Scînteia Tineretului, septembrie 1955 (Anul 10, nr. 1970-1984)
1955-09-01 / nr. 1970
[ Pentru a cunoaşte toate tainele profesiunii sale, studentul^. [ trebuie să muncească cu migală în anii de facultate. . j j In laboratoarele facultăţilor înzestrate an de an cu aparatede tot mai moderne, studenţii au posibilitatea de a aprofunda j j materiile, da a face experienţe şi cercetări ştiinţifice. I Im fotografie : un aspect din laboratorul de cărbune al I Institutului de mine din Bucureşti. | Bucuria bătrinului maistru Port în spate amintirile a 53 de ani de viaţă. Am ajuns la o virajă cînd impresiile se conturează deja puternic în mintea şi sufletul unui om — anii celor două războaie mondiale cu suferinţele mizeria şi ruinele lor. Am trăitanii luptelor eroice ai »"clasei muncitoare şi am avut marea fericire de a apuca anii eliberării. Trăiesc în mine sute de amintiri dintre cele mai deosebite, aşa cum se cuvine unui om la vârsta mea. Poate tocmai din această cauză îmi este oarecum greu să desprind din noianul tuturor acestor amintiri cele ce se cuvin pentru articolul de faţă. In anul 1916, atunci cînd împlinisem doar 14 ani, , părinţii, m-au dat elev la şcoala de ucenici C.F.R. Condiţiile erau clare: ziua de muncă — cit este nevoie, întreţinere — ce ai deacasă, salariu — 50 de bani pe zi. Aşat mi-am început eu :ucenicia. Despre bucuria pe care ţi-o poate da cunoaşterea unei meserii n-am nici o amintire din acele timpuri. în schimb, îmi, amintesc pînă la amănunt o serie de fapte din cei patru ani petrecuţi ca ucenic, fapte car© cu cit vor fi povestite mai des cu atît vor prinde mai bine ţineri generaţii. Ziua mea demuncă începea la ora 6,30 dimineaţa. Veneam în atelier şi mă îngrijeam să fac focul, să mătur pe jos. Apoi, eram trimis să car materiale dintr-un colţ al atelierului întralt, colţ. Seara plecam după ora 10, deseori bătut. Şi acum mai am P© piept urmele unei lovituri primite de la maistrul atelierului. Nu • puteam, să mă plîng nimănui,, deoarece nimeni nu, mi-ar fî,luat. .apărarea., - W; ^ Din anii aceia păstrez mai cu seamă o’ amintim 'Eram într-o zi în atelier, • cînd a venit tata să mă cheme acasă. Mama era pe moarte și voia să mă vadă pentru ultima oară. O dorință atît de omenească Incit refuzul conducerii atelierului de a-mi da drumul m-a uluit. Tatăl meu a plecat singur în durerea lui, iar eu, cînd am ajuns seara acasă, n-am mai găsit-o p© mama... După patru ani am devenit lucrător. Cu asta nu s-au sfârșit necazurile, ba poate abia „au început. Primeam un salariu echivalent cu cel al unui ucenic de anul IV, adică, atît siî. Să ,rău mor de foame. Era pe vremea mea obiceiul ca un proaspăt lucrător să primească timp de 5 ani de zile acelaşi salariu. Pe urmă, chin am în an, se adăugau la salariu 20 de bani pe zi. Nu se ţinea seama de capacitatea lui, de îndemânarea, de cunoştinţele pe care le avea. Se încerca astfel înăbuşirea în noi a dorinţei de a învăţa, de a ne depăşi pe noi înşine. îmi revin toate aceste gînduri ,acum, în prag de nou an şcolar. Denumul 1946 simit maistru instructor la Şcoala profesională „Griviţa Roşie’’. An de an primesc noi elevi în grija mea. Cei mai mulţi au aceeaşi vîrstă pe care o aveam , eu , atunci cînd am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu ciocanul şi pila. Cită deosebire însă ! îi privesc pe aceşti viitori muncitori la examenul de admitere, admir siguranţa răspunsurilor lor. De cum intră în şcoală, elevii primesc întreţinere complectă, singura grijă a lor fiind aceea de a învăţa. Practica, elevii o fac în atelierele-şcoală, special amenajate dotate cu maşini moderne sau în uzină, încă din primii ani de şcoală, elevul este educat în spiritul unei înalte atitudini faţă de muncă, faţă de sarcinile pe care le va avea de îndeplinit în timpul cînd va intra în producţie, în atelierele-şcoală sau în uzină, elevul lucrează, în raport cu posibilităţilelui, piese necesareprocesului de producţie. In felul acesta ,se crează încă de pe băncile şcolii legătura dinstre elev şimuncitor, fapt care contribuie în mare măsură la educarea viitorilor muncitori în spiritul dragoste, faţă de meseria pe care şi-au ales-o. Munca de maistru instructor îţi dă satisfacţii nefoărtuite. Gâdiţi-vă numai, prieteni ! Din anul 1946 am dat producţiei peste 500 de, tineri. Pe unii din ei aş vrea să-i pomenesc aici,, , ., Pe Oprea Niculae l-am avut elev în urmă cu câţivaani, în 1952, el a absolvit şcoala şi a intrat ca muncitor la Atelierele C.F.R. „Griviţa Roşie“., Chiar din momentul încadrării în producţie, el a primit o salarizare conform cu calificarea avută. Stoican Nicolae, montator de vagoane, a absolvit şcoala acum doi ani. Şi el a fost încadrat conform calificării Toţi aceşti foşti elevi, ca şi alţii ca ei aflaţi azi în producţie, se bucură de stima tovarăşilor lor mai vârstnici datorită seriozităţii pregătirii lor profesionale precum şi conştiinciozităţii cu care muncesc. Acum întreg corpul nostru didactic, se pregăteşte pentru deschiderea anului şcolar., Se alcătuieşte planul de învăţămînt pe primul pătrar ţinîndu-se seama de numărul crescut al elevilor precum şi de sarcinile noi care stau în faţa şcolilor profesionale... Pe baza observaţiilor făcute cu ocazia examenului de admitere, în acest an se va acorda mai multă importanţă matematicii şi materiilor de cultură generală, fără a fi neglijată însă activitatea practică din atelier. Avem , datoria de a formaîn şcolile noastre profesionale viitori muncitori capabiii, stăpîni, pe meseria lor, posesori a cît mai multe cunoştinţe teoretice şi practice. Ei vor forma schimbul nostru de mîine, cei cărora le va reveni fericirea de a trai în socialism. Cu gândul la acest viitor, aş vrea să adresez tuturor acestor tineri cuvintele intrate în obişnuinţa marilor sărbători: succes în noua voastră viaţă. EPREM GRIGORE maistru instructor la Şcoala profesională ,,Griviţa Roşie“ Pentru prima oară în viaţă — Cristina, ce faci acolo ? Nu dormi ? E încă noapte, ia închide ochii. Fetiţa tace, trage plapuma peste cap şi rămîne cîteva clipe nemişcată, cu ochii deschişi, vrînd în felul acesta s-o facă pe maică-sa să creadă că a şi adormit. Dar nu e chip să adoarmă. Sub pat, păpuşa Lina, căţeluşul Muţunache şi iepuraşul Urechilă nu dorm nici ei; sînt supăraţi pe Cristina. Aseară i-a adunat la un loc cu toate jucăriile şi după ce i-a aruncat sub pat, le-a spus cu hotărîre : — Acum să staţi acolo pînă duminică, că mîine merg la şcoală. Ştiţi voi ce înseamnă să mergi la şcoală ? Nu ştiţi. Atunci ascultaţi ce vă spun eu... Şi ea le-a spus ce înseamnă să mergi la şcoală , înseamnă să intri în viaţă. Aşa i-a spus tăticu, cînd a stat de vorbă cu ea. Tăticu e strungar la una din cele mai mari întreprinderi din Oraşul Stalin şi el a intrat de rivni în viaţă, aşa că ştie ce spune. El spune: în viaţă, copila mea, trebuie să munceşti pentru binele tuturor , dar nu poţi munci fără ştiinţă de carte; de aceea trebuie să înveţi carte neapărat, trebuie să mergi la şcoală. Ea a înţeles, dar Lina, Muţunache şi Urechilă nu înţeleg ■ şi chiar s-au supărat. Adică, cum ? O săptămână întreagă să stea sub pat şi numai duminica să iasă afară la joacă? Restul zilelor prietena lor nici să nu-i bage în seamă? Ei, nu aşa. Nu. Cînd a fost cu mama la înscriere la Şcoala nr. II mixtă de 7 ani din Oraşul Stalin, tovarăşa directoare a mîngîiat-o pe cap şi i-a spus : — De aici înainte Cristina Micu, vei avea mai puţin timp de joacă. In schimb, vei învăţa să scrii şi să citeşti, la fel ca oamenii mari. Lîngă pat, pe un scăunel, mama i-a aşezat şorţuleţul. E un şorţuleţ negru, cu guler alb ca o spumă. Alături, două panglici roşii, bine călcate, abia aşteaptă să fie puse în vîrful, codiţelor ei castanii, lungi pînă la mijloc. Ce lucru mare! Acum, peste puţin timp, se va face dimineaţă, gata de plecare. Acum se va îmbrăca în şorţuleţ şi, cînd va ieşi în stradă, toţi copiii, toată lumea o vă vedea în şorţuleţ, cu ghiozdanul în spate şi vor înţelege că Cristina e acum şcolăriţă... îl va aştepta şi pe Cornel, vecinul. Doar şi el e înscris, tot ca şi ea, la Şcoala nr. 12. Mîine, la şcoală va primi un abecedar, un condei şi o tăbliţă, i-a spus mama... Ceasul sună puternic: ora şase. Tata a plecat la lucru, mama vine şi strigă veselă la ea, aproape mirată : — Ei, Cristina ! Gata ? Te-ai şi trezit ? Şi ea sare din pat fericită, o îmbrăţişează pe mama, apoi aleargă la baie şi se spală grăbită, nu vrea să întîrzie, îmbracă şorţuleţul (în sfîrşit !), mama îi piaptănă cozile, îi leagă fundele, o sărută pe obrajii ei rotunzi şi parcă spune : „să nu mă faci de rîs, să fii silitoare“. Dar ea e acum ‘ mare, ştie că aşa trebuie să facă (mama nu mai trebuie să se teamă de nimic) şi aşa va face... N-are răbdare însă să-ş i bea toată cafeaua. De atîta bucurie nu-i mai e foame. Cristina iese în stradă, mîndră că din pragul casei mama o petrece cu drag şi cu nespusă curiozitate să vadă cum îi stă în şorţuleţ de şcolăriţă şi cu ghiozdan în spate. Ii stă bine. Dar de ce se umezesc ochii mamei ? — Comele ! Nele... strigă ea tare la poarta vecinului. Nu eşti gata ? Cum aşa ? ! Aoleu, ce leneş... Curios. Foarte curios. Colegul ei nu răspunde, nu se grăbeşte. El nu e nerăbdător ca şi ea să vadă cum e la şcoală? Poate că nu e. Dar cum asta?! Cum să nu fie curios ? Nu se poate... Mai strigă odată, fluieră intrigată, aruncă cu o pietricică în geam. Trebuie să se scoale şi Cornel. Trebuie. Dacă ea are să ajungă la şcoală singură, copiii care ştiu că ea stă pe o stradă cu Cornel, ce-or să spună ? Or să spună că ea nu l-a strigat, că s-a străduit să fie doar ea la timp, la şcoală şi... Şi asta nu se face. Nu, nu se face. Sunt doar colegi. Trebuie să-l facă şi pe Cornel „leneşul“, să se îmbrace, să fie la timp ! O să-i zică ea: aoleu, cu așa coleg nu fac eu mari isprăvi. O să-i dea peste nas cu, asta. O să-l facă să-i fie rușine. ■ Mai strigă odată, tare, şi în sfîrşit băiatul aude, iese la geam somnoros. — Stai că vin acum. Dar ce, e tîrziu ? Ce te grăbeşti aşa ? întreabă el mirat. E numai jumătate la opt... — Păi ce crezi tu ? îi răspunse ea înțepată. Crezi că eu am chef să întîrzi ? Eu abia aştept să mă văd la şcoală... Și-l sui astfel pe băiat să folosească exemplul ei, grăbindu-l să fie gata numaidecît. Ţinîndu-se de mină porniră amîndoi spre şcoală. Cum cotiră colţul străzii, jos lîngă cheiul unui mic pîrîu, copiii zăriră clădirea înaltă a şcolii, cu, acoperişul, ei ţuguiat de tablă vopsită în roşu, cu faţada albă şi cu uşile şi ferestrele proaspăt vopsite. — Comele, vezi tu ? — spuse Cristina cu un glas tainic, rămînînd deodată locului. Vezi tu școala ? Mie mi se pare că ride la noi. Adevărat ? — Ei, .ți se pare, răspunse băiatul încruntînd grav din sprîncene. Școala nu ride la noi, că nu e om. — Nu ? Dar atimei de ce mi se pare ? insistă Cristina nedumerită. — Hai să vedem de ce ți se pare... propuse băiatul în sfîrșit, grăbind pașii. V. APREOTESEI Iţi mulţumim, mama! Pe strada Şcolii a venit toamna — mai mult poate decit in alte părţi, pentru că numele ei face mai prezentă ziua de 1 septembrie. însorită, luminoasă, totuşi toamnă, încep şcolile. Maria Ciontu s-a sculat azi mai de dimineaţă ca în alte zile — cît de dimineaţă pare, dacă ea se scoală-n fiecare zi ,cu noaptea-n cap ? Femeia aceasta voinică, încă frumoasă cu toate că a născut 11 copii şi a crescut 9 — de o frumuseţe liniştită, senină, cu expresia ei blîndă, cu aceiaşi ochi catifelaţi şi acelaşi zîmbet bun — nu ştie acum: ce să facă mai intri ? în casa modestă a familiei Ciorviu, ultimele săptămini au fost tare agitate. Parcă întreaga stradă, întregul oraș, participa la pregătirile febrile, ca înaintea unei plecări la drum lung, pentru primirea noului an școlar. Cine nu era, cine putea să nu fie amestecat în aceste pregătiri? Uite, Petre a terminat Şcoala medie de instalaţii şi şi-a început munca, într-o familie atît de numeroasă, în care toţi copiii sunt mici, sprijinul lui nu e de loc de dispreţuit. Dar cel mai mare dintre copiii instalatorului Ilie Ciontu are ambiţiile lui: vrea să meargă la facultate, învaţă pentru examenele de admitere la cursurile fără frecvenţă, învaţă cu mîinile pe urechi, ca să nu mai audă larma, glasurilor celor mici ce-l înconjoară, în camera mică, în care principala mobilă e o etajeră înaltă înţesată cu cărţi, Petre revede probleme de matematică, citeşte studii de istorie literară, sub protecţia principiului devenit lege: „accesul prichindeilor interzis“. De fapt, acesta e poate singurul loc din gospodăria familiei Ciontu în care mezinele blonde, cu ochii uluitor de albaştri şi mari — ca steluţele albastre de munte — nu-şi rostogolesc toată vremea mingile. Ana a trecut în clasa a V-a, Petruţa în clasa a IV-a — cu solemna hotărîre să fie grozav de cuminte, ca să merite şi ea să devină anul acesta pionieră. Şi — marele eveniment al familiei, — Alexandru — Sandu —va intra în clasa I-a. Cu el, altă serie de probleme.. Sandu e un drac de băiat care hoinăreşte mereu; şi acum, deodată, acest omuleţ va trebui să înceapă să ştie ce-i aceea „să-ţi faci datoria”, va învăţa să asculte de cel mai nesuferit controlor — ceasul — va uita de joacă şi la orice nebunie va auzicuvintele: „Se poate, Sandele ? Doar acuma eşti şcolar !’’ Pe urmă, chiar acum, de cîteva zile, Ioana a început şi ea să lucreze în producţie, Aurel are să meargă la meserie, ucenic — a hotărît, într-o discuţie cu tata, să devină bobinatorauto — e o meserie frumoasă. Mai rămîn „prichindeii“. Precum se vede, în familia Ciontu, azi mulţi sunt la început de drum. S-au sculat de dimineaţă, s-au spălat, s-au îmbrăcat, au îmbucat în fugă ceva, cu ochii la ceas, strecurînd în buzunar sau în ghiozdan pachetul pregătit de mama. Aproape de poartă au strigat un „la revedere“ grăbit, veseli de dimineaţa însorită şi de puterea pe care o simţeau nelămurit, clocotind în adîncul lor. Nici, o despărţire oficială, nici un sărut solemn pe frunte. Nu-i nevoie. Aşa se pleacă la drum, la un drum frumos şi greu, cu urcuşuri: vesel, puternic, grăbit. Mama însă a rămas acasă. Cu un gest simplu, omenesc, de uşoară oboseală, s-a aşezat pe un scaun, fără să-şi dea seama că s-a oprit din veşnicele şi interminabilele-i treburi şi a privit în jurul ei, casa din care cei care s-au simţit de-acum puternici au pornit să înveţe, să urce. Ea i-a crescut, ea le-a dat această putere. Datorită ei, femeie simplă, membrii tineri ai familiei Ciontu păşesc spre cultură, spre viaţă. O clipă de gînduri. Doar o clipă. Fără nostalgii — e doar suprema ei bucurie. Şi nici nu-i timp pentru asta: prin casă se rostogolesc de acum două ghemuleţe blonde — s-au sculat fetiţele — „mămico, mîncare’’ — trebuie să le spele, să le dea de mîncare. Constantin plinge, cu toată forţa plămânilor lui de patru luni, trebuie să-i dea atenţie, să-l schimbe, să-l hrănească, să-l facă să rîdă iar cu rîsul lui fermecător, care-o face să se aplece asupra lui — din nou ca de fiecare dată, mamă la primul ei copil. Timp pentru amintiri nu-i. Poate atunci cînd şi cei trei mici vor păşi grăbiţi spre poartă, dacă pînă atunci nu va fi altul, mai mic, în urma lor... Şi nici atunci... Poate, cînd băiatul înalt şi blond va fi inginer, cînd pioniera asta vioaie, veselă şi vrednică îşi va fi ales drumul — geolog sau medic, actor sau tractorişti — cîn steluţele albastre vor fi învăţătoare sau pictoriţe, sau, şi ele, mame cu nouă copii la casa lor, cînd şi Constantin va avea trese de pilot sau steluţă de Erou al Muncii Socialiste... Oricum, cînd îi va albi părul şi va avea răgaz, cînd se va apuca să-şi depene amintirile, Maria Ciontu va avea un caiet bogat. Nouă copii, nouă oameni, nouă oameni adevăraţi, cu un drum în viaţă, crescuţi în milioane de clipe de griji şi nelinişti, de fericiri şi speranţe — iată din ce se compune o viaţă de om, o viaţă plină, frumoasă, folositoare. Pentru această viaţă plină, pentru ce le-a dat, pentru drumul lor, copiii ei îi vor mulţumi, desigur, prin faptele lor. Dar se cuvine să ştie că merită mulţumirea noastră, a tuturor, pentru aceşti copii, pentru fiecare din aceste clipe, pentru această viaţă. Iţi mulţumim, mamă ! ILEANA RACOVIŢA TOATE ACESTEA, PENTRU ■9 A crescut simţitor numărul burselor acordate elevilor şi studenţilor. Pe cînd în 1938—1939 procentul studenţilor bursieri era de numai 10 la sută, astăzi procentul este de 45,3 la sută. Se construiesc noi cămine studenţeşti, în oraşele Iaşi şi Galaţi sunt în construcţie cămine studenţeşti cu o capacitate de aproape 2500locuri. S-a terminat amenajarea cantinei Institutului de mine din Bucureşti precum şi lucrările de reparaţii şi zugrăveli la alte localuri de cămin. Gospodăriile anexe pe care le au majoritatea instituţiilor de învăţămînt superior contribuie cu produsele lor la îmbunătăţirea hranei studenţilor. La unele din aceste gospodării s-au executat în acest an lucrări care vor duce la sporirea capacităţii lor productive pentru noul an şcolar. Anul acesta s-a editat un număr de 197 titluri de manuale, metodici şi cărţi de literatură pedagogică. Tirajul tuturor publicaţiilor tipărite în acest an şcolar va fi de 7.600.090 exemplare. „ Anul acesta s-a editat un număr manuale noi , în procent de 30 la sută faţă de totalul titlurilor editate. A apărut un nou abecedar. Au fost îmbunătăţite toate manualele de citire şi gramatică pentru clasele I—IV precum şi manualele de limba rusă. Au fost revizuite manualele de constituţie şi istorie. Au apărut manuale de geografie fizică pentru clasa V-a, de chimie pentru clasele a VII—VIII—IX—X-a de botanică pentru clasele a V—VI a, de zoologie pentru clasele a VI—VII a. S-au pregătit de asemenea noi manuale în limbile maghiară, germană, cehă, croată, slovacă, polonă, idiș, bulgară, turcă, greacă, ucraineană și rusă. ★ ★ * Nu există școală sau facultate pe cuprinsul patriei noastre care să nu aibă o bibliotecă înzestrată cu manuale şi cursuri, opere de seamă ale literaturii clasice române şi universale, cărţi de specialitate şi de ideologie. Biblioteca Centrală Universitară din Cluj — de pildă — este una din cele mai mari biblioteci din Sud-Estul Europei. Ea conţine aproximativ 1.500.000 volume, în afară de reviste şi colecţii speciale. Ea are secţiile bibliotecă românească şi maghiară veche, secţii de hărţi, stampe şi note muzicale, colecţii de documente istorice, secţie de manuscrise şi trei săli de lectură. Aici, în Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „T. V. Stalin“ se tipăresc manuale şcolare. Căminul de studenţi al Institutului Politehnic din Bucureşti. ★ ★ ★ Biblioteca Centrală Universitară din Cluj [ O aglomeraţie neobişnuită, o zarvă de alt soi decât cea cu j (care sînt obişnuiţi vînzătorii; la început de an şcolar, libră ) riile se umplu de mici cumpărători grăbiţi şi exigenţi. Din [ fericire, fiecare găseşte tot ce şi-a dorit şi poate pleca mulj Iurit acasă. | Infotografie: aspect de la Librăria Noastră nr. 2 din ■I Capitală. | Visuri, planuri, hotărîri Însemnările unei instructoare de pionieri Stau la măsuţa mea de scris şi mă gindesc. De azi dimineaţă mă tot gindesc. Fac planuri. Peste drum de casa mea se află şcoala — mare, arătoasă. Acolo sînt eu instructoare de pionieri. Mi se pare că aud de-acum vocile copiilor în curtea şcolii. Şi clopoţelul îl aud parcă. Alteori mi se pare că aud răpăitul tobelor sau sunetul goarnei — şi mă bucur. Nu-s de mult instructoare. Iarna trecută mai eram încă învăţătoare. Parcă mă văd... Cu catalogul în mînă, intram în clasă. — Bună dimineaţa, copii. — Bună di-mi-nea-ţa — răspundeau ei în cor. Şi lecţia începea. Acum nu mai am catalog şi nu mai intru la ora 8 fix în clasă. Dar munca aceasta mi se pare mult mai interesantă. Astăzi începe şcoala. — Tovarăşă instructoare, ce pregătim pentru 7 Noiembrie ? — Dar carnaval facem anul acesta ? — De-aţi şti, tovarăşă instructoare, ce bine ne-am distrat în vacanţă... Asta se va întâmpla chiar din prima zi. Iată de ce stau acum şi mă gindesc : oare ce vom face în anul şcolar ce vine ? Cum se va desfăşura activitatea pionierească? întîi şi întîi alegerea colectivelor de conducere. E mult de muncă aici. Mă gîndesc : ar fi bine ca înainte de asta pionierii cei mai buni să fie popularizaţi. De pildă, la gazeta de perete ar putea să apară fapte povestite de pionieri care să vorbească despre colegii lor cei mai buni. Nu însă aşa : „pionierul cutare e un tovarăş bun, legat de colectiv” etc., ci povestite lucruri din care să reiasă de ce e bun. întreaga muncă va trebui concentrată în jurul problemei principale a activităţii pioniereşti : învăţătura. Va trebui organizată o adunare cu tema „Pionierul învaţă mereu”. Scopul adunării : fiecare copil să se convingă singur de necesitatea însuşirii materiei, a îmbogăţirii cunoştinţelor. Vom lega această problemă de cea a năzuinţelor, a visurilor de viitor pe care şi le-a făurit fiecare pionier. Unul vrea să devină aviator. — Foarte bine, dar va trebui să ştii la perfecţie mecanica, aero-v. dinamica. Acestea însă, la rândul lor, nu se pot însuşi dacă nu ştii matematica. învaţă deci matematica. Altul vrea să devină arhitect. — La fel: învaţă matematica, fizica, caută să desenezi bine. închipuiaşte-ţi ce s-ar întâmpla dacă nu vei şti să calculezi bine. Construcţia va fi proastă, iar tu vei fi considerat un arhitect slab. Vor fi şi pionieri cu altfel de planuri. Cam aşa văd eu adunarea cu tema „Pionierul învaţă mereu” şi cred că va fi interesantă. Ar mai trebui organizate apoi adunări tematice care să ajute pionierilor să-şi îmbogăţească cunoştinţele în legătură cu unele materii. Mă gîndesc, de pildă, la o adunare intitulată: „Păsările pădurii“. Pe grupe sau detaşamente pionierii vor colinda pădurile din împrejurimi şi vor aduna observaţii cu privire la viaţa păsărilor. Va învinge grupa sau detaşamentul care va strînge cît mai multe observaţii. In felulacesta, pionierii vor acumula o serie de cunoştinţe care îi vor ajuta să înţeleagă mai uşor capitolul respectiv din zoologie. De asemenea ar fi interesantă o adunare intitulată „Da ce îmi sînt dragi locurile copilăriei”. La şcoala noastră vin copii nu numai din Vatra Domed, ci şi din satele din jur. Vin să înveţe. Cît stau la şcoală, aproape că nici nu au timp să se cunoască bine. Cum sună clopoţelul de ieşire, pornesc grăbiţi la drum dornici să ajungă mai iute la casele lor răspândite prim văd sau pe vreo spinare de munte. Unul nu ştie despre celălalt cum trăieşte acasă, cum sînt locurile pe la unul sau altul, într-o astfel de adunare, cuinoscîndu-se mai bine, s-ar împrieteni mai mult, şi iar înţelege mai uşor ,unii altora greutăţile şi s-ar ajuta mai des. De la prietenie se ajunge mai uşor la celelalte fapte necesare în viaţa de colectiv. Pentru 7 Noiembrie mă gîndesc la o călătoriepe hartă prin U.R.S.S. Copiii vor avea astfel posibilitatea să cunoască mai amănunţit ce a dat revoluţia oamenilor sovietici. Dacă vom găsi să invităm la această adunare un tovarăş care a vizitat Uniunea Sovietică, va fi şi mai bine. Pentru anul şcolar ce vine mă mai gindesc la o excursie interesantă cu tema: „Să cunoaştem munca minerilor”. La noi în şcoală sunt mulţi copii care nu ştiu prea bine ce-i o mină. Vom vizita deci o mină din împrejurimi. Vom merge apoi, că tot suntem, îndrum, către Neagra Şarului să vizităm izvorul de borviz, iar la întoarcere fel gospodăria Zootehnică. O asemenea excursie le va fi de mare folos pionierilor, căci le va dărui bogate cunoştinţe. Ar mai fi multe de făcut o excursie pentru cunoaşterea felului în care muncesc lucrătorii forestieri, întîlniri cu fruntaşii în producţie, programe artistice date de echipa de artişti amatori a şcolii, adunări cu tema învăţăturii, a disciplinei etc. Dar de toate acestea îţi dai cel mai bine seama în cursul anului cînd s© vor ivi o mulţime deprobleme, de dorinţi care cer să fie rezolvate, îndeplinite. MARIA ZAPOTOŢCHI instructoare superioară de pionieri la Şcoala elementară de 7 ani nr. Vatra Dornei .