresiste, îşi urma destinul ei luminos, deschidea drumul altor mari opere realise, ajuta poporului în mersul lui revoluţionar îl întărea în lupta lui contra asupritorilor, îl înflăcăra în dragostea faţă de patrie. Izvorîtă din nevoia imperioasă de a sluji ţării şi poporului, ea şi-a îndeplinit şi-şi îndeplineşte mereu această menire. Astăzi, când Marea Uniune Sovietică a păşit la construirea comunismului, astăzi când Cicicovii şi Hlestacovii au devenit cu mult nişte umbre ale trecutului odios, în ţara lui Gogol, opera lui este totuşi mai vie ca oricând, iubită de masse din ce în ce mai larg, de zeci şi zeci de milioane de oameni. Ea continuă să demaşte cu vigoare pe monştrii, pe duşmanii omenirii, pe cei, care pun mai presus de viaţa omenească lăcomia lor de bani, propria lor îmbuibare, pe cei care n’au nimic sfânt pe lume decât conturile la bancă şi cecurile din buzunar. Ea demască pe imperialiştii americani şi pe toate slugile lor, aşa cum cu o sută de ani în urmă îi demasca pe strămoşii lor din imperiul ţarist. Prin puternica an analiză, care a mers adânc în inima societăţii iobăgiste în care trăia, Gogol a pătruns însăşi trăsăturile tipice ale oricărei societăţi boxate pe exploatare: jaful, venalitatea, secătuirea vieţii de orice conţinut uman, dispreţul şi cruzimea faţă de semeni, sunt trăsături tipice ale societăţii întemeiate pe exploatarea omului de către om. Bielinschi spunea referindu-se la „Suflete moarte“: „In Anglia şi Franţa există aceiaşi Chicovi, numai în alte haine, acolo ei nu cumpără suflete moarte, ci cumpără suflete vii la alegerile libere parlamentare". Dar dacă asemenea racile sunt indisolubil legate de regimurile sociale bazate pe exploatare, cu cât se desvoltă ele mai monstruos, mai exagerat — ca un cancer care pătrunde adânc în organism — astăzi în stadiul imperialismului, în epoca crizei generale a capitalismului ? Corupţia în America de azi, a pătruns până în ultimele fibre ale vieţii publice Ea începe la Casa Albă şi merge până la cel din urmă agent fiscal. Delimitări cât de cât precise între cunoscuţi gangsteri şi cunoscuţi oameni de stat şi de finanţe nu se pot face. Legăturile de afaceri dintre ei sunt strânse. Foşti şefi de bandă sunt azi primari ai unor mari oraşe. Cinismul care dublează poftele sângeroase a întrecut orice limită. Se fac jucării „atomice” şi se editează în milioane de exemplare reviste în care copiii sunt instruiţi cum se omoară cât mai bine oamenii. Gogol, care ştie să surprindă cu o mare măestrie cruzimea, cinismul şi ridicolul exploatatorilor, îmbinata într’un tot monstruos care le caracterizează, descrie îi ,,Taras Bulba” conversaţiadintre un nobil şi iubita lui înaintea execuţiei publice a unor eroi, printre care se află şi fiul lui Taras. — „Vezi, mica mea Juzisia, spunea el, toată mulţimea care s’a adunat aici a venit ca să ia carte la torturile care vor fi aplicate condamnaţilor. Omul acela de colo, scumpa mea, care ţine o secure şi alte scule în mână este călăul; el o să-i chinuiască pe criminali Atâta timp cât o să-i aplice torturile cu roata sau cu ..pe instrumente de tortură, condamnatul o să mai trăiască, dar de îndată ce o să-i taie capul va muri pe loc. Mai înainte de asta, el o să poată să se văicărească, să se mişte, dar când n’o mai avea cap, n'o să mai poată nici să ţipe, nici să mănânce şi nici să bea, pentrucă, dragostea mea adevărată, el n’o să mai aibă cap...“ Oare cruzimea, cinismul şi ridicolul macabru al exploatatorilor din ţările imperialiste, care asistă cu indiferenţă şi cu desfătare la măcelărirea a sute de mii de oameni în Coreea, în Vietnam, în Malaya, în lagărele de exterminare din Grecia, continuând să danseze swing, să consume cantităţi uriaşe de coca-cola, să filozofeze, cuprinşi de panică asupra morţii şi să-şi asuprească propriile lor popoare, nu ne reamintesc rânjetul cinic, inconştient al spectatorului nobil, descris de Gogol ? După ce a înarmat mâna călăului, el se dedă la stupide consideraţiuni, îmbinate cu o macabră galanterie, înaintea celor supuşi torturilor. Oare intelectualii visători, nehotărîţi, trădători ai intereselor poporului, înfieraţi de Lenin — care descoperea paganilovii lui Gogol în pielea „socialiştilor revoluţionari” — nu mişună acum mai mult ca oricând în rândurile social-trădătorilor din occident ? Oare puţini sunt tinerii din ţările supuse exploatării coloniale şi semicoloniale, lipsiţi de orice posibilitate de a învăţa, ţinuţi în mizerie, în întuneric, aşa cum era ţinută fetişcana iobagă din moşia Corobocichii, din „Suflete moarte” ? Deşi deşteaptă şi vioaie, atunci când ea vrea să explice călătorilor tie ce drum să apuce, se încurcă fiindcă nu ştie să deosebească stânga de dreapta. Cu câtă durere evocă Gogol acest scurt episod, acest simplu amănunt de viaţă, în care se reflectă toată mizeria şi incultura la care e supus poporul de către exploatatori. Opera marelui scriitor realist, Gogol, ne spune azi mai mult ca oricând : Nu uitaţi ! Nu uitaţi că monştrii zugrăviţi de mine există sub forme noi, cu mult mai primejdioase încă pentru omenire decât cele din trecut. Nu uitaţi că tot ceea ce voi clădiţi, în ţările unde poporul e liber, viaţa voastră de azi, viitorul fericit de mâine, trebue apărat tocmai de aceşti monştri, hrăpăreţi, însetaţi de sânge. Loviţi fără cruţare uneltele lor care încearcă să se strecoare între voi, între oamenii muncitori şi dornici de pace, pentru a frâna mersul înainte, pentru a aduce apa la moara aţâţătorilor la război. Loviţi şi distrugeţi toate urmele rămase în mentalitatea voastră, în gândirea voastră, în felul vostru de a fi, din vechile năravuri moştenite de la societatea burgheză: nepăsarea, îngâmfarea, superficialitatea, individualismul. Tuturor opera lui Gogol ca şi operele celorlalţi mari scriitori realişti din trecut, ne strigă : Nu uitaţi ! Aşa era lumea veche. Aşa cum v’am zugrăvit-o noi. Apăraţi lumea voastră, cuceririle voastre ! Tuturor, dar mai ales celor tineri şi foarte tineri li se adresează — din paginile scrise cu propriul lor sânge de marii scriitori-cetăţeni — chemarea aceasta la vigilenţă la cunoaşterea trecutului şi la preţuirea prezentului. Şi e firesc să li se adreseze în primul rând lor, celor foarte tineri, care au fericirea de a nu cunoaşte decât din cărţi, putregaiul în care trăia şi în care mai trăeşte o parte din omenire, în lumea exploatatorilor, de Maria Banuş „Asanisia tineretului“ Par. 2-a 4 Martie 1952 I ■ « „Ostap se opri. El era primul care trebuia să guste din potirul acesta amar“ M. DEREGUS, ilustraţie la romanul „Taras Bulba‘. Nicolai Vasilievici Gogol şi locul sau în literatura rusa Adevărata poezie rusă adâncă şi plină de originalitate, începe numai cu marele Puşkin. Căci până la Puşkin încă niciun poet nu ştiuse să caute şi nu izbutise să găsească izvoarele inspiraţiei în realităţile patriei sale, în suferinţele şi aspiraţiile poporului său, în visteria de neasemuite frumuseţi a graiului popular. Fără Puşkin poeziarusă ar fi fost ca bolta cerului noaptea, fără steaua polară. Adică, fără astrul cel mai precisde orientare. El a arătat poeţilor care veneau după dânsul calea viitorului. El a primenit limba, subiectele, arta versului pregătind cu aproape un veac înainte drumul lui Maiacovski. Tot aşa -proza rusă, nuvela rusă,romanul rus şiteatrul rus şi-au găsit călăuza cea adevărată numai în marele Gogol, în povestirea istorică „Taras Bulba“, în nuvela „Mantaua“, în comed.?, satirică „Revizorul”, în romanul „Suflete moarte“. Nicolai Gogol a deschis calea realismului critic. El a amintit scriitorului ca literatura nu este o desfătare deşartă, ci că întâia sa datorie e să lupte pentru a da pe faţă toate racilele cuibărite la cârmuirea statului impilator al maselor, demascând năravurile şi putreziciunea claselor stăpânitoare care înăbuşeau poporul şi ca să-l poată exploata şi mai bine, îl ţineau dinadins în besnele ignoranţei şi ale superstiţiilor. Născut dintr-o familie de cazaci jarporo-jeni, în guvernământul Poltava, copilul Nicolai Gogol a deschis dintru’ntâi ochii La frumuseţile stepei natale, la răsăriturile de soare cu fâneţele umede de rouă, la foşnetul frunzelor şi la cântecul păsărilor. Cu alţi băieţaşi de aceeaşi vârstă a hoinărit la păşunile cailor şi la râurile de scăldătoare, seara în preajma focurilor, a ascultat vechile balade şi cântece căzăceşti. Toată copilăria a fost pătrunsă astfelde aceste frumuseţi, adunând amintiri şi tezaure de observaţie pentru scriitorul de mai târziu — dar fără a-şida seama încă de viaţa amară a iobagilor, de putreziciunea claselor conducătoare şi de nedreptăţile din jurul său. De aceea, primele cărţi ale lui Gogol erauplinede-o veselie sănătoasă şi gălăgioasă, presărată de cântece şi peripeţii căzăceşti, d 2 legende şi întâmplări fantastice. Folclorul şi descripţiile de natură se împleteau armonic, în pagini de o rară măiestrie şide-onemărginită bucurie de a trăi. Povestirile apărute sub titlul „Serile în sat la Oreanca“ şi în volumul „Mirgorod" i-au făcut numele cunoscut de îndată. Aduceau în proza rusă ceva nou: o prospeţime şio vigoare descriptivă necunoscutăpână atunci, o explozie de optimism, o limbă colorată ca florile smălţuite ale fâneţelor şi muzicală, sugestivă, ca susurul ierbii, ca murmurul apelor, ca adierea vântului şiciripitul păsărilor. Iar din povestirile acestor două volume, micul roman istoric ,,Taras Bulba“, a devenitde îndată cartea de căpătâi a tinerelor generaţii de lectori din Rusia de atunci, pentru a trece mai apoi hotarele patriei în zeci şi zeci de tălmăciri, rămânând vreme de un veac un adevărat model de epopeeîn proză a literaturii europene — o „Iliadă” a cazacilor zaporojeni. Spaţiul restrâns nu ne îngăduie a sublinia îndestul însuşirile acestei povestiri incomparabile; acţiunea plină de mişcare şi de dramatism, figurile aspre, săpate în stâncă ale bătrânului Taras Bulba şi feciorului său Ostaip, eroi ai stepei; mulţimea vie, tumultuoasă, a cazacilor din cantonamentul de la pragurile Niprului sau din iureşul atacurilor sub zidurile cetăţilor poloneze. Adevărul Istoriei se împleteşte cu amintirea legendelorpe care Gogol copil le auzise din gura bunicului tău, fost luptător zaporojan. Povestirea te prinde de la cele dintâi pagini şi nu te lasă să răsufli până ce nai întors ultima filă. Şi totuşi Nicolai Gogol cel adevărat, marele Nicolai Gogol abia se anunţa în aceste opere ale tinereţii. Odată cu maturitatea artistică şi cu maturitatea experienţelor de viaţă, ochiul său a început să observe cu altă pătrundere realitatea. Râsul său şi-a pierdut voioşia. In colţul buzelor s’a ivit o cută amară. Râsul amar al lui Gogol care l-a urmărit toată viaţa in „Revizorul” ca şi în „Suflete moarte”. Dar putea să fie oare altfel râsul unui scriitor lucid şi conştient, în Rusia despotismului şi a iobăgiei din preajma anilor 1830—1859? Experienţele tânărului şi voiosului nepot de cazac zaporojan au prins a se acumula în perioada de scurtă durată, când la Petersburg, căpătase o slujbă modestă într’un minister. Destul ca să ia contact cu odiosul aparat administrativ pe care se rezema ţarismul şi destul ca să-i piară râsul tineresc pentru totdeauna. Folosind această experienţă din lumea birocratică a scris celebra nuvelă „Mantaua” — „din care se trage mai toată proza rusă din veacul trecut“, după mărturisirea unui mare romancier, urmaş al lui Gogol. Şi folosind aceeaşi experienţă, a făurit comedia satirică „Revizorul”, care a însemnat o epocă tot aşa de hotărâtoare în istoria teatrului rus, ca apariţia nuvelei „Mantaua“ pentru proza şi romanul din veacul al XIX-lea. Ochiul neîndurat al scriitorului înregistrase toatemetehnele şi năravurile tagmei birocratice, toate laşităţile, slugărniciile, abuzurile şi venalităţle slujbaşilor de felurite grade şi categorii. Nu mai era lumea lui Taras Bulba şi a cazacilor zaporojeni. Nu mai era nici lumea şezătorilor din satul Dioanca. . . Era o monstruoasă galerie de tipuri taritoare care pierduseră tot ce mai era omenesc în ele şi pe care Nicolai Gogol le-a smuls de guler din feluritele instituţii publice, aducându-le pe scenă şi arătându-le în toată hidoasa lor goliciune. — Iatăcine ne administrează! Iată în mâna cui e averea, onoarea şi viaţa noastră!Căci ce altceva a însemnat comedia satirică „Revizorul”,decât o astfel de demascare? Nicolai Gogol mărturiseşte cu acestprilejcă impresia produsă în publicul din sală a fost aceea a unei îngroziri. Şi totodată mai adaogă: „Eu însumi mi-am dat seama că râsul meu nu mai era acelaş şi că nu voi mai putea fi în operee mele ceea ce am fost până atunci. Nevoia de a mă înveseli prin inocente născociri dispăruseră odată cu anii mei tineri“. Intr'a-devâr, după comedia satirică „Revizorul”, râsul lui Gogol a purtat până la moartepecetea amărăciune despre care pomeneam mai sus. Iar opera de căpetenie, a vieţii sale, a literaturii ruse şi a literaturii universale, romanul „Suflete moarte" e străbătut de acelaş râs chinuit, râs printre lacrimi. Cutreerând odată cu Cicicov, eroul principal al romanului, diferite regiuni ale Rusiei ţariste şi diferite categorii de proprietari de moşii şi de a şerbi, de suflete vii şi de sufletemoarte, Nicolai Gogol ne-a îngăduit să pătrundem într’o altă galeriede tipuri, de altă categorie, vecină cu a personajelor din „Revizorul". Sunt exponenţii unei lumi intrată în descompunere, ultimii supravieţuitori ai feudalismului pe drojdie. Rusia dinainte de emanciparea făţarnică a şerbilor, trecea printr-o fază deosebit de caracteristică şi interesantă pentru orice cercetător din orice domeniu, pentru istoric ca şi pentru sociolog ori artistul creator, pe de o parte agonia feudalismului anacronic, pe de altă parte ivirea unui capitalism rudimentar şi anarhic, avid şi brutal. Prin această lume circulă Ciicov eroul romanului, ca să cumpere „suflete moarte", de la altfel de suflete moarte — şi Gogol zugrăvind această lume cu neîntrecuta-i pană de observator şi satiric, a pus baza realismuluicritic pe care avea să-l ducă mai departe Turgheniev, Geneierov, Saltâcov, Şoedrin, Ostrovschi, marele Tolstoi şi Cehov. Adică tot atâţia urmaşi vrednici de numele, de gloria şi de opera marelui înaintaş, de Cezar Petrescu